Nu chiar lup, da’ lejer în blăniţă de oaie

Ce văz eu că au în comun exprimări de tipul:

 „menirea mea ca dascăl este să-i modelez şi să-i formez, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, iar datoria să-i iubesc şi să-i tratez la fel”
 „nu poți să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii dacă nu reușești să construiești mai întâi o relație cu ei. Ajungi să vorbești singur cu tabla.” ?

Multă ipocrizie bine machiată şi vândută pe post de bune intenţii natur.
(Parol, sunt doar puţin prefierte, aproape încă mişcă, de proaspete ce-s.)

Da’ de ce?
Păi, ia să vedem: unde cade accentul?
Eeeee.... cam pe profesor.
De obicei, asta e o veste proastă. Dacă expunerea despre educaţie e despre prof... cel mai des urmează (chiar foarte vizibil) exprimări bazate pe premise de forţă şi inegalitate. În traducere, vorbim de relaţii inegale, cu proful / învăţătorul cocoţat, fie şi simbolic, pe un piedestăluţ, de unde, în amabilitatea sa, se mai şi dă jos din când în când, să lumineze copilărimea neştiutoare.

Apoi, mă scuzaţi, să trăiţi, aş prefera îndrumători care să nu se creadă chiar buricu’ galaxiei.
(pricep că tre’ să-şi ia şi ei energia şi „misiunea” de undeva, da’ zău dacă asta nu e priza greşită.)

Care să pornească de la ideea că ghidează, însoţesc, dezvăluie, oferă ocazii de descoperire.
Care s-o lase mai moale cu metaforele de forţă tip modelat şi turnat betoane. (în special aia cu „să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii” e deosebit de brutală. cu atât mai sinistră mi se pare alăturarea cu un concept teoretic corect, cel de relaţionare. care ar fi bine să fie individuală.... nu de la prof la clasă, că aia nu e relaţie, e mod de raportare)
Care să-şi lase lor loc, conceptual vorbind, de descoperiri alături de copii.
Pe care să-i auzi spunând ce-au învăţat de la un copil sau altul.
Care să  nu-şi măsoare succesele în funcţie de propriul confort. Ci de cel al copiiilor.

Cu exprimări în care accentul să cadă pe procesul de învăţare. Sau pe relaţie. Sau pe copil. Dar nu pe sine - pasul ăsta ar fi trebuit parcurs de mult...


Ce nu pricep, în continuare, e cum de scapă nesesizat că auto-instituirea-n postura de centrul centrului centrului mamei lui (sau divinitate part-time, guru-senior, de-astea) pune o presiune prostească şi inutilă şi pe prof. (care, ca să continui pe linia metaforelor tembele propuse şi, nasol, luate şi-n serios, are de cărat non-stop după el/ea structuri, bre, ca să aibă ce pune-n capetele copiiilor....)
Presupun că e ceva figuraţie auto-sacrificială la mijloc, că dé, te-o mai aprecia lumea când te vede pe ce rug arzi (ei bine, nu. lumea are cu totul alte treburi...).
Sau, trist, pur şi simplu, fonfleuri pretins literare intens repetate.

Nu, n-o să dau sursele exprimărilor citate. Nu cu persoanele respective am ce am - ci cu un mod pervers de gândire pe care, conştient au ba (cel mai ades ba) îl reprezintă.

Un pic de inversiune de rol la casa omului chiar n-ar strica....

Să se-nveţe cu greul!

Da, e de ziua naţională. Că prea am auzit des lozinca. 

(Şi nu-mi place să văd cum, sub aparenţa esenţei naţionale, se-ndeasă atâtea mizerii)

Aşadar: prea am auzit des că tre’ să mă-nvăţ / să ne-nvăţăm cu greul. În n-şpe ocazii în copilărie. 

Uneori, cu aer consolator - când mi se dădea de făcut ceva (naşpa sau greu) ce oricum aveam să am de făcut mai târziu, ca adult. 

Alteori, pur şi simplu ca mască justificativă pentru abuz. 

Ca-ntr-o tabără de demult, când am primit replica la auzul protestelor privind mâncarea. „Lasă, că trebuie să se înveţe cu greul”. 

Protestele priveau faptul că prânzul de azi conţinea, amestecate, prânzul şi cina de ieri. 

Meniu afişat, urmat, chestii? Vis frumos. Da’ în alt film.

Directorului taberei (un bărbat elegant, bine îmbrăcat, somitate locală, membru într-un pe atunci faimos cvartet de jazz, chemat de administratoreasa uşor depăşită de situaţie - împreună cu profesorii însoţitori, o chemaserăm să ia masa cu noi) nu pututuse să-i pese mai puţin. 

E drept că după o primă sesiune de urlete (asezonate şi cu oarece replici cu esenţă de logică şi relaţii cu clienţii, profund avangardiste pentru vremea aia, din categoria „nu e treaba dumitale să educi aceşti copii, eşti aici ca să oferi condiţii civilizate” şi respectiv „dacă tot ai tendinţa de-a educa, hai, arată-ne cum îi înveţi cu binele”), lucrurile au revenit la un nivel rezonabil. Aceeaşi mâncare proastă, dar aparent neamestecată, în plus, zilnic inspectată în bucătărie - ca să n-avem suprize suplimentare... 

Deci, să se înveţe cu greul! Să desensibilizăm din timp potenţialele victime ale circumstanţelor adverse care, nu-i aşa, ne vor lovi pe toţi, mai devreme sau mai târziu!

E ca şi cum te-ai apuca de făcut, din timpul verii, băi cu apă rece ca gheaţa. Că doar vine oricum iarna, nu-i aşa?

(...da’ dacă mutăm cadrul de referinţă spre vremea-n care apă rece curgea doar câteva ore pe zi, şi caldă doar câteva pe săptămână, se cam schimbă perspectiva... fie şi doar prin faptul că devine vizibil nivelul de abrutizare indus.)

Pentru că această aparent constructivă lozincă asta e, odată instituţionalizată - calea spre abrutizare. (da, instuţionalizarea poate fi şi informală - impusă strict de planul social)

Învăţatul cu greul are o singură destinaţie. Ghici care? Dăăă, tot greul. Că doar asta ştii, a devenit familiar.

E o confuzie majoră întâmplată aici - între rezilienţa care apare, uneori, la intersecţia cu evenimente absurde, cumplit de greu de dus, şi justificarea forţată  a revărsării (profund iraţionale) de violenţă.

(Repetaţi după mine: violenţa e iraţională. Nu de alta, dar dacă ar fi logică, la ce ne-am mai strofoca s-o justificăm?)

Rezilienţa (un concept intrat relativ recent în vocabularul psiho) se referă la capacitatea de recuperare şi / sau reconstrucţie a capacităţilor şi funcţiilor psihice. 

Tehnic vorbind, e definită drept capacitatea unui material de a rezista la şocuri. 

În limbaj de legendă urbană, e ce admirăm la oamenii care nu s-au lăsat doborâţi. Ori, culmea, care au ajuns departe în pofida (sau, aparent, din pricina) unui start prost / zbor frânt. 

Îi admirăm pe cei care, în pofida unor circumstanţe defavorabile, înregistrează performanţe notabile - reuşesc în viaţă, cum ar veni. Ascultând cu urechile ciulite cum şi-au adunat ei puterile şi-au făcut şi-au dres, e mai greu să-ţi treacă prin minte că vorbitorii relatează selectiv, omiţând şi cum au trăit, de fapt, momentele cumplite, dar şi felul în care au reuşit ei personal să le integreze. 

Pentru un om care-şi pierde o mână într-un accident, e logic să-şi continue viaţa şi să încerce fie să-şi depăşească noua stare, fie să nu se lase condiţionat de ea. 

Da-mi pare că nu prea-i cazul să ne-apucăm să ne tăiem o mână ca s-obţinem rezultate mai bune la ceva - nici măcar în materia în care excelează acum victima accidentului.

Ce nu-mi pare subliniat suficient (spre deloc...) e că rezilienţa e profund individuală. Nu apare la toată lumea. Nu apare la fel, peste timp, nici la un individ anume. Nu e regula - deşi, scăldaţi mediatic în excepţii, putem ajunge uşor să credem asta. E suma unor excepţii.

„Ce nu te omoară te face mai puternic” e doar o altă tentativă de consolare raţională născută din şi eşuată în prostie majoră.

Pică însă bine de tot peste paradigma religioasă a imperativului suferinţei.

Rabdă, c-aşa scrie la carte. 

Ei, iaca nu, mersi. Pot să aştept, când e logic să aştept. Da’ cam atât.

„Rabdă” se traduce, de cele mai multe ori, prin „nu pot să te apăr”.

„Rabdă” e limba neputinţei. 

Eu, una, mă enervez intens la auzul ei pentru că (pe lângă justificarea violenţei) promovează pasivitatea (concept cam des întâlnit în spaţiul mioritic), eventual sporadic alternată de izbucniri furibunde, că, dé, s-au cam adunat. 

Şi uite-aşa ne chinuim copiii, ne chinuim unii pe alţii şi halim cu tot cu recuzită decorul dintr-o piesă cu care n-avem nici în clin, nici în mânecă. De-a cărei moştenire tragică, încă neintegrată, n-am reuşit să ne despărţim încă. 

Nu, alternativa nu e extrema ailaltă, protecţia cu orice preţ, ori răsfăţul suprem.

Alternativa e nepomparea de circumstanţe artificiale şi negonflarea aberantă a celor existente.

(Şăzi ghinişor, cum s-ar zice. Cu calm, dă-i ’nainte, cum zicea englezul.)

Ia hai să-mi educ copilul să se-nveţe cu binele. Să ştie să se bucure el şi să ştie cum să aducă bucurii altora. Mici momente destinse, nu e nevoie de alcătuiri faraonice pentru descreţirea unei frunţi.

Să ştie că există şi răul. Să-l recunoască - dar ca să se poată feri de el, nu să se repeadă să-l îndure în aşteptarea nu ştiu cărei promisiuni de mai bine. 

(din nou, dacă ţinta e binele, ia hai direct acolo).

