Despre educaţie şi alţi demoni

Am citit despre învăţătoarea-monstru, cum bine i-a zis Sabina, prima dată la Ada. Apoi la Maria. Apoi pe alte link-uri, pe ici, pe colo.

M-am întrebat de ce e pe locul 4 (poate urlă prea puţin? se poate şi mai mult? ăia de pe primele 3 sparg geamuri când deschid gurile? cum e făcut topul? se iau în calcul rezultatele elevilor la concursurile şcolare - ceea ce ar fi o tristeţe fără margini - ?)

M-am mai întrebat dacă nu cumva trăiesc (şi nu m-a anunţat nimeni) într-o ţară de masochişti, unde datul cu parul şi răcnitul sunt semne de mare vitalitate, intelighenţă şi energie.


Am privit, fără sonor, la film. Fără sonor şi din lipsă de sonor la computer şi pentru că, na, ce să vezi, deşi n-o cunosc pe madam, ştiu, de mult, ce şi cum ar spune.


Mi-am amintit şi de lungul şir de urlete care încă-mi ocupă loc în memorie - de pe vremea când eram eu grădiniţar şi şcoler.

De insultele şi abuzurile trecute drept normă. De sistemul împuţit şi tâmpit care nici când moare nu se predă.



De profesorul de engleză din gimnaziu care, din când în când, de obicei din senin, privea cu un aer superior peste clasă, îşi sugea atotştiutor măseaua şi arunca:
- Pucioşilor! Sunteţi nişte pucioşi, asta sunteţi!
Nimeni din clasă n-avea habar ce e aia pucios. S-au făcut, inutil, consfătuiri pe subiect. Degeaba.
Oricum, era clar că-i ceva nasol, de vreme ce cu eticheta asta se alegeau toţi cei ieşiţi la tablă şi dovediţi insuficient de cunoscători.

Pare amuzant, pentru că-l lasă pe prof în ridicol, dar nu e.


Pentru că de aici reiese că tot ce-ai avea de învăţat la şcoală ar fi, de fapt, să te simţi devalorizat şi să creşti sperând c-o s-ajungi şi tu, vreodată, să devalorizezi la rândul tău, cât mai mult.


De profa de română, tot de gimnaziu, care trântea lucrări săptămânale ca să-i pregătească pe copii pentru admitere, dar care nu se obosea să şi corecteze ca lumea, astfel încât, dacă treceai cu comentariul de 7 pagini, era destul să-i scrii orice pompoşenii între ghilimele, pretinzând că-s citate din criticul X, că luai 10.
Cum a luat şi băiatul care, când şi-a dat seama că n-are de unde scoate 7 pagini, a scris aceeaşi pagină de două ori.
Cel care a scris „Dumnezeu” pe trei rânduri a luat numai 8, că exagerase.



De supraveghetoarea de la afterschool care a remarcat după 3 săptămâni că unul din băieţi nu mai vine.
Nu, nu e vorba că n-a apucat să stea de vorbă mai devreme cu mama băiatului respectiv. Cucoana nu observase. Pur şi simplu.


De situaţia absolut incredibilă-n care părinţii vin şi spun „da’ mai bateţi-i şi dumneavoastră, la şcoală, că noi nu mai putem”.
Că doar baţi cât baţi, da’ mai şi oboseşti. Şi atunci e logic să ceri să te-ajute statul.


De paradoxul îngrozitor în care te poţi trezi când o Bereandă de-asta vine şi spune că ea-şi urlă plămânii degeaba la şcoală şi moare acolo, şi proştii ăia tot urât scriu / nu învaţă / sunt loaze / etc. Ei şi părinţii lor, desigur.


Dar şi de profii ceilalţi.

De cea de română din liceu, care căra tona de cărţi la şcoală, ca să poată, la o adică, prelua citate pentru uzul unuia sau altuia direct de la sursă.

Nu că nu le-ar fi ştiut pe dinafară, după cum s-a dovedit în mai multe rânduri, când a oprit din citit câte un auctor de temă cu reale valenţe de teză pontistă de doctorat, ca să-i continue lectura exact de unde îl oprise, doar că din altă carte, cea originală.

Care se străduia să încurajeze gânditul pe marginea lecturilor obligatorii, în loc de simpla compilare pompoasă de comentarii existente.

Şi care, împreună cu alţi câţiva profi, organiza concursuri ale căror premii proveneau din banii donaţi de fiecare prof în parte.



