Educaţia ... alternativă

Cum de destulă vreme am redevenit destul de slobodă la gură (când sunt în trafic, cel puţin, e regulă), avem în program următorul gen de evenimente:

Într-un (deocamdată prea rar) interludiu pietonal, mergem pe jos spre maşina lăsată departe-n parcare, că destul cu atâta trafic. Atentă la conferinţa de presă extrem de importantă pe care i-o ţineam din mers lui Muţunau, mă împiedic puţin de te miri ce (propriile picioare, probabil), taman când spuneam ce am de gând să fac eu pe viitor în preaimportanta situaţie X. 
Mă redresez un pic şi nu cad lată, da’ ţopăi un pic, stil Bălănel şi Miaunel.

Din dreapta jos se aude:
- Fac iooo... Faaac!
Hă?
Muţunau, de unde era până atunci potolito-cherubinic, îşi scoate faţa de Iggy Pop şi se-apucă de dat din mâini şi din picioare, stil electrocutat:
- Uatdăfaaaaac!!!
- Te-ai apucat de engleză?
- Îhi.
- N-ai început cu capitolul bun. Astea-s înjurături, intră-n program după ce-ţi iei permis de şofer.


Continuând pe aceeaşi linie şoferească, evit, la mustaţă, să mă împrietenesc cam tare, via coliziune, c-un coleg participant la trafic care, sătul de stat la coada de pe banda lui, virase înspre a mea fără să se asigure. Îmi exprim instant (şi de uz propriu, că omu’ n-avea cum s-audă, rămăsese deja mult în urmă) admiraţiunea faţă de el:
- Idiot intergalactic!
Muţunau, care de obicei nu se amestecă în disputele şofereşti, zice, pe un ton uimit:
- Uau, ăsta cred că e faimos! Acu’ ştie toată lumea de-aici cât de prost conduce!


Când am ajuns în final acasă, ne-am uitat la un filmuleţ. Cu cafteli, desigur, că doar ăsta-i contextul în care văz că trăim.
 (Am dat şi explicaţiile despre cum se filmează, de fapt, scenele, cum luptele-s de fapt, aproape de fiecare dată, un soi de dans bine exersat, etc)



Evident, Muţunau e acum fan Jackie Chan / Maestrul Beţivan. 

Victimizare, colectivism, traumă şi (ne)sănătate mintală

Există (de multă vreme...) câteva teme pe care le găsesc relevante şi pe marginea cărora tind să reacţionez intens.

Una e victimizarea, alta e colectivismul. Alta e trauma (individuală şi socială). Cea mai importantă, însă, şi cel mai des ascunsă vederii, e felul în care ne creştem copiii. Primele două teme iniţial menţionate au îngrozitor de multă legătură cu cea de-a patra.
Şi cu a treia, din păcate.




Victimizarea

(sursa foto)

Vaii, nu se poate. Dar ce să-i faci... Aşa e viaţa. Doar nu vrei să te pui rău cu ea/el/ei. Oricum nu contează. N-o s-o scoatem la capăt. M-am blocat. Ce era să fac, spuneţi şi voi. Degeaba.

Inadmisibil! Numai la noi se poate întâmpla! Ah, dac-aş fi eu mare şi tare...

Ia uite şi la ăla, nebunul, cum a ieşit el în faţă să protesteze! Ca şi cum asta ar schimba ceva!
Ne-a strivit istoria. Marea conspiraţie. Ce poate să facă o singură picătură din ocean?

Noi suntem leagănul lumii, dar, dacă nu recunoaşte nimeni... (sigur, dacă recunoştea toată lumea, fie ni se iertau subit toate păcatele, trecute, prezente şi, mai ales, viitoare, fie îi copleşea iremediabil vinovăţia pe toţi ceilalţi (care ceilalţi, e, desigur, convenabil nespecificat), fie primeam, fiecare, câte un căţeluş. Vai, Doamne, şi cât îmi doream un căţeluş!)

Vaaai, dac-am avea X... / dacă ar veni să ne salveze Y...

