„Tu îl pedepseşti pe Muţunau?”

Întrunire de părinţi şi copchii, că tot e(ra) zi cu soare. La un moment dat, grupurile de discuţii se fragmentează şi, cam între patru ochi, urechile mele recepţionează întrebarea discret adresată:

- Tu-l pedepseşti pe Muţunau?

Pe loc, pauză de gândire cu gura căscată.

L-oi fi pedepsind? Am, cu siguranţă, momente-n care-mi vine să impun punitiv diverse restricţii prezent-viitoare, doar că mi-e clar că, făcând asta, nu pedepsesc, ci de fapt mă răzbun pentru varii ofense mai mult sau mai puţin imaginare, majoritatea mai curând de ordin emoţional decât factual.

Etajul doi de cugetare virează rapid spre imaginea de părinte pedepsitor / nepedepsitor, cu pretenţiile aferente (de mare justiţiar, respectiv mare amator de libertăţuri) şi, desigur, inscripţiile de profil de pe soclul statuii din curte.
„Desigur, altfel ce s-ar alege din el? Vrei să devină derbedeu? Şi aşa, dacă laşi lucrurile după el...”

„A, nu ce oroare! Cum să-l pedepseşti, vrei să-i strici copilăria? Păi da’ când să mai facă boacăne şi el, dacă nu acum?”
(desigur, variaţiunile pe oricare dintre teme ar putea continua ad infinitum / nauseam)

Etajul trei, spre auto-contemplarea propriei auto-etichetări. Vaaai, dar ce-o să zică lumea despre mine, în raport cu subiectul...
Dacă m-aş situa într-o categorie anume, chiar mi-ar păsa de reacţia celor din jur? (emmmm... nu. regrete eterne eroilor noştri. maximum de reacţie la reacţie ar fi, cel mult, o oareşcare durere la başcheţi. de ce? simplu. din câte-mi amintesc, în papucii mei sunt numai eu).


Şi totuşi... (înainte de a mă încăiera intens cu inamicul solipsist imaginar), eu când l-am pedepsit ultima dată pe Muţunau?

Când îl tot trimiteam, acum aproape un an, mai devreme la culcare din motive de agitaţie turbată la vreme de seară?
Da, numai că făcea ca toţi dracii, printre altele, de oboseală, aşadar aşa-zisa pedeapsă era mai curând remediu logic. (da, ştiu că în privinţa asta calc pe apă adâncă. la intersecţia cu varii ţicneli religioase, până şi focul iadului ajunge să fie trecut la remedii... eventual, homeopate...)

Când, zilele trecute, l-am pus să şteargă cu radiera urmele pe care le făcuse cu tălpile pe pereţi?
Asta e, mai curând, remedierea logică (şi practică) a consecinţelor. Câtă vreme pereţii sunt curaţi / nu murdăreşti nimic, n-ai decât să stai cu roatele-n sus pân’ la (următoarea) apocalipsă.

Când, prin primăvară, i-am uşurat puşculiţa de echivalentul unei şedinţe de patinaj la care (trimis cu însoţitor, că eu aveam de mers altundeva) a refuzat să participe, din motive imaginare?
Sau aici vorbim (cu apa adâncă aferentă) de transpunerea în practică a principiului „nu ne batem joc de bani”?

Când, acum vreo lună, am pus instant în practică sancţiunea dinainte anunţată?


Mi-e că în temă de pedepse cam facem nişte mari confuzii. Perseverent şi cu flamura sus arborată, nu aşa...


În plan social, aderăm de zor la formula „pentru abaterea X, vei lua pe cocoaşă Y”- scopul declarat fiind limitarea (de frică) a abaterilor X. Cam asta e, dintr-o anume perspectivă, esenţa legilor, să te înfigă-ntr-un tipar agreat de comportament. Cât de bine gândit e ăla, e cu totul altă poveste...

Poate locuiesc eu în peşteră, sub o piatră, dar n-aş zice că abordarea funcţionează. (nu, nu mă mişcă argumentul spăimos „da’ vai, da’ în absenţa pedepselor, ar fi şi mai haos”, pen’că deoarece prefer să n-amestec realul şi imaginatul).

Degeaba pedepseşti dacă nu repari boacăna - un exemplu concret fiind povestea locală legată de delapidări - doar recent, din ce ştiu, s-au apucat tribunalele să dispună expres recuperarea prejudiciilor - pân’ nu demult, furai şi, dacă (ghinion!) erai prins, anchetat şi trimis la mititica, excursia era un fel de taxă suplimentară, căci de păstrat, cam păstrai potul.


În plan personal, am vaga senzaţie că primează dorinţa de răzbunare - această minunat de falsă credinţă în compensarea universală că, dând un pumn la loc, ai echilibra nu’ş ce magică balanţă mai mult sau mai puţin karmică. (urlă şefu’ la tine peste zi? urli şi tu cu prima ocazie la cine apuci. era copilul? ghinion. ei, las’ că se-nvaţă cu greul).