Să ştie la ce resurse ar putea recurge la nevoie, inclusiv în cazuri extreme. Să ştie că e privilegiat când e privilegiat. Ce e obişnuit şi ce e-n plus sau în minus, din ce vede, are, i se oferă / impune. 

Să nu stea în tiparul unor conserve verbale tâmpite. 

Să ia altfel aminte la vremurile trecute şi să onoreze diferit amintirea celor care le-au trăit. 

Cum?

Simplu. Pornind de la modelul pe care i-l ofer. Trăind fix asta. 

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni III - de data asta, ai noştri)

Context: în directă continuare de grădinilă, şcoală privată, învăţământ alternativ. Poală de bani lunar.

Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general tratabil, via bunăvoinţă.


Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă spunem!

Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina, n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se răsese-n cap - din motive de mişculici.

Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact, spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
 Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?

- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate, băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!

(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde ulterior la suprapreţ!)


Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil, de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.

(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)



Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na, acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).

- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.

Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!

Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la obiect:

- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu stabileşti regulile.

Supriză la capătul firului.

Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.

Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă, se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l pun la treabă!

Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.

Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa mult.

După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a estompat considerabil.

- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au făcut escaladă...

Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi de ce.


Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la abilităţi.

În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.

(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE, omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că, necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”

De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )


Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală” pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea ce, pe mine, una,  ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)

În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei. Instalatoru', cum ar veni.

Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.


Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii. Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură, opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.

Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut Muţunaaaaauu...

Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui psihoterapeut bun.

Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.

Aşa-ţi trebuie!

Caz 1:
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”


Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...


Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...

Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.

Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.

Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)

Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).

Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.


Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”

Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)

Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?

Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)

Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...

Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)

Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?


E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?

Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?

Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul)  e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.

Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.


Gigel a dat cu capul de gard?

Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.

Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)


Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?

Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...

Nici eu nu m-aş fi gândit...

Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.

Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.


Calea spre normalitate cam asta e.


PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.

Pam-pam!

Ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă (şi reguli încalcă)

Că Muţunau nu se dă-n vânt după respectarea regulilor probabil ştiu şi vecinii (intergalactici...)  din Alpha Centauri.

Poate mai puţin evident (tot pentru susnumiţii) era de ce oare?

Simplu.

Junele posedă una bucată mamă dotată simultan cu dureri profunde de başcheţi (ceea ce ar fi cum ar mai fi... ) şi curiozităţi intens-neamânabile.

Model viu la-ndemână plus greaua moştenire genetică - deci, clar, cu astea nu te poţi bate, oricât de Muţunau ai fi tu.

Ceea ce explică, pe de o parte, de ce în vizite turistice ajung să intru pe la ieşire (pur şi simplu, nu urmărindu-l pe Muţunau...) şi care mi-e primul imbold când văd chestii de-astea:

... de ce, prin parcări de supermarket şi nu numai, încă îmi păzesc progenitura ca pe hoţii de cai, şi de ce maşina visurilor sale e una care mai şi zboară.

(ultima opţiune e posibil să se datoreze şi lipsei cunoştinţelor despre navetele Voyager...)

„Luaţi-vă bărbaţi care să vă educe". Cam câţi, aşa...?

Pe ce mi-a mai căşunat:

Ceva divă (identitatea precisă realmente nu importă, m-am şocat văzând reacţia publică oţâr’ cam intens aprobatoare versus text) a zis (sau e apocrif, iar, nu importă) oarece opere, din care circulă intens pe net „[...] luaţi-vă bărbaţi de la care să aveţi ce învăţa, care să vă educe, care să vă fascineze când vorbesc, care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”.
Opera continuă, dar m-am oprit deja din citit.


Emm.... io n-am înţeles prea bine, drept care am oarece întrebări.

„luaţi-vă bărbaţi”. Îhâm. Cam câţi, aşa...? Apartamentul meu nu e cine ştie ce mare...

„care să vă educe”. Sigur, profund logic, de vreme ce eu, până acum, am locuit sub o piatră, într-o peşteră din fundul pădurii, stând cu capul înfiletat adânc în permafrost, şi, precum bebeluşii, sunt uimită şi la vederea propriilor mele mâini!

„care să vă fascineze când vorbesc”. Bine că nu când respiră. Şi aşa îmi trebe 3 zile să-mi revin după ce-mi zice „auzi, dă şi tu ziaru’ ”

„care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”. Cam multe subordonate la subordonate, dacă-mi permiteţi. În fine, cu versiunea, 400.0 e bună? Cam ce frecvenţă de upgradare şi devirusare recomandaţi? De sistemul de operare nu prea am curaj să-ntreb. Mi-e clar însă că tre’ să funcţionez şi pe mobil, şi pe tabletă.


***

Ar părea amuzant, dar nu e.
Povestea punctează amar inferioritatea femeii, nu doar presupusă, ci asumată cu surle şi trâmbiţe de, desigur, toate doamnele sensibiloase şi degrabă-fluturătoare de gene, mânuţe suave şi evantaie cu modele florale....
Aspiraţional, aşa, sub pretextul evoluţiei, îmbunătăţirii continuu-evoluţioniste, bla-bla.
Auzi, şi dacă-ţi iei un animal de casă tot înveţi ceva de la el. Nu tre’ să fie neapărat biped.

(Povestea lui Pygmalion e, după mine, mai degrabă reflectarea unui triumf ingineresc)


Rostul unui partener nu e să te educe. De asta se presupune că s-au ocupat părinţii tăi.
Sau că, în cel mai râu caz, ai luat tu, direct, frâiele, că doar e viaţa ta, nu a vecinului Costică, şi te-ai apucat de investigat autonom în interior şi-n exterior.

Da, dacă matale crescuseşi oarecum sălbăticuţă, la mănăstire, aşa cum se obişnuia prin varii culturi & epoci, şi ieşeai pe poarta instituţiei doar când te măritai, bărbat’tu (cu mii de ani mai mare, care mai şi administra banii) trebuia, eventual, să-ţi ia profesor, ca să zic aşa.

Sper că vremea aia a trecut. De tot.

Sper.
Deşi, când mă uit în jur şi văd fetiţe cărora li se cere doar să fie zâne şi să se poarte frumos, că dacă ne vede lumea, în vreme ce ele ar sări în prima baltă şi s-ar cocoţa de zor în copaci, începe să mi se-arate de unde valul de aplauze extaziate de parcurgerea textului cu pricina.

(a nu se înţelege că nu văd şi băieţi la fel de ţinuţi în lesă ori fetiţe mega-răzbătăreţe ...)


Şi, ştii ceva, eu, mamă de băiat, refuz profund ideea că fiul meu va avea de educat o femeie, alta decât fiică-sa.
Păi, ce facem aici, ore suplimentare?!?

Îi doresc să aibă o parteneră deja educată, stăpână pe ea, autonomă, care să ştie pe ce lume trăieşte şi pe care dintre propriile dorinţe şi le vrea transformate în realitate, de ea personal sau şi cu ajutorul celorlalţi. Dacă vrea mimoză, sunt destule la ghiveci.

O persoană cu care să aibă un proiect de viaţă comun, o relaţie frumoasă şi echilibrată, şi cu care să funcţioneze în parteneriat, nu de pe postura de educator / adult - educat / frumuseţea suavă & profund infantilă.

O fiinţă care să fi avut o copilărie întreagă, echilibrată, potrivită ritmurilor ei, nestingherită şi neîncorsetată de „dar eşti fată.... ”. Care să fi jucat fotbal sau să fi reparat maşinuţe dacă asta îşi dorea. Care să nu simtă nici nevoia de-a câştiga ea marea luptă între sexe, nici că mai bine tace, acceptă şi rabdă, dacă vrea să-şi ţină prietenul / soţul / familia.

Un alt adult, nu un copil încremenit în proiectul „floare-n glastră”.

(are, de altfel, un vag iz de pedofilie povestea din textul pe care-l comentez... nu doar pe ăla patriarhal... )


Nu de alta, dar cal alb Muţunau n-are.
(am încercat, dar n-a-ncăput în lift)

Cum ne revenim din abrutizare? (II, tot despre şcoli şi alţi demoni)

Altă mamă, altă ligă (de data asta, copilul e şcolar în ciclul primar) cam aceeaşi istorie - despre instituţionalizarea abuzului. Şi-a răzgâierilor profesorale, de data asta.

Ce face doamna învăţătoare?
- Cine e mama lui A.?
- Eu, se ridică împricinata.
- Ahaaaa. Să ştiţi că A. se fâţâie în bancă.
- Aşa, şi?
(Împricinata e de-a mea. Dacă te mâncă-n fund să intri-n discuţie, apoi stai în discuţie, unde-o tuleşti aşa?)

- Se fâţâie!
- Aţi mai spus. Şi....?
- Păi, se indignează madam că nu i s-au ghicit gândurile, de-ran-jea-ză o-ra!
- În ce fel?
Ajung să facă toţi ceilalţi valuri, ca pe stadion? Stau cu picioarele pe bănci şi fumează trabuc? Citesc ziarul? Fac sudoku-n grup?

- Păi se fâţâie!
- Concret, în ce fel spuneţi că deranjează ora?
În afară de faptul evident că la vedere fâţâielilor, piticii tăi se revoltă? Şi tu n-ai minimul de echilibru interior cât să ţi-i potoleşti?

- Nu se poate discuta cu dumneavoastră!
Dacă n-ai logică şi argumente, de regulă îţi va fi cam greu să discuţi cu oricine.
Dar ce comod e să dai vina pe interlocutor... şi pe nu se poate...



Capitolul următor: ce doreşte doamna învăţătoare cadou de 1 Martie?

- Bre, voi sunteţi şi masochişti, zic eu.
- Nuuuu, că asta era după prima rundă de negocieri, când am zis că nu-i luam Boeing 737, ci un cadou simbolic...
- Cam cât de simbolic, aşa?
- Păi să tot fi dat 10 lei fiecare părinte. Pornisem de la 200 de căciulă... e un progres!

Bineee... o fi...
Aşadar, care e dorinţa?
(dacă oamenii tot insistă ca ei-s duhu’ din lampă)
- Aş vrea un ceas... dă din gene mimoza.