(Era un banc, cu doi cetăţeni, soţ şi soţie, care, ajunşi seara acasă după câte-o zi obositoare de muncă, se-ntind în pat, unul lângă altul, şi tac, până când soţul spune „şi-acu’, bine-ar fi să vină să ne ... şi pe noi cineva.
Dincolo de poantă, mie, una, în ultima vreme, perspectiva descrisă nu-mi mai pare deloc amuzantă, dimpotrivă.)


Victimizarea e în fiecare nu zic nimic. În fiecare nu mă afirm - de cele mai multe ori, pentru că nu ştiu să disting între a mă afirma, a mă indigna (care tot de victimizare ţine...), şi a mă opune.

În recursul instant la forţă brută (violenţă verbală de orice fel), pentru că, de-atâta capul plecat sabia nu-l taie, la un moment dat, răbufneşti. De cele mai multe ori, incontrolabil, inadecvat şi ineficient.

În neintervenţie. În a nu te opri să-ntrebi. În a nu reitera cereri importante. În a ceda. În a nu face nimic - nimic în direcţia relevantă. (că vii şi protestezi acasă, te umpli de spume în online sau îţi baţi hamsterul şi peştele de acvariu, nu, nu se pune)

Victimizarea e o violenţă în sine. O auto-violenţă, pentru că-ţi taie vocea. Cu propria ta mână.

Când te vede victimizându-te, ce învaţă copilul tău?


Da, am crescut stând la cozi (sunt destul de hoaşcă pentru asta) şi nimănui nu-i trecea prin cap să protesteze. Păi, ce s-ar fi schimbat? O încurcai mai rău.
Răspunsul corect este că, neîncercând, nu avem de unde şti ce s-ar fi putut întâmpla. Rămâne ipotetic. Ştii să faci distincţia dintre real şi imaginar? Dacă da, opreşte-te din a le mai amesteca.

Şi anecdota fundamentală, pentru mine, în ceea ce priveşte statul la coadă, este următoarea (pe care e posibil s-o mai fi spus): vine (acum vreo 30 de ani...) un camion cu marfă pentru „Chimicale” (sau cum s-o fi chemat). Aduce detergent lichid pentru covoare. Vânzarea se face direct din camion, că nu era chip altfel. După oarece ezitări, o zbughesc de la joacă, mă duc sus, să cer bani, mă aşez la coadă. După 1200 de ani, ajung la rând, cumpăr două stecloanţe (că atât era permis).
După care mă întorc, iau coada de la capăt şi mai cumpăr, eroic, încă două sticle.

Le-am descoperit, pe toate patru, puse frumos în cămară, după vreo 15 ani. E drept, una fusese începută.
Stătusem apoteotic la coadă, tehnic vorbind, degeaba.


Victimizarea epuizează. Victimizarea distrage de la lucrurile cu adevărat importante.

Cum o opreşti?

Afirmându-te. Şi învăţându-ţi copilul să se afirme - nu doar permiţându-i.

O opreşti când creezi un cadru (adecvat de larg) pentru copil, pe care i-l comunici, şi în interiorul căruia copilul e liber să acţioneze şi să-şi tragă propriile concluzii.

O opreşti când te educi pe tine să gândeşti în termeni de o scoatem la capăt şi de iată cum o scoatem la capăt. Şi de putem să facem asta. (când aveai planificată o ieşire la iarbă verde şi brusc aflai c-o să plouă, ce făceai, intrai în depresie? dacă da, pot recomanda un terapeut bun)

Nu, nu înseamnă că brusc permiţi orice - dar înseamnă, neapărat, că asculţi. Că observi. Că-ţi laşi (şi îi laşi) destulă distanţă obiectivă. Cât să poţi vorbi cuiva despre copilul tău ca despre o altă persoană - nu ca despre o prelungire a ta, corect sau nemulţumitor crescută.
(că tot veni vorba, despre tine, ca persoană, poţi vorbi obiectiv? că, dacă nu, poate n-ar strica să-ţi creezi şi ţie un cadru mai larg...)

Da, asta înseamnă că-ntr-o zi va mânca mai puţin. Că nu va face tot ce vrei tu. Că nu va reacţiona brusc, ca la apăsarea pe buton. Că nu va reacţiona deloc. Că va avea parte de propriile belele - pentru care, eh, supriză, s-ar putea să şi aibă o idee de rezolvare.