In realitate, n-ar strica o privire atentă, ne-mbârligată-n reguli şi hamurabice prinţipuri, la consecinţele concrete şi imediate ale chestiunii.

De regulă astea-s pe două nivele - pur practic, real, concret („ai murdărit tricoul / vărsat apa / dat foc la casă”) şi, respectiv, reflectat emoţional - „mă enervez, că doar ţi-am zis de o mie de ori să fii mai atent” & „acu’ ce ne facem” / „iar am de muncă (să repar ce-ai stricat)” / „de ce te-oi fi lăsat de capul tău” / şi, favorita mea, „ce-o să zică lumea” / „să nu mă faci de râs”.


Dacă vrei să te enervezi (tu pe tine, cu mare sârg, şi talent în a pretinde că de fapt X te enervează, ca şi când ai fi vreo maşină de spălat, cu butonul de enervare turbo-diesel în plină vedere), stai fromos în zona de reflectare emoţională. Nu care cumva să mişti în front!

În acest fel, sigur îţi vor veni în minte toate pedepsele posibile - nu durează mult până se rupe conducta.

Dacă îţi poţi ţine însă-n loc plesnirea venei pân’ ţi se-arată care e, concret şi nimic mai mult, beleaua, s-ar putea să descoperi că onor progenitura din dotare poate să strângă de pe jos, să spele, să lipească jucării fărâmate (şi/sau, bonus, să priceapă, în final, de ce îi tot impui atâtea precauţii) şi, minunea minunilor, să caşte ochii suplimentar la runda următoare de dezastre (uneori înainte de-a le comite. cel mai des, după).

Nu, n-o să devină brusc Zâna Atenţiei - dar nici nu vei mai avea atâta treabă post-dezastru.


Ce-i de făcut însă-n situaţiile-n care reparaţia nu pare-aşa de evidentă?

De întrebat, prima dată, dacă nu cumva tentaţia era prea la-ndemână (1) şi, respectiv, ce vrea de fapt micul contravenient (2).

Întrebătoarea din ziua cu soare avea, drept caz concret, situaţia în care fie-sa îi tot băga deştele-n gură fratelui mai mic (nou-născut de mic). Asta, deşi întreg familionul îi ţinuse în repetate rânduri conferinţa de presă cu degete murdare = germeni, nou-născut= imunitate scăzută, purtări neglijente= posibile dezastre, şamd), şi fetiţa păruse (sau spusese) că pricepe.

Îhi.

Şi totuşi, de ce-i băga degetu-n gură? (nu mă lansez în speculaţii, mă gândesc că puteam s-o întrebăm pe contravenientă).
Şi dacă ar fi fost spălată pe mâini, devenea, pentru mamă, suportabilă imaginea biberonului temporar?
Ce alte purtări de substituţie (mângăie-l pe tălpi, etc) puteau intra în joc?

***

Da, de pe margine e simplu să-ţi dai cu părerea. În plin schimb de replici pe teme de evenimente ridicătoare de tensiune, însă, deşteptăciunea pare a se fi dus, misterios, departe, de suflet cu spiritu’ scării.

Da’ dacă mi s-a aşezat mâţa pe teancul de haine proaspăt spălate şi le-a-mblănit zdravăn, ce fac? O bat (şi ea se-aşează data viitoare din nou) sau îi limitez posibilităţile de acces la bulendre, atât cât pot?


Copilul nu va face din prima ce-i ceri - şi cvasi-niciodată nu va acţiona conform aşteptărilor idealiste ale părintelui. La o primă privire sinceră-n jur, se vor revela hoarde de adulţi care nu fac nici ei de-astea....  (sigur, e doar vina mamelor lor. mamele lor... !!!)


Uneori, mi-e că, în loc de emis pedepse, sau de văitat intens, ca-n povestea cu drobul de sare şi obrocul, mai bine-ncerci să limitezi accesul la dezastre (fie verbal, fie spaţial, fie exersând concret variante de conduită - ca atunci când înveţi copilul să urce / coboare pe-o scară).


Altfel, desigur, există, în aceeaşi poveste, şi varianta-n care urci faraonic vaca pe şură.


Aşadar, eu-l pedepsesc pe Muţunau?

Da, îmi vine. Des, de alfel.
Da, mă găsesc des în situaţii în care realitatea sare gardul compus din toate predicţiile mele.
Da’ pân’ la urmă-ncerc să stau strâmb şi să judec drept care-i baiul concret şi cum se repară el.
(între noi fie vorba, spală Muţunau la tricouri... da’ de făcut figuri la mâncare, tot face, cât China)

Deseori, leacul nu e pedeapsa, e perseverenţa-n susţinerea regulii / a comportamentului valorizat.

Şi criteriul corect de discernere e fix enervarea parentală - dacă pocnesc de nervi, e semn că, oricât de enervant suplimentar ar fi, am de lucru la mine, nu la pedepse pentru copil.

Nu de alta, dar şi de administrarea ălora ar trebui să mă ocup tot eu.