Părinţii, îmboldiţi de o mamă-zmeu care stătea de strajă strămoşească datoriei de a lua cadou (aici e cu totul o altă discuţie... despre cum eşti tu o mamă bună-bună-bună (şi iei periodic premiul pe scara de bloc pentru asta) netezind, cu glaspapier, cu ce-o mai fi, asperităţile, reale sau imaginate, din calea viitorului luminos al odraslei...) fac şaişpe mii de flicflacuri şi douăşpe salturi în echer şi, mai prin cunoştinţe, mai cu discount, mai la promoţie, fac rost de un ceas care, în mod normal, ar fi costat de două ori şi jumătate mai mult.
Nu chiar un Patek Philippe, desigur, dar nici de-ăla de plastic, cu Spiderman (de care i-aş fi luat eu. cu proiector!)


Ce zice recipienta cadoului?
- Dar nu-mi place... Aş fi vrut un Tissot, din acela, mic, drăguţ, argintiu...

Muma lui A., când aude, se duce-ntins la şcoală, să capseze instant nesimţirea.
- Bună ziua. Am auzit că nu vă place ceasul.
- Nu prea, bate din nou din gene duamna, convinsă că această impardonabilă eroare se va repara instant şi că, în sfârşit, se va instaura armonia-n lume şi pacea pe Pământ.
- Bine, zice muma, daţi-l încoace.

Duamna se prinde că e ceva în neregulă.
- Mi-l înlocuiţi?
- Nu. Vi-l iau de tot. Pentru acest ceas, care e un ceas foarte scump, s-au făcut extrem de multe eforturi. Nu vreţi să ştiţi câte, doar pentru a vă mulţumi pe dvs.. Cum n-am reuşit, e corect să-l luăm înapoi. Îl vindem şi ne recuperăm banii.
- A, nu, îşi acoperă învăţătoarea ceasul cu mâna, de frică să nu i-l smulgă cumva muma, clar, nebună de legat, nu, nu, poate nu e cazul...

Muma, mirosind oarece sânge, rânjeşte în sinea ei şi continuă.
- Nu aşa se face când primeşti un cadou. Nu te plângi de el. Nu vă place, ni-l daţi înapoi.

Mai urmează câteva minute de hârâială, la finalul cărora duamna, de-acum terorizată de-a binelea, scapă cu tot cu ceas, de care, apoi, nu mai zice nici pâs.



Acu’... zău aşa... chiar ne-om bate, filosofic, în teoria cadourilor şi-a contribuţiilor parentale suplimentare?

Pentru asta sunt şedinţele cu părinţii? Ca să contempli suportiv visele neîmplinite ale cadrului didactic?
Ca să miauni prelung pe umerii părinţilor că ei nu ştiu ce greu e la clasă?
(da’ dacă unii ştiu chiar cum e? hm... riscant... că dacă, eventual, ştiu mai bine?)
Ca să asculţi lamentările cuiva care are, în mod cert, deficienţe de comportament?

Sau ca să discuţi despre lucrurile pe care le putem face, separat sau împreună, în beneficiul copiiilor, nu al cadrului didactic ori al pereţilor şcolii?

De ce trebuie să pretind eu c-aş fi ministrul învăţământului, sau inspectoratul, sau directorul şcolii, şi să fac eu ce era treaba ălora să facă?

De ce-ar trebui să extind către o instituţie atenţia pe care o acord copilului meu?

N-am nimic împotrivă să contribui cu materiale didactice (pe care, eu, una, prefer să le împrumut, şi apoi să le recuperez - evident, când nu-s consumabile. atunci le vreau înapoi ca să le reciclez!)

Dar nu cu mobilă, parchet şi perdele, că e ridicol. Alea sunt pe inventar, să le plătească şi să le scoată la iveală cine le gestiona. Nu, nu-mi pasă c-a fugit Vasile cu ele.
Altfel, se cam cheamă că devin, de facto, acţionar al şcolii... (caz în care o să mă port ca atare, cu toată puterea de decizie aferentă,  şi-mi voi putea lăsa imaginaţia să zburde, veselă, eternelă şi dementă. Atunci să te ţii...)

Dacă ar ploua-n clasă, aş veni să ajut - muncind direct sau căutând pe cineva s-o facă (de preferinţă pe altcineva decât pe cumătrul directoarei....).
Dar nu-ţi sponsorizez acoperişul, că vrei tu marca X, din ăla nou, din reclamă.

Adică, nu vreţi să fie bine? Ţţţ!!!

Nu, nu vreau să fie bine. Vreau să-ţi faci treaba.
Îţi cer, cât se poate de clar & amp;ferm, să-ţi faci treaba, să le ceri, la rândul tău, colegilor tăi de sistem să-şi facă treaba, şi să vă adresaţi către mine cu rezultatele procesului de învăţământ, nu cu probleme, perdele şi scuze.
Eu nu lucrez la şcoala ta. Eu lucrez în altă parte - ştii, la nişte fraieri care-şi plătesc taxele, ca să ai tu de unde-ţi lua salariul ăla care nu-ţi convine. (dacă tot nu-ţi convine, eu zic să nu-l mai iei)


Nu fac treaba învăţătorului / profesorului. Nu-mi prostesc copilul să stea cuminte pentru cineva incompetent în a relaţiona cu el. (Gestionarea evenimentelor din clasă e în sarcina cui stă la clasă, nu a mea, care-s la muncă, cum ziceam, nu tot acolo.)

Mai degrabă îl antrenez sistematic pe copil în a se strădui să-nţeleagă, întrebând acolo unde nu pricepe (ştiu, vade retro, Satana! ce faci, vrei să-ntrerupi mecanismul? te-apuci să pui la îndoială acest minunat sistem? ptiu! aduceţi rapid agheasma!)


Nu fac şapte tone de teme acasă ca să compensez idioţenia programei, care îndeasă şi îndeasă, manelist, fără număr, concept după concept, fără timp de repetiţie şi fixare, într-o ipocrită goană nebună spre „marea performanţă academică”.
Că, nu de alta, dar progresul, ştiţi...

Mult înseamnă doar mult. Nu înseamnă bun!

Dacă am eu pitici pe creier, îmi pun copilul să cânte suplimentar la mandolină - dar asta vine de la  mine.

Ştiu ce vorbesc, am avut parte şi de materii cu teme taj-mahalice pe a doua zi, şi de profesori inteligenţi, care stimulau dezbaterile şi înţelegerea, mai presus decât numărul de metri cubi de teme.
Ghici care-au obţinut rezultate mai bune... şi, ce să vezi, şi mult mai durabile!

Sunt gata ca, în loc de asta, să scriu tone de scrisori Ministerului, Inspectoratului, cui s-o mai nimeri, până albesc ăia de cât trebuie să-mi răspundă despre iubita lor programă. (am, pân' la urmă, oarece exerciţiu la scris... şi, bu-hu-huuuu, s-au inventat şi expedierile programate de mailuri... pam-pam!)


Nu fac şapte tone de teme acasă nici ca să cânt în struna profului doritor de lauri olimpici, care nu se uită decât la super-vârfuri.
(zic că era cam demultişor cazul să ne oprim din a delira înspre înaltele culmi...)

Ceea ce, între noi fie vorba, dacă chiar te interesează subiectul, e oricum absolut inutil, pentru că, din experienţă, în liceu super-vârfurile sunt deja mult peste profesori. Uneori şi din gimnaziu...
Pasionaţii învaţă pe cont propriu mult mai mult şi mai intens decât le poate servi programa. Când îi serveşte şi talentul, sunt de neoprit.
Profesorii cu bun simţ recunosc asta.
Profesorii fără bun simţ îngroaşă obrazul până trece de dimensiunea zidurilor Băncii Naţionale şi-şi asumă, divin, tot, căci, nu-i aşa, îl ştii pe X? eu l-am făcut om.
(sigur, copilul ăla fusese, înainte, vreun exemplar de Neanderthal rătăcit prin cartier...ţopăind din tei în tei!)



Aşadar: ia hai să ne revenim şi să nu mai amestecăm rolurile.

Ia hai să vedem ce putem construi împreună, de-adevăratelea, nu pe sistemul tu dă-mi, că eu şi aşa am fost bolnav când eram mic şi nici acum nu mă simt prea bine.

Ia hai să vă vedeţi de treabă şi să începeţi cu ce-aţi realizat şi cu ce plănuiţi să faceţi, nu cu câtă jale e-n podele.

Ia chemaţi-mă să vă felicit pentru ingeniozitate şi succese, nu pentru că mă credeţi Fort Knox.

Ia hai să vedem, puteţi?

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni)

Schimb de impresii despre şcoală cu o prietenă veterană în materie. Fiu-său a intrat la liceu.
Găşti, influenţe, figuri, plete, dificultăţi de armonizare între gaşca veche şi gaşca nouă, etc.

Supriză, tânărul se declară, sub influenţa noului prof, mare amator de limba franceză. Proful nu e mai puţin exigent decât cei / cele dinainte, dar îi tratează cu respect, nu spune lecţia întors cu cheia, pronunţă corect, fără lio şi dio, se străduieşte să-i seducă în spiritul francezei. Se pare că-i iese; la mai mare!


Nu la fel stau lucrurile cu geografia.

De ce?
Simplu.

- Vrei să-mi spui când ai de gând să te tunzi?
Junele, care e vag pletos şi cârlionţat, tocmai se tunsese. Adică îşi scurtase pleata de la 20 la 15cm.
- Nu.

Acasă, mumă-sa încearcă să împace şi capra, şi varza:
- Ştii, profesorii au şi ei nevoie de contact vizual, e tare ciudat să vorbeşti aşa, peste capetele oamenilor... Poate are nevoie să-ţi vadă ochii, sau poate îşi face griji că nu vezi... Cred că i-ai răspuns nediplomatic...
- Da’ am răspuns la obiect. Eu nu i-am spus că nu mă tund, ci că nu am de gând să-i spun când o s-o fac.