De cel de chimie, tot din liceu, la a cărui intrare-n clasă puteau începe uşor să clănţăne toţi dinţii (omul avea reputaţie de sever şi de ’al dracu’) care muncea cam cât toată clasa la un loc la făcut bareme de lucrări şi de teze, ca să nu nedreptăţească pe nimeni.

Cum la chimie erau de scris rânduri după rânduri de reacţii chimice, fiecare lucru bun din ele era punctat. Nu era neobişnuit să vezi pe foaie, lângă cine ştie ce minune scrisă de elev, 0.0875 puncte. Că, dacă tot nimerise ceva, orice fleac, era punctat.

Şi, oricât de sever şi-al dracu’, omul corecta imediat nota dacă se dovedea că greşise la adunare- deloc suprinzător, având în vedere minuţiozitatea notărilor intermediare. Şi, culmea incredibilului, îşi cerea scuze pentru eroare.
Pentru că, zicea el, dacă am greşit, e greşeala mea, e logic şi de bun simţ să mă scuz pentru ea.

Omul avea acasă un copil care astăzi ar fi putut fi, probabil, diagnosticat altfel decât atunci, adică anormal. La vremea aceea, singura opţiune valabilă din punct de vedere social era să internezi copilul într-o instituţie. N-a vrut. Sigur nu i-a fost uşor - uneori fiu-său se calma numai după ce era plimbat cu orele cu maşina - dar pe el nu s-a văzut niciodată nimic din asta în clasă. Era impecabil şi ca discurs, şi vestimentar, şi comportamental.


De profa care predă în nişte sate uitate de lume şi care roagă pe toată lumea care mai trece prin Bucureşti să-i aducă şi ei nişte metri de hârtie de la Ikea, ca să-i dea ca premii copiiilor din clasă.
(toţi primesc premiu, cu ocazia realizării unui experiment cu măsurători. unii plâng pentru că, spun ei, eu n-am primit nimic niciodată, niciun cadou).



Sigur, nu e uşor să fii învăţător sau profesor. Nu e fix cea mai invidiată meserie, şi nici cea mai bine plătită, şi nici cea mai aducătoare de satisfacţii.

E şi mai greu, aş spune, când nu ţi-e clar care ţi-e rolul şi care ţi-s responsabilităţile.


Pentru că rolul nu e s-o faci pe şeful şi pe şmecherul pretinzând că tu scoţi oameni din copiii ăştia.

Rolul tău nu e să scoţi nimic. E să dai. Să transmiţi. Să transmiţi informaţii într-o manieră atractivă pentru fiecare copil în parte, în aşa fel încât fiecărui copil să-i placă să înveţe.

Nu să-ţi dai ochii peste cap când A. nu scrie drept şi B. greşeşte nu-ştiu-ce.

Nu să-i împarţi în grupe de proşti şi deştepţi.

Pentru că, mai ales la clase mici, eşecul lor academic e integral al tău. Ţi se datorează. Îţi aparţine.

Pentru că nu ţi-ai făcut treaba - n-ai livrat informaţia suficient de clar şi atractiv pentru fiecare copil.


Cui nu e convins de asta îi recomand următorul exerciţiu: imaginează-ţi că mătăluţă, adult fiind, mergi la un curs. Curs calibrat pe pregătirea şi/sau pe interesele tale. Cu alte cuvinte, poate ştii deja câte ceva, sau poate nu, poate eşti complet lemn, că doar de aia de duci la curs, să-nveţi.

Şi pe la o bucată vezi că nu mai înţelegi nimic, că l-ai pierdut complet pe omu’ care livrează informaţia. Evident, adult fiind, ceri lămuriri. (sper...)

Dacă le primeşti pe înţelesul tău şi prinzi din urmă subiectul, lucrurile merg normal. Instructorul e OK, cursul e bun, a fost o experienţă utilă.

Dar dacă nu le primeşti pe înţelesul tău (sau deloc...), cum reacţionezi?

În răspunsul/răspunsurile la întrebarea asta stau foarte multe lucruri grele. Ale fiecăreia şi fiecăruia.



Revenind de unde-ncepusem, madam Bereandă e de oprit. Nu doar pentru că urlă - şi pentru asta... Ci mai ales pentru că pretinde că n-a greşit cu nimic.

Şi pe lângă madam Bereandă e de oprit un întreg sistem. Nu doar şcolar, ci social.

Pentru că, dacă o societate întreagă susţine că aşa se face educaţia (nu, împăiaţilor, ăsta e singurul mod în care mai puteţi opera voi), înseamnă că, insidios şi camuflat, experimentul Piteşti a reuşit.