Să se-nveţe cu greul!

Da, e de ziua naţională. Că prea am auzit des lozinca. 

(Şi nu-mi place să văd cum, sub aparenţa esenţei naţionale, se-ndeasă atâtea mizerii)

Aşadar: prea am auzit des că tre’ să mă-nvăţ / să ne-nvăţăm cu greul. În n-şpe ocazii în copilărie. 

Uneori, cu aer consolator - când mi se dădea de făcut ceva (naşpa sau greu) ce oricum aveam să am de făcut mai târziu, ca adult. 

Alteori, pur şi simplu ca mască justificativă pentru abuz. 

Ca-ntr-o tabără de demult, când am primit replica la auzul protestelor privind mâncarea. „Lasă, că trebuie să se înveţe cu greul”. 

Protestele priveau faptul că prânzul de azi conţinea, amestecate, prânzul şi cina de ieri. 

Meniu afişat, urmat, chestii? Vis frumos. Da’ în alt film.

Directorului taberei (un bărbat elegant, bine îmbrăcat, somitate locală, membru într-un pe atunci faimos cvartet de jazz, chemat de administratoreasa uşor depăşită de situaţie - împreună cu profesorii însoţitori, o chemaserăm să ia masa cu noi) nu pututuse să-i pese mai puţin. 

E drept că după o primă sesiune de urlete (asezonate şi cu oarece replici cu esenţă de logică şi relaţii cu clienţii, profund avangardiste pentru vremea aia, din categoria „nu e treaba dumitale să educi aceşti copii, eşti aici ca să oferi condiţii civilizate” şi respectiv „dacă tot ai tendinţa de-a educa, hai, arată-ne cum îi înveţi cu binele”), lucrurile au revenit la un nivel rezonabil. Aceeaşi mâncare proastă, dar aparent neamestecată, în plus, zilnic inspectată în bucătărie - ca să n-avem suprize suplimentare... 

Deci, să se înveţe cu greul! Să desensibilizăm din timp potenţialele victime ale circumstanţelor adverse care, nu-i aşa, ne vor lovi pe toţi, mai devreme sau mai târziu!

E ca şi cum te-ai apuca de făcut, din timpul verii, băi cu apă rece ca gheaţa. Că doar vine oricum iarna, nu-i aşa?

(...da’ dacă mutăm cadrul de referinţă spre vremea-n care apă rece curgea doar câteva ore pe zi, şi caldă doar câteva pe săptămână, se cam schimbă perspectiva... fie şi doar prin faptul că devine vizibil nivelul de abrutizare indus.)

Pentru că această aparent constructivă lozincă asta e, odată instituţionalizată - calea spre abrutizare. (da, instuţionalizarea poate fi şi informală - impusă strict de planul social)

Învăţatul cu greul are o singură destinaţie. Ghici care? Dăăă, tot greul. Că doar asta ştii, a devenit familiar.

E o confuzie majoră întâmplată aici - între rezilienţa care apare, uneori, la intersecţia cu evenimente absurde, cumplit de greu de dus, şi justificarea forţată  a revărsării (profund iraţionale) de violenţă.

(Repetaţi după mine: violenţa e iraţională. Nu de alta, dar dacă ar fi logică, la ce ne-am mai strofoca s-o justificăm?)

Rezilienţa (un concept intrat relativ recent în vocabularul psiho) se referă la capacitatea de recuperare şi / sau reconstrucţie a capacităţilor şi funcţiilor psihice. 

Tehnic vorbind, e definită drept capacitatea unui material de a rezista la şocuri. 

În limbaj de legendă urbană, e ce admirăm la oamenii care nu s-au lăsat doborâţi. Ori, culmea, care au ajuns departe în pofida (sau, aparent, din pricina) unui start prost / zbor frânt. 

Îi admirăm pe cei care, în pofida unor circumstanţe defavorabile, înregistrează performanţe notabile - reuşesc în viaţă, cum ar veni. Ascultând cu urechile ciulite cum şi-au adunat ei puterile şi-au făcut şi-au dres, e mai greu să-ţi treacă prin minte că vorbitorii relatează selectiv, omiţând şi cum au trăit, de fapt, momentele cumplite, dar şi felul în care au reuşit ei personal să le integreze. 

Pentru un om care-şi pierde o mână într-un accident, e logic să-şi continue viaţa şi să încerce fie să-şi depăşească noua stare, fie să nu se lase condiţionat de ea. 

Da-mi pare că nu prea-i cazul să ne-apucăm să ne tăiem o mână ca s-obţinem rezultate mai bune la ceva - nici măcar în materia în care excelează acum victima accidentului.

Ce nu-mi pare subliniat suficient (spre deloc...) e că rezilienţa e profund individuală. Nu apare la toată lumea. Nu apare la fel, peste timp, nici la un individ anume. Nu e regula - deşi, scăldaţi mediatic în excepţii, putem ajunge uşor să credem asta. E suma unor excepţii.

„Ce nu te omoară te face mai puternic” e doar o altă tentativă de consolare raţională născută din şi eşuată în prostie majoră.

Pică însă bine de tot peste paradigma religioasă a imperativului suferinţei.

Rabdă, c-aşa scrie la carte. 

Ei, iaca nu, mersi. Pot să aştept, când e logic să aştept. Da’ cam atât.

„Rabdă” se traduce, de cele mai multe ori, prin „nu pot să te apăr”.

„Rabdă” e limba neputinţei. 

Eu, una, mă enervez intens la auzul ei pentru că (pe lângă justificarea violenţei) promovează pasivitatea (concept cam des întâlnit în spaţiul mioritic), eventual sporadic alternată de izbucniri furibunde, că, dé, s-au cam adunat. 

Şi uite-aşa ne chinuim copiii, ne chinuim unii pe alţii şi halim cu tot cu recuzită decorul dintr-o piesă cu care n-avem nici în clin, nici în mânecă. De-a cărei moştenire tragică, încă neintegrată, n-am reuşit să ne despărţim încă. 

Nu, alternativa nu e extrema ailaltă, protecţia cu orice preţ, ori răsfăţul suprem.

Alternativa e nepomparea de circumstanţe artificiale şi negonflarea aberantă a celor existente.

(Şăzi ghinişor, cum s-ar zice. Cu calm, dă-i ’nainte, cum zicea englezul.)

Ia hai să-mi educ copilul să se-nveţe cu binele. Să ştie să se bucure el şi să ştie cum să aducă bucurii altora. Mici momente destinse, nu e nevoie de alcătuiri faraonice pentru descreţirea unei frunţi.

Să ştie că există şi răul. Să-l recunoască - dar ca să se poată feri de el, nu să se repeadă să-l îndure în aşteptarea nu ştiu cărei promisiuni de mai bine. 

(din nou, dacă ţinta e binele, ia hai direct acolo).

Să ştie la ce resurse ar putea recurge la nevoie, inclusiv în cazuri extreme. Să ştie că e privilegiat când e privilegiat. Ce e obişnuit şi ce e-n plus sau în minus, din ce vede, are, i se oferă / impune. 

Să nu stea în tiparul unor conserve verbale tâmpite. 

Să ia altfel aminte la vremurile trecute şi să onoreze diferit amintirea celor care le-au trăit. 

Cum?

Simplu. Pornind de la modelul pe care i-l ofer. Trăind fix asta.