Alioooooooo!!!
(servanţii încarcă grăbiţi tunurile mamiţuneşti)

- Da’ nu e treaba ei când şi dacă se tunde fiu-tău. E cel mult a ta şi a lui. După cum nu e treaba lui să-i asigure ei confortul la predare.
- Da, dar...

Mama în chestiune e trainer.
- Auzi, tu ai spune cuiva din sală să-şi dea la o parte părul din ochi sau să se tundă? Sau să se uite la tine că altfel nu’ş ce se întâmplă cu ce ai tu de livrat acolo?
- A, nu. Dar nu e acelaşi lucru.
- Unde vezi diferenţele?

Desigur, linişte.


Daaar.... stând eu, mai apoi, strâmb şi judecând drept, nu, nu e acelaşi lucru.
Deloc chiar, pen’ că e mult mai rău. Ce face cucoana profă e bullying. La drumul mare.

Nu, nu e exprimarea autorităţii profesorale (aia vine de la sine, când vine, îţi câştigi (sau nu) respectul prin modul în care predai).
Nu, nu e grija pentru elev - ce ipocrizie...
Nu, nu e aderenţa la nu’ş ce valori ale şcolii.
Nu, nu e doar debuşeul exploziv al propriei anxietăţi.
Nu, nu e doar orbire profundă în materie de diversitate, incapacitate perceptivă şi rigiditate de-a dreptul catatonică.


E rea-voinţă, violenţă şi recidivă în materie de abuz.

E exemplul clar de de silă futilă versus propria profesie, şi o modalitate patetică de-a mai recâştiga din putere, după ce te-a turtit sistemul. (nu e deloc clar că mai bine te-ai apuca să-l schimbi... )

E incapacitatea de-a te concentra pe ce ai de făcut - neoferind astfel, culmea, fix modelul de lucru disciplinat pe care îl pretinzi de la elevi.

E incompetenţa profesională. Crasă.
(e, din păcate, irelevant dacă îţi aparţine exclusiv sau, ce ironie, nu te-a ajutat şcoala să poţi mai mult)

E exemplificarea perfect întristătoare a situaţiei în care „duamna” (şi, desigur, şi „duomnul”, că tara asta nu e distribuită pe sexe...) trage un piş cu boltă pe el de predat şi se-apucă să se bage-n sufletele elevilor (unde n-a invitat-o nimeni - poate asta e şi problema...) şi să insiste în a se trage ghebos de şireturi cu ei.

După care situaţia poate deveni şi mai nasoală, dacă elevii, încălţaţi cu alte cele, nu deţin şireturi.... şi nici bască...


Cucoană, tu nu dai note pe plete, ci pe ştiinţă de carte. Aşa te fură zilnic peisaju’? Ce alte remarci mai faci faţă de elevi? Le comentezi, eventual, şi alte chestii legate de  aspectul fizic?
(unii dintre profesorii mei se simţeau datori s-o facă. desigur, cu bunăvoinţă, la modul consolator... bleah)


Câtă vreme tu eşti acolo să predai un corp de cunoştinţe şi să verifici înţelegerea (sau, după caz, cum o pretinde programa, făcută de alţi zaharisiţi, abilitatea de redare), nu e treaba ta cine ce plete are.

Ar fi, eventual, dacă pletele elevului ţi-ar intra ţie-n ochi - dar, într-un context normal, asta n-are cum să se întâmple.

Nu eşti egala elevilor. Şi nici nu vei fi. Nu te mai obosi. La început de an, sub toate ifosele şi teribilismele, ai, în ochii lor, un capital considerabil de admiraţie. Da, n-ai zice, având în vedere ce par să pună ei în relaţie.


Dar realitatea e că tot ce ai de făcut, la un minim decent de prezenţă la clasă, e să păstrezi acel capital. Măcar la nivelul iniţial.


Nu vorbim de capacitatea de-a le atrage şi menţine atenţia şi concentrarea.

Nu vorbim despre cât de captivant poate fi, în sine, un om pasionat de subiectul pe care-l predă.

Nu vorbim despre puterea aproape magică de-a ghida efortul de învăţare, stimulând curiozitatea, colaborarea, şi făcând relevante subiectele respective.

Nu vorbim despre a te face plăcut elevilor - de iubit să te iubească mamă-ta, nu cei cărora le predai.

Nu vorbim despre efectele secundare (pozitive!) absolut spectaculoase pe care le obţine un om cu ţinuta corectă.

Nu vorbim despre stabilirea unei relaţii cu fiecare elev (ştii, după părerea fiecăruia, ei au, fiecare, câte o relaţie distinctă cu tine; nu eşti tot aia cu proful de X, Y, Z) în loc de raportarea searbădă, neproductivă şi auto-izolantă, la „clasă”.

Nu vorbim despre pasiunile pe care le poţi stârni pentru materia pe care o predai.

Nici de faptul că ai puterea de-a le schimba viaţa în bine unor alte persoane - aflate momentan în alte ligi de vârstă.


Vorbim doar despre faptul c-ai putea să nu pierzi, ca proasta, capitalul din oficiu. Şi că, pentru asta, n-ar trebui decât să-ţi faci decent meseria. Fără ifose cerşetoare de respect şi fără confuzii de rol.

Ne batem capul cu şpaga?

Eu zic că n-ar fi rău să ne batem capul cu evitarea derapajelor în materie de percepţie a realităţii... ... şi despre cum ne revenim din abrutizarea provocată de atâta abuz sistematic.

„Tu îl pedepseşti pe Muţunau?”

Întrunire de părinţi şi copchii, că tot e(ra) zi cu soare. La un moment dat, grupurile de discuţii se fragmentează şi, cam între patru ochi, urechile mele recepţionează întrebarea discret adresată:

- Tu-l pedepseşti pe Muţunau?

Pe loc, pauză de gândire cu gura căscată.

L-oi fi pedepsind? Am, cu siguranţă, momente-n care-mi vine să impun punitiv diverse restricţii prezent-viitoare, doar că mi-e clar că, făcând asta, nu pedepsesc, ci de fapt mă răzbun pentru varii ofense mai mult sau mai puţin imaginare, majoritatea mai curând de ordin emoţional decât factual.

Etajul doi de cugetare virează rapid spre imaginea de părinte pedepsitor / nepedepsitor, cu pretenţiile aferente (de mare justiţiar, respectiv mare amator de libertăţuri) şi, desigur, inscripţiile de profil de pe soclul statuii din curte.
„Desigur, altfel ce s-ar alege din el? Vrei să devină derbedeu? Şi aşa, dacă laşi lucrurile după el...”

„A, nu ce oroare! Cum să-l pedepseşti, vrei să-i strici copilăria? Păi da’ când să mai facă boacăne şi el, dacă nu acum?”
(desigur, variaţiunile pe oricare dintre teme ar putea continua ad infinitum / nauseam)

Etajul trei, spre auto-contemplarea propriei auto-etichetări. Vaaai, dar ce-o să zică lumea despre mine, în raport cu subiectul...
Dacă m-aş situa într-o categorie anume, chiar mi-ar păsa de reacţia celor din jur? (emmmm... nu. regrete eterne eroilor noştri. maximum de reacţie la reacţie ar fi, cel mult, o oareşcare durere la başcheţi. de ce? simplu. din câte-mi amintesc, în papucii mei sunt numai eu).


Şi totuşi... (înainte de a mă încăiera intens cu inamicul solipsist imaginar), eu când l-am pedepsit ultima dată pe Muţunau?

Când îl tot trimiteam, acum aproape un an, mai devreme la culcare din motive de agitaţie turbată la vreme de seară?
Da, numai că făcea ca toţi dracii, printre altele, de oboseală, aşadar aşa-zisa pedeapsă era mai curând remediu logic. (da, ştiu că în privinţa asta calc pe apă adâncă. la intersecţia cu varii ţicneli religioase, până şi focul iadului ajunge să fie trecut la remedii... eventual, homeopate...)

Când, zilele trecute, l-am pus să şteargă cu radiera urmele pe care le făcuse cu tălpile pe pereţi?
Asta e, mai curând, remedierea logică (şi practică) a consecinţelor. Câtă vreme pereţii sunt curaţi / nu murdăreşti nimic, n-ai decât să stai cu roatele-n sus pân’ la (următoarea) apocalipsă.

Când, prin primăvară, i-am uşurat puşculiţa de echivalentul unei şedinţe de patinaj la care (trimis cu însoţitor, că eu aveam de mers altundeva) a refuzat să participe, din motive imaginare?
Sau aici vorbim (cu apa adâncă aferentă) de transpunerea în practică a principiului „nu ne batem joc de bani”?

Când, acum vreo lună, am pus instant în practică sancţiunea dinainte anunţată?


Mi-e că în temă de pedepse cam facem nişte mari confuzii. Perseverent şi cu flamura sus arborată, nu aşa...


În plan social, aderăm de zor la formula „pentru abaterea X, vei lua pe cocoaşă Y”- scopul declarat fiind limitarea (de frică) a abaterilor X. Cam asta e, dintr-o anume perspectivă, esenţa legilor, să te înfigă-ntr-un tipar agreat de comportament. Cât de bine gândit e ăla, e cu totul altă poveste...

Poate locuiesc eu în peşteră, sub o piatră, dar n-aş zice că abordarea funcţionează. (nu, nu mă mişcă argumentul spăimos „da’ vai, da’ în absenţa pedepselor, ar fi şi mai haos”, pen’că deoarece prefer să n-amestec realul şi imaginatul).

Degeaba pedepseşti dacă nu repari boacăna - un exemplu concret fiind povestea locală legată de delapidări - doar recent, din ce ştiu, s-au apucat tribunalele să dispună expres recuperarea prejudiciilor - pân’ nu demult, furai şi, dacă (ghinion!) erai prins, anchetat şi trimis la mititica, excursia era un fel de taxă suplimentară, căci de păstrat, cam păstrai potul.


În plan personal, am vaga senzaţie că primează dorinţa de răzbunare - această minunat de falsă credinţă în compensarea universală că, dând un pumn la loc, ai echilibra nu’ş ce magică balanţă mai mult sau mai puţin karmică. (urlă şefu’ la tine peste zi? urli şi tu cu prima ocazie la cine apuci. era copilul? ghinion. ei, las’ că se-nvaţă cu greul).