Când începi? Cu ascultatul, din prima.
Cu observarea preferinţelor şi a dificultăţilor, la fel.
Cu crearea cadrului, pe măsură ce copilul face achiziţii motrice şi câştigă în autonomie.
(de fapt, cu crearea cadrului nu e o problemă - instictiv sau educat, majoritatea părinţilor crează un cadru de siguranţă / protecţie pentru bebeluşi - ci cu transformarea, adaptarea şi menţinerea lui)
Cu comunicarea cadrului, pe tot parcursul.

Beneficiul suplimentar e că s-ar putea ca toate aceste demersuri să te scoată şi pe tine din falsul confort oferit de victimizare.
(Efectul secundar e că s-ar putea să ajungi să schimbi cel puţin priviri lungi cu o serie de membri ai anturajului...)



Booon. Colectivismul.

 

În unire e puterea!
Da, de pildă în savană, zebrele se adună în grup compact şi, uneori, reuşesc să-şi deruteze adversarul. (de cele mai multe ori, însă, doar limitează numărul animalelor care ajung sub ghearele leilor)

 

Întrebarea e, mai suntem în savană? (mie, nu ştiu de ce, nu mi se prea pare că da...)

Pe scurt, colectivismul e util şi are sens strict în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pentru care poate avea chiar sens să exersezi.

Dar nu e un scop. E un mijloc. Nu e un principiu de la care să nu te abaţi, e o unealtă. E de uz cimcumstanţial, nu general.

Nu e imperativul absolult al respectării regulii X, pentru că o avem (nimeni nu mai ştie de ce) din moşi strămoşi. Şi nu impune pedepsirea nimănui pentru simpla încălcare a ieşirii din rând - mai ales atunci când nu există, de fapt, niciun fel de consecinţe.

Da, vine de mânuţă cu victimizarea, de sub tăvălugul istoriei. Şi cu lipsa de imaginaţie, şi cu pasivitatea, şi cu teroarea, şi cu nepăsarea aparent absolvitoare.

Îi mai putem spune şi turmă. Şi presiunea anturajului. Şi cum om mai vrea. Asta nu schimba faptul că nu are valoare absolută - ci doar de tactică potenţial utilă ici şi colo.


De ce nu-i bun aşa, toată ziua, bună ziua?
Pentru că e energivor. Trăitul cu pistolul (real sau imaginar) la tâmplă tinde să fie epuizant (ca sa nu zic malign).

Pentru că e fals şi-mpinge la abuz.

Pentru că omoară individualitatea şi susţine iluzia că nu poţi fi fericit decât prin intermediul / cu asistenţa celorlalţi. Că (iu-hu, victimizare!) comportamentul neconform al lui X trebuie să-ţi strice ziua, dacă eşti un bun cetăţean (căci, dacă n-ai exerciţiul afirmării şi al intervenţiei calme şi adecvate, ce alt recurs îţi mai rămâne?).

Pentru că, atâta vreme cât nu eşti vreun asistat, şi îţi câştigi singur existenţa (evident, într-un cadru social acceptat), e lipsit de sens. De substanţă. E o iluzie moştenită la rang de psihoză colectivă.


Cum ieşi din el?

Urmându-ţi propriile alegeri. Cu raportare la criteriile proprii. Nu la ce-o să zică vecinul Gică. Aia îl priveşte strict pe el.

 

Educându-ţi copilul / copiii să se ghideze după propriile alegeri, nu după presiunea grupului şi nici după teama de-a fi devalorizat / exclus. Vorbindu-le despre nevoia de apartenenţă, cu accent pe apartenenţă la ce? Ilustrându-le (prin exemplu propriu şi nu numai) cum decurg comportamentele din valori.

(sursa foto)

Da, asta înseamnă să nu mai baţi hamsterul şi peştele de acvariu când te-ai enervat, dacă printre valorile predicate se numără non-violenţa.


De ce toată această expunere?

Pentru că trauma se lasă moştenire. Şi copiii, din iubire pentru părinţi, şi din lipsă de alt model, o preiau.

