Muzicologhice

Dimineaţa, în drum spre grădinilă. Ascultăm România Muzical (că nu mă descurc să mai prind BBC şi altceva suport greu). Răsuna aria lui Figaro (aia celebra) din Bărbierul din Sevilla:
 

 

 

Eu, brusc lovită sfertodoct de setea de cultură şi de dorinţa de instruire (simultan!):

- Uite, muzica asta e aria lui Figaro, e dintr-o operă numită Bărbierul din Sevilla!

Muţunaul îmi răspunde, după vreo 20 de secunde, cu un aer sobru-îngăduitoro-politicos.

- Mami, e din Tom si Jerry...
 

Presupun c-o să aibă un déjà... écouté (?) similar şi la Carmen...

 

 

Uvertura din Wilhelm Tell o să fie din asta (cum s-o chema, când o s-o descopere...):



sau din Michimaus:

 


Chopin va fi pe vecie intepretat de ursu' panda cel chinuit de Woody:




Iar Franz Liszt, de Bugs Bunny:



care Bugs Bunny se pare că se descurcă (în binecunoscutu-i stil uşor apocaliptic) şi cu dirijatul:



dar şi cu imposturile wagneriene:




De Fantasia nu mai zic nimic.


Emmm... aproape nimic.


În (oarecum) altă ordine de idei: azi, la drum de seară, deschid radioul. Ceva operă (tot via România Muzical...)  năvăleşte-n maşină, cu soprana aferentă cu tot. Mai degrabă sensibilă la aparenta invazie sonoră decât la lirismul momentului... ăăă... liric, răspund în doi peri când Muţunau întreabă:

- Mami, îţi place muzica asta?

- Nu cine ştie ce.

- De ce, pentru c-o cântă o babă?