In realitate, n-ar strica o privire atentă, ne-mbârligată-n reguli şi hamurabice prinţipuri, la consecinţele concrete şi imediate ale chestiunii.

De regulă astea-s pe două nivele - pur practic, real, concret („ai murdărit tricoul / vărsat apa / dat foc la casă”) şi, respectiv, reflectat emoţional - „mă enervez, că doar ţi-am zis de o mie de ori să fii mai atent” & „acu’ ce ne facem” / „iar am de muncă (să repar ce-ai stricat)” / „de ce te-oi fi lăsat de capul tău” / şi, favorita mea, „ce-o să zică lumea” / „să nu mă faci de râs”.


Dacă vrei să te enervezi (tu pe tine, cu mare sârg, şi talent în a pretinde că de fapt X te enervează, ca şi când ai fi vreo maşină de spălat, cu butonul de enervare turbo-diesel în plină vedere), stai fromos în zona de reflectare emoţională. Nu care cumva să mişti în front!

În acest fel, sigur îţi vor veni în minte toate pedepsele posibile - nu durează mult până se rupe conducta.

Dacă îţi poţi ţine însă-n loc plesnirea venei pân’ ţi se-arată care e, concret şi nimic mai mult, beleaua, s-ar putea să descoperi că onor progenitura din dotare poate să strângă de pe jos, să spele, să lipească jucării fărâmate (şi/sau, bonus, să priceapă, în final, de ce îi tot impui atâtea precauţii) şi, minunea minunilor, să caşte ochii suplimentar la runda următoare de dezastre (uneori înainte de-a le comite. cel mai des, după).

Nu, n-o să devină brusc Zâna Atenţiei - dar nici nu vei mai avea atâta treabă post-dezastru.


Ce-i de făcut însă-n situaţiile-n care reparaţia nu pare-aşa de evidentă?

De întrebat, prima dată, dacă nu cumva tentaţia era prea la-ndemână (1) şi, respectiv, ce vrea de fapt micul contravenient (2).

Întrebătoarea din ziua cu soare avea, drept caz concret, situaţia în care fie-sa îi tot băga deştele-n gură fratelui mai mic (nou-născut de mic). Asta, deşi întreg familionul îi ţinuse în repetate rânduri conferinţa de presă cu degete murdare = germeni, nou-născut= imunitate scăzută, purtări neglijente= posibile dezastre, şamd), şi fetiţa păruse (sau spusese) că pricepe.

Îhi.

Şi totuşi, de ce-i băga degetu-n gură? (nu mă lansez în speculaţii, mă gândesc că puteam s-o întrebăm pe contravenientă).
Şi dacă ar fi fost spălată pe mâini, devenea, pentru mamă, suportabilă imaginea biberonului temporar?
Ce alte purtări de substituţie (mângăie-l pe tălpi, etc) puteau intra în joc?

***

Da, de pe margine e simplu să-ţi dai cu părerea. În plin schimb de replici pe teme de evenimente ridicătoare de tensiune, însă, deşteptăciunea pare a se fi dus, misterios, departe, de suflet cu spiritu’ scării.

Da’ dacă mi s-a aşezat mâţa pe teancul de haine proaspăt spălate şi le-a-mblănit zdravăn, ce fac? O bat (şi ea se-aşează data viitoare din nou) sau îi limitez posibilităţile de acces la bulendre, atât cât pot?


Copilul nu va face din prima ce-i ceri - şi cvasi-niciodată nu va acţiona conform aşteptărilor idealiste ale părintelui. La o primă privire sinceră-n jur, se vor revela hoarde de adulţi care nu fac nici ei de-astea....  (sigur, e doar vina mamelor lor. mamele lor... !!!)


Uneori, mi-e că, în loc de emis pedepse, sau de văitat intens, ca-n povestea cu drobul de sare şi obrocul, mai bine-ncerci să limitezi accesul la dezastre (fie verbal, fie spaţial, fie exersând concret variante de conduită - ca atunci când înveţi copilul să urce / coboare pe-o scară).


Altfel, desigur, există, în aceeaşi poveste, şi varianta-n care urci faraonic vaca pe şură.


Aşadar, eu-l pedepsesc pe Muţunau?

Da, îmi vine. Des, de alfel.
Da, mă găsesc des în situaţii în care realitatea sare gardul compus din toate predicţiile mele.
Da’ pân’ la urmă-ncerc să stau strâmb şi să judec drept care-i baiul concret şi cum se repară el.
(între noi fie vorba, spală Muţunau la tricouri... da’ de făcut figuri la mâncare, tot face, cât China)

Deseori, leacul nu e pedeapsa, e perseverenţa-n susţinerea regulii / a comportamentului valorizat.

Şi criteriul corect de discernere e fix enervarea parentală - dacă pocnesc de nervi, e semn că, oricât de enervant suplimentar ar fi, am de lucru la mine, nu la pedepse pentru copil.

Nu de alta, dar şi de administrarea ălora ar trebui să mă ocup tot eu.

Care-i treaba cu tableta

Tableta Marele obiect fascinant, jucăria supremă, zeul cel mic, colorat şi  tactil ne-a venit plocon de Moş Crăciun, după ce Moş Nicolae, din motive de prea multă cuminţenie copilească (dăăă) & isterii mamiţuneşti aferente, nu s-a prezentat la apel.

Şi după ce, din motive de planuri educaţionale măreţe, cugetasem intens la analize comparative (între Samsung şi Apple. deh, snobismul...) fără însă a cădea în plasa reducerilor de vineri negre (deh, harpagoneala...) nu cumpărasem nimic pentru că, pur şi simplul, nu mă putusem hotărî.
(mărturisesc c-un oareşcare rol a jucat şi faptul că nu mă d(ăde)au banii afară din casă...)

Cu ocazia ploconului, am constatat că mai toate cujetările und analizele comparative fuseseră profund inutile. Pentru uz copilesc, 4GB ajung.
(e drept că peste câţiva ani te poţi trezi că memoria asta e o mică glumă. primul meu computer avea, la vremea aia, o maaare memorie. acum, există stick-uri care au de câteva ori mai mult... dar până una-alta, merge.)


După lupte seculare care au durat 30 de ani, tableta a căpătat husă & a fost încărcată cu varii aplicaţii, printre care, nu se ştie de ce (ah, destinul! cruda soartă!) şi cu oarece Angry Birds.

Pân’ aici ne-a fost.

Ce babbel, ce duolingo, ce Max et Mathilde... Păsăroi furioşi să fie! Şi porci, desigur.
(între noi fie vorba, cunosc oameni serioşi, la casele lor, cu foncţie, prestanţă şi ce-oi mai vrea, care o ard engribărdseşte... de le merg fulgii! jocul e, într-adevăr, reuşit. pentru începători, cel puţin... )

Booon... Problema e că (deşi eu speram că entuziasmul iniţial se va ofili mai rapid), jocurile alea au şaptişpe mii opt sute de nivele.
Diferite!
Şi, desigur, tre’ facute toate.

Iar Muţunau, desigur, nu se opreşte.

Adică.... n-aş pune pariu că, dacă ar fi lăsat cu tableta-n mână, nu l-am găsi, la un moment dat, leşinat, cu ochii injectaţi intens şi cu pupilele pline de angry birds.
(nu, nu e lăsat)


Să zicem că răbdare aş mai avea. În definitiv, uzul măreţei ferestre către fantezii zburătoare din praştie e limitat la câteva ore pe săptămână, în weekend.
Şi-apoi, mă autoconsolez cu ideea că, la o adică, nu e rău să-nveţi la vârste mici cum să te mai şi opreşti din stat cu ochii-n tableta. (accept ideea că aici e un întreg proces...)


Doar că musiu, mai nou, a început să cânte melodiile din Angry Birds. Pe toate.
(cedare nervoasă maternă număru’ 1).

Să zicem c-aici am reuşit a diminua măreţul obicei până la mici onomatopee. Mai sonore decât suportă prea-încercatele-mi urechi, dar, fie...

În definitiv, şi eu obişnuiesc să lălăi varii melodii obsedante. Nu-s din joace, dar felul în care le redau le face să pară destul de aproape de importul din versiuni extrem de nereuşite... (cu o anume ocazie, recentă, m-am ţinut trează la volan preţ de vreo 400km străduindu-mă să redau oarece muzici de pe la The Voice. Nici măcar eu nu pot aţipi în hârşâielile alea sinistre-n care-mi vira vocea... Am ajuns cam răguşită la destinaţie, dar, altfel, neavariată suplimentar)


Şi (cedare nervoasă maternă număru’ 2) nu mai vorbeşte decât despre asta. Ce se mai petrece prin joace, adică.


Mrrr.
Prin casă-ncepe să se traseze, insidios, linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz.

Belicos, belicos, dar care e planul?

Păi, întâi o să ne jucăm împreună pe tabletă.
Hă?
Ei, da.
Asociem obiceiul prezent cu unul pe care are sens să-l păstrăm în program - prezenţa mamiţunească în jocurile muţunautice.

Pe urmă, evident, vom păstra prezenţa mamiţunească şi vor dispărea păsăroii.
(am luat în calcul dezinstalarea, dar ce mă-ntere, cel puţin acum, e să se lase el, uşor-uşor, nu via „n-avem”)

Am băgat deja Lego-n program.
Desigur, printre primele chestii construite de Muţunau se numără, fireşte, Angry Birds, maşinile din Angry Birds Go, oarece chestii de prin Star Wars (varianta engribărdsuită) şi, din nou, Angry Birds.

(zgomot de fond: dinţi mamiţuneşti vag scrâşniţi)


Pe urmă, vom găsi (adică voi găsi) alternative la joc. Chiar dacă începem cu filme şi vedem Star Wars... Sau mai cumpăr alte 15,000 de kile de cărămiduţe de Lego (Muţunau nu-mi împărtăşeşte, din păcate, pasiunea pentru Meccano)

Şi chiar dacă e nevoie să continuăm cu chestii gen Wii sau Xbox (din categoria „ţopăi în casă şi te vezi pe ecran”).