Un banc potenţial ilustrativ pe subiect e divorţul dintre Ion şi Maria. Ion vrea să divorţeze pentru că, deşi e mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Maria, are să-i facă acesteia un reproş grav: nu îşi dă silinţa. Mai exact? Nu găteşte bine. Şi mai exact, ce anume nu găteşte bine? Nu face laptele ca mama lui Ion.
Într-o zi, Maria, plânsă toată, uită laptele pus la fiert şi ajunge să-l afume. Cum nu mai are altul, Ion ajunge să-l bea pe cel afumat. „Fir-ar, Marie, acu’, când ţi-am zis că te lăs, ştii să faci laptele ca mama!”
(Da, nici ăsta nu mă prea amuză, din mai multe motive...)

Când oamenii nu au cuvinte ca să-şi descrie experienţele, sau au crescut învăţaţi că vocile lor nu sunt importante, sau n-au deprins niciodată modele de auto-liniştire, repertoriul lor de resurse pentru a face faţă situaţiilor şi pentru a se vindeca e foarte limitat.

De-aici până la nesănătate mintală nu e cale prea lungă.

Şi-acu’, profitând că e campanie electorală (prilej de mare stres şi isterizare pentru partide - nu-nţeleg de ce şi pentru populaţie, care, teoretic, şi-ar petrece vremea asta analizând raţional propunerile candidaţilor, nu răbufnind violent-saturnalic), uitaţi-vă-n jur şi trageţi concluzia cam câte dovezi de sănătate mintală vedeţi în jur.

Răspundeţi la-ntrebarea „cum vreau să-mi cresc copilul / copiii”.

Dacă răspunsul are iz de neputinţă, sau de violenţă, reluaţi lectura articolului.

- Mă enervezi!

... zice Muţunau.

- Poftim?
- Mă enervezi! mârâie musiu. Tu! Tu mă enervezi!
Un deget mic înţeapă acuzator aerul înspre mine.
Iar nu i-am dat tableta / creveţi de la Nordsee / pe fata împăratului de soţie şi jumătate din împărăţie.


- Gogule, zic, cum...?
- Faci chestii care mă enervează! Deci, tu mă enervezi!
- Eu zic că, la vederea lucrurilor făcute de mine, tu te enervezi. Adică, enervarea îţi aparţine.
- Nuohohoh! se agită şi mai tare vulcanul piticot.
- Sunt eu în capul tău?
- Nu.
- Ai butoane, ca maşina de spălat, pe care, când apăs, să pornească programul de spălare? Ăăăsta, de enervare?

Muţunau rânjeşte, da’ o ţine pe a lui.
- Da! Am butoane şi tu, când apeşi pe ele, mă enervezi!


Mă loveşte subit (şi, din păcate, efemer) steclirea de geniu:
- Auzi, da’ cand îţi convine ceva ce fac, zici cumva „Mă bucuri?”

Privirea de pe mutra Muţunaului - curat reclamă MasterCard.

Aşa-ţi trebuie!

Caz 1:
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”


Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...


Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...

Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.

Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.

Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)

Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).

Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.


Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”

Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)

Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?

Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)

Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...

Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)

Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?


E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?

Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?

Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul)  e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.

Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.


Gigel a dat cu capul de gard?

Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.

Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)


Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?

Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...

Nici eu nu m-aş fi gândit...

Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.

Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.


Calea spre normalitate cam asta e.


PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.

Pam-pam!

„Luaţi-vă bărbaţi care să vă educe". Cam câţi, aşa...?

Pe ce mi-a mai căşunat:

Ceva divă (identitatea precisă realmente nu importă, m-am şocat văzând reacţia publică oţâr’ cam intens aprobatoare versus text) a zis (sau e apocrif, iar, nu importă) oarece opere, din care circulă intens pe net „[...] luaţi-vă bărbaţi de la care să aveţi ce învăţa, care să vă educe, care să vă fascineze când vorbesc, care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”.
Opera continuă, dar m-am oprit deja din citit.


Emm.... io n-am înţeles prea bine, drept care am oarece întrebări.

„luaţi-vă bărbaţi”. Îhâm. Cam câţi, aşa...? Apartamentul meu nu e cine ştie ce mare...

„care să vă educe”. Sigur, profund logic, de vreme ce eu, până acum, am locuit sub o piatră, într-o peşteră din fundul pădurii, stând cu capul înfiletat adânc în permafrost, şi, precum bebeluşii, sunt uimită şi la vederea propriilor mele mâini!

