Acu’ un pic de vreme, subsemnata s-a cărat într-o delegaţie-ntr-un oraş mare
şi frumos de pe plaiurile mioritice, şi am tras nu la vreun hotel obişnuit
(
economie! facem economie la prăvălie!) ci pe canapeaua din sufragerie a unor
prieteni locali... că, practic, fără hotel, aveam mai mari şanse să ne vedem
fără restricţii legate de ore de deplasare... )
Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în
dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a
doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.
Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră
la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi
cafteli.
Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi,
când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci
asupra întregului mapamond (
dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!),
vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!
(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de
bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez,
da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două
Transformers. Filme, nu doar maşinării).
Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a
4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la
un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.
În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că,
matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona
arondată...
... e bineeeee!
Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au
preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege.
Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen
de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar
fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi
nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă
săturaţi odată.)
Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după
concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu
cine trebuieeee!!!
Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii
minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii,
pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de
la tine, da?)
N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de
kafkian.
Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul
anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...
Nu glumesc. Aş vrea eu.
Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de
sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.
Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de
minute,
unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte
dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).
Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!
- Gogule, zic,
poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă
de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai
ştiu câţi ani.
Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.
Pe scurt, progres, progres, da’ ho.
Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.
- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi
transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’
vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea
tâmpenii.
-
Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie
abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un
sistem de pe urma căruia ai de suferit?
-
Şi pe urmă?
Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de
pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu
pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că
l-aş adopta.
Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu
problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.
A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La
matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor
la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)
***
Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei
plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă
despre
prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci
numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.
Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi
intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.
- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi
aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”
Postări