De preferat, vom profita de posibilităţile de ieşit afară pe care se presupune că ni le va oferi în curând vremea.
(sau, dacă mai durează mult frigul, ieşim pur şi simplu în ploaie)

 Nu pot decât să mulţumesc firmei Rovio că nu mai face altele...


Şi iată cum, fain-frumos, la nici 6 anişori de Muţunau, dăm ochii cu unele din problemele cumva emblematice din relaţia de părinte-copil (şi nu numai), la pachet cu aferentele ocazii de învăţare:
jocurile pe calculator, spectrul dependenţei, alocarea timpului unor activităţi nu prea folositoare (ca să nu zic altfel), cine-al-cui-stăpân-e (Muţunau al tabletei, sau invers...)
versus posibilităţile de învăţare pe care le deschide tehnologia, micile-mari chestii pe care junele a apucat să le descurce pe cont propriu (trece rapid de unele nivele de care eu nu pot trece din prima, s-a prins ce face fiecare păsăroi, îi ţine minte, a strâns destule puncte cât să-şi „cumpere” varii props-uri şi acum tre’ să-şi gestioneze averea... etc).

Autostrada mersului pe sârmă s-a deschis.

Ateliere la domiciliu

Cum suntem relativ activi pe partea de ateliere, dar nu neapărat atât de dotaţi cu timp şi bani (respectiv cu răbdare, că şi aia e necesară), organizăm, în ultima vreme, cu precădere ateliere la domiciliu.
Ăla propriu.
Şi-s cam fiţoase şi exclusiviste, că nu suntem invitaţi decât tot noi.

Şi, pentru că uneori fiecare dintre noi e fiţos şi exclusivist, suntem invitaţi, dar nu venim.

Deci, ce organizăm?

Atelieru’ de făcut felicitări (de pe urma căruia Mamiţuni are de făcut atelierul ulterior, de dezlipit şi re-lipit litere care au fost puse pe dos).

Atelierul de gâdilit (la ăsta participăm amândoi, spre disperarea vecinilor, că presupune şi alergări prin casă, şi oarece urlete).

Atelierul de gătit - păcat că uneori e urmat de atelierul de făcut mofturi la masă. Perfecţionismul te poate-mpiedica să guşti şi din creaţiile proprii...

Atelierul de limbi străine pe suport IT (Little Pim, apps-uri, sau ce-o fi), şi, uneori, şi pe suport clasic. (încă n-am găsit metoda suficient de atractivă pentru Muţunau, aşa încât astea-s mai scurte. ai clipit, ai pierdut atelierul)

Atelierul de făcut curat (se desfăşoară, dar mai rar decât mi-aş dori).

Atelierul de desenat. Cel mai des are loc pe pereţi. Acum ştiu clar cum şi de ce există Altamira...

Atelierul de orientare prin oraş - cam zilnic... volens-nolens...

Mamiţuni ar mai organiza şi atelierul de somn, dar Muţunau preferă atelierul de nedormire, ori pe cel de  neducere la timp la culcare. A, şi atelierul de aruncat lucruri. Mare spectacol.

Educaţia dă, în sfârşit, roade

Dă. Da. Dă.

Da’ nu neapărat din cele scontate.



Aşaaaa... deci ce scrie la carte să faci în caz de moftureli todleriste? (2-3 ani, aprox)
Să-i dai mini-dictatorului de ales.

- Gligore, vrei dulceaţă sau scorţişoară peste laptele cu orez?

(metoda, ericsoniană de feliul ei, parcă, zice c-aşa Gligore va binevoi să bage oricum la ghiozdan laptele cu orez, distras fiind de mirajul alegerii dintre variabilele substitubile, în speţă dulceaţa şi scorţişoara).


Între noi fie vorba, de la vreo 4-5 ani încolo Gligore o să înceapă a zice texte suspect de asemănătoare cu „mă doare la başcheţi de orezul tău cu lapte, cucoană, eu vreau XYZTQTZ” / „să mă leşi cu psihologhismele tale răsuflate”).


Saaaaauuuu ...:

(Muţunau, în picioare pe pat, îşi flutură lasou-eşte nădragii proaspăt daţi jos de pe el însuşi)

- Mami, vrei să-i arunc pe jos, sau în capul tău?

Varii şcoleli pe cont propriu

Pretinsa dilemă mers-la-şcoală versus homeschooling şi/sau unschooling îmi pare, în anumite privinţe, posibil tipic locale, ipocrită.

Motivele mi-s simple:
- în sistem tradiţional, tot vei munci acasă, cu copilul, la teme, de-ţi (vă) vor sări ochii. Tu, părinte, sau tu, profesor-de-after-school şi, desigur, tu, copil. Care... schooling?

Niciunui profesor nu-i pare că se face bou singur dând teme - pen’ că, nu-i aşa, nu despre suficienta & buna explicare a unei teme (bună = corectă şi pe înţelesul publicului destinatar) vorbim (deşi despre asta e vorba), ci despre pretinsa exersare întru eternelă (inutilă...) perfecţionare şi, evident, despre programa / materia care trebuie halită. Pardon, îndesată-n destinatari predată.

- Sfânta Sanctissimă Programă e oricum vai steaua ei lipsită de un număr spectaculos de teme imperios necesare existenţei în social - de la aspectele IT&C până la teme financiare. Da, poate n-oi vrea să-i înveţi despre derivative din clasa I, da’ poate vrei sa te asiguri că pricep teme de care se lovesc indirect în fiecare zi. Cum arată banii, la ce folosesc, de unde vin...
Ca să nu mai spun că poate vrei să ştie copchilu’ să-şi facă un ceai, acolo....
Sau să se orienteze pe hartă / în oraş...
Sau să dea primul ajutor...
Sau să aibă grijă de vreun animăluţ...
(da, ştiu, pe ici pe colo mai sunt programe dedicate sau câte un învăţător / prof inimos care prestează... dar sistemul, per total, e bătut în cap. şi-n gât.)


Niciun gheşeft, aşadar, cu mersul la şcoală. Sistemul atoate-ştiutoriu nu e nici pe cal, nici în căruţă... (poate-n dric? n-am căutat atent)
Fireşte, nu iau în calcul marea şansă a trântei cu sistemul antemenţionat şi nici paleta de înjurături pe care le-ar putea deprinde copchilul prin pauze (sau prin ore...), dar asta numai din autosuficienţă - mă ştiu destul de competentă-n materie de imprecaţii, în multe registre tematice, la fel de bine le-aş putea preda eu - eventual direct sistemului.
(după care i-aş putea da, desigur, lucrare de control)


Aşadar şi prin urmare tare-mi pare greşit să mă las în baza şcolii - că tot în sarcina mea vor cădea varii chestii. Nu puţine, mă tem.

Aşa că anul ăsta facem încălzirea. (Muţunau va împlini 6 ani vara viitoare)

Iar planul de şcoleală porneşte de la următoarele principii:

- exploatarea coerentă a ocaziilor de învăţare (de ex. dacă mergem în parc, putem acoperi vaste teme, de preferinţă nu pe toate deodată, de la frunzele care cad până la diferenţele dintre plante ori viaţa veveriţelor)

- accent pe dezvoltare, nu pe acumulare (de unde şi interesul pentru sport)

- învăţarea prin joc

- un grad cât mai mare de utilitate imediată, pe cât posibil

- unde asta nu e posibil, un grad mare de concreteţe (exemplificare, legătură cu realitatea, etc)

- timp de „decantare”

- repetabilitate (a informaţiei, a situaţiilor relevante pentru un anumit subiect)

- eu nu ştiu niciodată tot, eu caut informaţia - ocazie cu care sper să se structureze implicit la Muţunau şi procesul aferent căutării şi gestionării informaţiei (de la parcurgere până la înţelegere, verificare, analiză, structurare, sortare şi, eventual, memorare sau măcar ordonare, fizică sau informatică).
Sună pompos, da-n realitate e o poveste simplă şi cât se poate de articulată, realizabilă şi prin mici diagrame.



Ce avem în brogram:

- sport: patinaj (2 ore pe săptămână, până una-alta), escaladă (4 ore pe săptămână, tot până una-alta), ski (1 tabără pe an, 4-5 zile), eventual înot (mers la bazin... mai rar... cam o dată pe lună, să zicem....), role, trotinetă, tricicletă

- varii gospodăreli, cvasi-zilnic: dat cu mopul, pus haine la spălat & apoi la uscat, călcat haine (are fierul lui, mic), gătit - căci, zice Muţunau, participând la făcut de pizza, în calitate de expert-tăietor-de-măsline, e bine să fii bucătar: pui o bucată în tavă, pui o bucată în gură!

- engleză - versiunea matinal-motorizată, via Calu’ Dungat
- artisticăreli - de la desen (de care nu ne-am apucat sistematic) până la alte creaţii bazate pe hârtii colorate şi lipici.
- orientare în oraş (din mers, desigur) şi, un pic, pe hartă
- fotografie, stilul smuls. Smuls telefonul lui Mamiţiune (noua denumire temporară).


Aş mai vrea să bag în brogram şi disciplina să facem curat.

Vise.

Despre educaţie şi alţi demoni

Am citit despre învăţătoarea-monstru, cum bine i-a zis Sabina, prima dată la Ada. Apoi la Maria. Apoi pe alte link-uri, pe ici, pe colo.

M-am întrebat de ce e pe locul 4 (poate urlă prea puţin? se poate şi mai mult? ăia de pe primele 3 sparg geamuri când deschid gurile? cum e făcut topul? se iau în calcul rezultatele elevilor la concursurile şcolare - ceea ce ar fi o tristeţe fără margini - ?)

M-am mai întrebat dacă nu cumva trăiesc (şi nu m-a anunţat nimeni) într-o ţară de masochişti, unde datul cu parul şi răcnitul sunt semne de mare vitalitate, intelighenţă şi energie.


Am privit, fără sonor, la film. Fără sonor şi din lipsă de sonor la computer şi pentru că, na, ce să vezi, deşi n-o cunosc pe madam, ştiu, de mult, ce şi cum ar spune.


Mi-am amintit şi de lungul şir de urlete care încă-mi ocupă loc în memorie - de pe vremea când eram eu grădiniţar şi şcoler.

De insultele şi abuzurile trecute drept normă. De sistemul împuţit şi tâmpit care nici când moare nu se predă.



De profesorul de engleză din gimnaziu care, din când în când, de obicei din senin, privea cu un aer superior peste clasă, îşi sugea atotştiutor măseaua şi arunca:
- Pucioşilor! Sunteţi nişte pucioşi, asta sunteţi!
Nimeni din clasă n-avea habar ce e aia pucios. S-au făcut, inutil, consfătuiri pe subiect. Degeaba.
Oricum, era clar că-i ceva nasol, de vreme ce cu eticheta asta se alegeau toţi cei ieşiţi la tablă şi dovediţi insuficient de cunoscători.

Pare amuzant, pentru că-l lasă pe prof în ridicol, dar nu e.


Pentru că de aici reiese că tot ce-ai avea de învăţat la şcoală ar fi, de fapt, să te simţi devalorizat şi să creşti sperând c-o s-ajungi şi tu, vreodată, să devalorizezi la rândul tău, cât mai mult.


De profa de română, tot de gimnaziu, care trântea lucrări săptămânale ca să-i pregătească pe copii pentru admitere, dar care nu se obosea să şi corecteze ca lumea, astfel încât, dacă treceai cu comentariul de 7 pagini, era destul să-i scrii orice pompoşenii între ghilimele, pretinzând că-s citate din criticul X, că luai 10.
Cum a luat şi băiatul care, când şi-a dat seama că n-are de unde scoate 7 pagini, a scris aceeaşi pagină de două ori.
Cel care a scris „Dumnezeu” pe trei rânduri a luat numai 8, că exagerase.



De supraveghetoarea de la afterschool care a remarcat după 3 săptămâni că unul din băieţi nu mai vine.
Nu, nu e vorba că n-a apucat să stea de vorbă mai devreme cu mama băiatului respectiv. Cucoana nu observase. Pur şi simplu.


De situaţia absolut incredibilă-n care părinţii vin şi spun „da’ mai bateţi-i şi dumneavoastră, la şcoală, că noi nu mai putem”.
Că doar baţi cât baţi, da’ mai şi oboseşti. Şi atunci e logic să ceri să te-ajute statul.


De paradoxul îngrozitor în care te poţi trezi când o Bereandă de-asta vine şi spune că ea-şi urlă plămânii degeaba la şcoală şi moare acolo, şi proştii ăia tot urât scriu / nu învaţă / sunt loaze / etc. Ei şi părinţii lor, desigur.


Dar şi de profii ceilalţi.

De cea de română din liceu, care căra tona de cărţi la şcoală, ca să poată, la o adică, prelua citate pentru uzul unuia sau altuia direct de la sursă.

Nu că nu le-ar fi ştiut pe dinafară, după cum s-a dovedit în mai multe rânduri, când a oprit din citit câte un auctor de temă cu reale valenţe de teză pontistă de doctorat, ca să-i continue lectura exact de unde îl oprise, doar că din altă carte, cea originală.

Care se străduia să încurajeze gânditul pe marginea lecturilor obligatorii, în loc de simpla compilare pompoasă de comentarii existente.

Şi care, împreună cu alţi câţiva profi, organiza concursuri ale căror premii proveneau din banii donaţi de fiecare prof în parte.



De cel de chimie, tot din liceu, la a cărui intrare-n clasă puteau începe uşor să clănţăne toţi dinţii (omul avea reputaţie de sever şi de ’al dracu’) care muncea cam cât toată clasa la un loc la făcut bareme de lucrări şi de teze, ca să nu nedreptăţească pe nimeni.

Cum la chimie erau de scris rânduri după rânduri de reacţii chimice, fiecare lucru bun din ele era punctat. Nu era neobişnuit să vezi pe foaie, lângă cine ştie ce minune scrisă de elev, 0.0875 puncte. Că, dacă tot nimerise ceva, orice fleac, era punctat.

Şi, oricât de sever şi-al dracu’, omul corecta imediat nota dacă se dovedea că greşise la adunare- deloc suprinzător, având în vedere minuţiozitatea notărilor intermediare. Şi, culmea incredibilului, îşi cerea scuze pentru eroare.
Pentru că, zicea el, dacă am greşit, e greşeala mea, e logic şi de bun simţ să mă scuz pentru ea.

Omul avea acasă un copil care astăzi ar fi putut fi, probabil, diagnosticat altfel decât atunci, adică anormal. La vremea aceea, singura opţiune valabilă din punct de vedere social era să internezi copilul într-o instituţie. N-a vrut. Sigur nu i-a fost uşor - uneori fiu-său se calma numai după ce era plimbat cu orele cu maşina - dar pe el nu s-a văzut niciodată nimic din asta în clasă. Era impecabil şi ca discurs, şi vestimentar, şi comportamental.


De profa care predă în nişte sate uitate de lume şi care roagă pe toată lumea care mai trece prin Bucureşti să-i aducă şi ei nişte metri de hârtie de la Ikea, ca să-i dea ca premii copiiilor din clasă.
(toţi primesc premiu, cu ocazia realizării unui experiment cu măsurători. unii plâng pentru că, spun ei, eu n-am primit nimic niciodată, niciun cadou).



Sigur, nu e uşor să fii învăţător sau profesor. Nu e fix cea mai invidiată meserie, şi nici cea mai bine plătită, şi nici cea mai aducătoare de satisfacţii.

E şi mai greu, aş spune, când nu ţi-e clar care ţi-e rolul şi care ţi-s responsabilităţile.


Pentru că rolul nu e s-o faci pe şeful şi pe şmecherul pretinzând că tu scoţi oameni din copiii ăştia.

Rolul tău nu e să scoţi nimic. E să dai. Să transmiţi. Să transmiţi informaţii într-o manieră atractivă pentru fiecare copil în parte, în aşa fel încât fiecărui copil să-i placă să înveţe.

Nu să-ţi dai ochii peste cap când A. nu scrie drept şi B. greşeşte nu-ştiu-ce.

Nu să-i împarţi în grupe de proşti şi deştepţi.

Pentru că, mai ales la clase mici, eşecul lor academic e integral al tău. Ţi se datorează. Îţi aparţine.

Pentru că nu ţi-ai făcut treaba - n-ai livrat informaţia suficient de clar şi atractiv pentru fiecare copil.


Cui nu e convins de asta îi recomand următorul exerciţiu: imaginează-ţi că mătăluţă, adult fiind, mergi la un curs. Curs calibrat pe pregătirea şi/sau pe interesele tale. Cu alte cuvinte, poate ştii deja câte ceva, sau poate nu, poate eşti complet lemn, că doar de aia de duci la curs, să-nveţi.

Şi pe la o bucată vezi că nu mai înţelegi nimic, că l-ai pierdut complet pe omu’ care livrează informaţia. Evident, adult fiind, ceri lămuriri. (sper...)

Dacă le primeşti pe înţelesul tău şi prinzi din urmă subiectul, lucrurile merg normal. Instructorul e OK, cursul e bun, a fost o experienţă utilă.

Dar dacă nu le primeşti pe înţelesul tău (sau deloc...), cum reacţionezi?

În răspunsul/răspunsurile la întrebarea asta stau foarte multe lucruri grele. Ale fiecăreia şi fiecăruia.



Revenind de unde-ncepusem, madam Bereandă e de oprit. Nu doar pentru că urlă - şi pentru asta... Ci mai ales pentru că pretinde că n-a greşit cu nimic.

Şi pe lângă madam Bereandă e de oprit un întreg sistem. Nu doar şcolar, ci social.

Pentru că, dacă o societate întreagă susţine că aşa se face educaţia (nu, împăiaţilor, ăsta e singurul mod în care mai puteţi opera voi), înseamnă că, insidios şi camuflat, experimentul Piteşti a reuşit.

Purcelul psihedelic, piraţii dezblehuieţi şi restaurarea (hm!) maimuţei

Acesta este purcelul psihedelic, noua Giocondă care ne-atârnă nouă, la loc de cinste, pe părete. Pe păretele destinat operelor căpoase, ca să zic aşa.
.

 

La origini era un mic set de 8 lei de la Casa Retro. (nu l-am luat de pe site, ci din magazin)

A fost distractiv de făcut şi e util la casa omului - mă bagă într-o criză de râs cu lacrimi de fiecare dată când mă uit la el.


Am mai făcut, între timp, şi o ditamai corabia.
Noi şi nişte musafiri în vizită la altcineva. (adic-am luat artefactu’ cu noi în vizită, că nu se mai putea altfel...)
Setul (hârtie pe spumă) e distractiv. Muţunau a desfăcut piesele din cartoanele iniţiale, şi tot ’mnealui a contribuit şi la re-lipirea hârtiei pe spumă (setul e distractiv, da’ groaznic de prost din punct de vedere calitativ. noroc că aproape orice poate fi transformat în ocazie de învăţare...)

Acu' avem acasă ditamai şantieru’ naval, cu piraţii aferenţi cu tot.

Şi, deşi e frig, piraţii nu se îmbracă, să fie clar, da? Nu, nu se îmbracă deloc cu vestuţele.

Deci acu’ n-o să se echipeze fix Muţunau, de vreme ce piraţii stau în tricou... (tot e bine că nu la bustu’ gol).
Nu le ies încălţările din picioare, că, desigur, ar fi stat şi desculţi.



Operaţiunea „restaurarea maimuţei” necesită un mic preambul.

La noi acasă şi nu numai, când Muţunau strică / varsă / dărâmă / murdăreşte / sparge te miri ce, pasul imediat următor e limitarea pagubelor. Dacă ai vărsat cana, primul pas e s-o pui frumos la loc sigur, ca să nu continue inundaţia.

Uneori primul pas nu mai are când sau la ce să se aplice, caz în care trecem la pasul doi: restaurare! (zisă şi remedierea consecinţelor).

Repari, strângi, speli, pui la loc, cureţi, lipeşti (de preferinţă nu cu tot cu degetele din dotare). Da, tu personal. Eu asist.

Pasul trei este să nu-mi sară mie ţandăra în timp ce asist. Să-i zicem.... conţinerea emoţiilor negative aferente restaurării!

Peste partea moralizatoare de obicei sar.
Mă doare la başcheţi de teoria chibritului cu cerut scuze şi promis că altădată-nu-mai-fac / am-să-fiu-mai-atent. Din ce văd eu, promisiunile nu strâng laptele de pe jos, şi mie nu mi-a trecut niciodată, dar absolut niciodată, nicio durere via scuze.

Nu mă ocup de gestionat indulgenţe sau de colecţionat promisiuni.
Explic, eventual, chestii pe marginea cărora are rost să fie copchilu’ informat - gen de ce nu băgăm ouă în cuptorul cu microunde şi cam ce s-ar întâmpla când bagi deştele-n priză - da’ cam aici se opresc discursurile post-dezastre.


Dar incidentul „Maimuţa” a dus la decizia de-a revizui procesul de mai sus, şi anume prin adăugarea unui pas suplimentar.

Restaurată, arăta cam aşa:

Iniţial, semănase ceva mai mult cu imaginea de pe cutie.

 Nu e clar de ce a ales Muţunau s-o distrugă (adică smulsese toate bucăţelele de spumă de pe suport...). Poate din cauza unor dubii estetice din categoria: o fi maimuţă....? o fi şoarec....?

Pozele sunt mişcate pen’că Marele Artist Fotograf Blackberry-st Mamiţuni se zguduia de hlizeală  în timp ce se străduia să imortalizeze pentru eternitate capostrofera muţunautică

Pasul patru:
muşcarea fermă (şi cel mai des inutilă) a buzelor şi mimarea unei figuri serioase şi preocupat-apreciative în scopul de a opri hohote homerice de râs.

Muţunau, copil-problemă, se întoarce

Ziceam aici despre marile nenorociri pe care părea să le provoace Muţunau la grădi de demult - alerga prin clasă, alerga prin curte, refuza uneori să participe la activităţi, avea tot felul de interpretări neortodoxe ale felului în care trebuie! folosite jucăriile (de exemplu, Doamne fereşte, spunea despre un cub că ar fi o maşinuţă! groaznic!), se mai încăiera tovărăşeşte cu alt copil (cu care se încaieră tovărăşeşte şi-n ziua de azi, când ne mai întâlnim, pentru ca după 30 de secunde să fie iar cei mai uni prieteni!) şi se-apucase de muşcat şi de plesnit.
Împinsul, vă rog să mă iertaţi, nu-l pun la socoteală.

Toate astea, la matusalemica vârstă de 3 ani şi jumătate, şi puternic dependente de adulţii aflaţi în preajmă.


De la grădiniţa aia (pretins liberală, în fapt, pârnaie curată şi baltă stătută de frustrări şi anxietăţuri adulte de toate felurile) l-am retras anul trecut (calendaristic).
Regret şi acum că n-am făcut-o mai devreme, că, în loc să-l ascult mai atent, i-am pus nefericirea şi refuzul de-a merge la grădi pe seama unei tranziţii mai grele între o vacanţă cu libertate totală şi rigoarea sclavagistă a trezitului matinal şi-a mersului la program.


Notă: nu există copil care să nu se potrivească educaţiei liberale. Conceptul ăsta e absurd şi cumplit de ilogic articulat. Educaţia liberală e potrivită pentru orice copil - condiţia de bun simţ fiind să existe continuitate şi congruenţă între ce se întâmplă peste zi, în afara casei, cu ce are loc în familie, în raport cu copilul. Vorbesc de continuitate de atitudine, nu de continuitate didactică.

Desigur, ca să poţi vorbi de educaţie liberală ai nevoie de personal format în direcţia asta şi de-o minte deschisă, tu, personal - suficient de deschisă cât să vezi că educaţia liberală şi crispările fixist-inutile pe reguli autoimpuse nu se acordă.

Iar întâlnirile între părinţi şi educatori - nefericit numite „ca să vedem dacă se potriveşte” nu se referă deloc la evaluarea copilului. Că n-au cum. Întâlnirea cu părintele şi evaluarea abordării lui fac, eventual, subiectul discuţiei - degeaba încurajezi la grădi autonomia dacă acasă copilului i se fac şi i se dau toate cele, indiferent de capacităţile şi de dorinţele lui.

Anul ăsta (calendaristic), ce să vezi, Muţunau a avut în continuare oarece dificultăţi de adaptare.

În afară de astea, a mai tras nişte muşcături, de participat la unele jocuri comune tot nu participă, de alergat tot aleargă, fără ca asta să însemne că se uită pe unde calcă (mărturie fiind genunchii dumisale, plini de coji peste coji şi răni peste răni), continuă să facă varii jocuri de cuvinte şi să reinventeze folosirea unor obiecte, îşi varsă deseori mâncarea (pe el însuşi, via băgat cot în farfurie când se-ntinde după nu-se-mai-ştie-ce), se pretinde asteroid şi se mai prăvăleşte din când în când peste câte un coleg (care, la schimb, îl pişcă. zdravăn. dotat din plin cu simţul dublei măsuri, Muţunau se plânge intens - tot el!).


Dar în poveste văd o diferenţă fundamentală. Acceptarea.

E în continuare incomod, ca educator, să fie nevoie să faci faţă unui copil zburdalnic şi care nu vede o problemă în a sublinia apăsat când se plictiseşte - ca părinte, mai ceva, pentru că, hei, ce să vezi, nu se "cuminţeşte" subit acasă, dimpotrivă! Dar asta face parte din rol, pentru ambele cazuri, şi-n plus e evidentă ideea de alianţă pentru educaţie - alianţă, nu pretinsă expertiză cu aer şi manere de inchiziţie - între părinte şi grădiniţă.

Ceea ce schimbă radical şi abordarea, şi rezultatele. Scoţând din ecuaţie etichetarea, vezi mai bine că, în proporţie variabilă, toţi copiii au astfel de manifestări - şi că problema e, mai degrabă, situaţia în care nu le au!


E atât de uşor ca, pe baza unui comportament anume, şi numai a lui, să decizi despre un copil sau altul că sunt aşa sau altfel, şi să permiţi propriilor exasperări, uneori nu puţine, să-ţi pună ochelari de cal ori, mai rău, să-nceapă să ia decizii în locul tău.

E ceea ce se-ntâmplă deseori în instituţiile de învăţământ şi, mai grav, în cele medicale, unde se pun atât de uşor etichete din patologic, post consultaţii care rar trec de 15 minute, la doctorul McDrive - ignorându-se cu graţie instrucţiunile din ghidurile terapeutice, care indică, de pildă, observare timp de şase luni, premergătoare unor anumite diagnostice.

La noi, cuvântul prezumptiv nu pare nici s-apară des, nici să fie luat în calcul, iar confuzia dintre diagnostic şi tratament e-n floare. Luxuriantă şi carnivoră.

(nu, n-am ajuns la medic să fi primit direct din astea. n-am ajuns pentru că ştiu bine, din start, cam câte consultaţii pe zi are un medic cotat ca bun şi, în consecinţă, cam cât timp pentru fiecare. asta nu înseamnă că nu mi s-a ridicat deseori părul pe ceafă la auzul unor relatări cu puternic iz de malpraxis... când mi se cerea părerea despre administrarea unui medicament sau al altuia... de obicei, post reacţii secundare de multe ori mai nasoale decât „diagnosticul” iniţial....)


În ultimă instanţă, e o chestiune de alegere.

Ce îţi doreşti pentru copilul tău?

Şi, în spatele acestei dorinţe, ce îţi doreşti pentru tine? Când dorinţa pentru copil se va fi împlinit, ce o să simţi?


Investiţia pentru autonomie constă şi din răbdare şi timp.
Cea pentru creativitate cere, nu odată, mopuri şi mături.
Cea pentru libertate, spaţiu de desfăşurare (ceea ce poate fi o problemă în universurile înghesuite...).

Alegerea e la părinte. Sau, mai bine zis, ar trebui să fie.

Îmi vine-n minte povestea spusă de-o prietenă, mamă de proaspăt şcoler, luată de urechi în faţa clasei, la şedinţa cu părinţii, pen’ că fiu-său întreba mereu: „de ce?”.

- Foarte bine, a zis ea, moment în care (şi aici e baiul...) aproape toţi părinţii din clasă i-au aruncat priviri ucigătoare. Copilul e interesat de ce spuneţi, îşi verifică înţelegerea şi vrea să afle mai mult. E o veste bună pentru stilul dvs. de predare. Arată că informaţia ajunge la copil şi că au crescut şansele s-o reţină.

Ultimele două fraze au consacrat-o definitiv drept extraterestră - ceea ce, pe de-o parte, a scutit-o de alte abordări pe subiect (că-i dusă, săraca, de ce să ne certăm cu toate aiuritele), pe de alta, i-a răpit ocazia de primi informaţii suplimentare despre copil.

Mă uimeşte amnezia adultă - eu-mi amintesc în detaliu (pentru multe zburdălnicii) şi ce făceam, şi în ce circumstanţe, uneori şi de ce- dar mai ales cum mă simţeam - şi când aveam spaţiu de manifestare, şi, cu un gust încă intens amar, când nu. Şi-mi amintesc (şi nu, nu e reconstituire!) faptul c-aveam, uneori, percepţia neajutorării adulte- şi, alteori, a purei răutăţi.

Mă-ntreb dacă genul ăsta de comportament (setea de-absenţă a problemelor, Sfânta Conformare la Atotputernicele Reguli Despre Care Habar N-avem La Ce Servesc, Dar Nu Le Chestionăm Niciodată, Doamne-Fereşte, etc) nu e, în continuare, expresia unei morţi simbolice. A unei semi-existenţe reduse strict la supravieţuire. O realmente grea moştenire, din perioada-n care ameninţarea era fizică şi reală pentru orice ieşire din rând.

Că altfel nu-mi explic cum îşi imaginează atâtea persoane că nu educaţia se construieşte pornind de la copil, ci, procustian, fix invers.