„care să vă fascineze când vorbesc”. Bine că nu când respiră. Şi aşa îmi trebe 3 zile să-mi revin după ce-mi zice „auzi, dă şi tu ziaru’ ”

„care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”. Cam multe subordonate la subordonate, dacă-mi permiteţi. În fine, cu versiunea, 400.0 e bună? Cam ce frecvenţă de upgradare şi devirusare recomandaţi? De sistemul de operare nu prea am curaj să-ntreb. Mi-e clar însă că tre’ să funcţionez şi pe mobil, şi pe tabletă.


***

Ar părea amuzant, dar nu e.
Povestea punctează amar inferioritatea femeii, nu doar presupusă, ci asumată cu surle şi trâmbiţe de, desigur, toate doamnele sensibiloase şi degrabă-fluturătoare de gene, mânuţe suave şi evantaie cu modele florale....
Aspiraţional, aşa, sub pretextul evoluţiei, îmbunătăţirii continuu-evoluţioniste, bla-bla.
Auzi, şi dacă-ţi iei un animal de casă tot înveţi ceva de la el. Nu tre’ să fie neapărat biped.

(Povestea lui Pygmalion e, după mine, mai degrabă reflectarea unui triumf ingineresc)


Rostul unui partener nu e să te educe. De asta se presupune că s-au ocupat părinţii tăi.
Sau că, în cel mai râu caz, ai luat tu, direct, frâiele, că doar e viaţa ta, nu a vecinului Costică, şi te-ai apucat de investigat autonom în interior şi-n exterior.

Da, dacă matale crescuseşi oarecum sălbăticuţă, la mănăstire, aşa cum se obişnuia prin varii culturi & epoci, şi ieşeai pe poarta instituţiei doar când te măritai, bărbat’tu (cu mii de ani mai mare, care mai şi administra banii) trebuia, eventual, să-ţi ia profesor, ca să zic aşa.

Sper că vremea aia a trecut. De tot.

Sper.
Deşi, când mă uit în jur şi văd fetiţe cărora li se cere doar să fie zâne şi să se poarte frumos, că dacă ne vede lumea, în vreme ce ele ar sări în prima baltă şi s-ar cocoţa de zor în copaci, începe să mi se-arate de unde valul de aplauze extaziate de parcurgerea textului cu pricina.

(a nu se înţelege că nu văd şi băieţi la fel de ţinuţi în lesă ori fetiţe mega-răzbătăreţe ...)


Şi, ştii ceva, eu, mamă de băiat, refuz profund ideea că fiul meu va avea de educat o femeie, alta decât fiică-sa.
Păi, ce facem aici, ore suplimentare?!?

Îi doresc să aibă o parteneră deja educată, stăpână pe ea, autonomă, care să ştie pe ce lume trăieşte şi pe care dintre propriile dorinţe şi le vrea transformate în realitate, de ea personal sau şi cu ajutorul celorlalţi. Dacă vrea mimoză, sunt destule la ghiveci.

O persoană cu care să aibă un proiect de viaţă comun, o relaţie frumoasă şi echilibrată, şi cu care să funcţioneze în parteneriat, nu de pe postura de educator / adult - educat / frumuseţea suavă & profund infantilă.

O fiinţă care să fi avut o copilărie întreagă, echilibrată, potrivită ritmurilor ei, nestingherită şi neîncorsetată de „dar eşti fată.... ”. Care să fi jucat fotbal sau să fi reparat maşinuţe dacă asta îşi dorea. Care să nu simtă nici nevoia de-a câştiga ea marea luptă între sexe, nici că mai bine tace, acceptă şi rabdă, dacă vrea să-şi ţină prietenul / soţul / familia.

Un alt adult, nu un copil încremenit în proiectul „floare-n glastră”.

(are, de altfel, un vag iz de pedofilie povestea din textul pe care-l comentez... nu doar pe ăla patriarhal... )


Nu de alta, dar cal alb Muţunau n-are.
(am încercat, dar n-a-ncăput în lift)

Învăţăturile (şoferiu)lui Mamiţuni către fiul său, (deocamdată pietonul) Muţunau

N-ai ce să cauţi singur printre maşini mai devreme de momentul în care eşti mai înalt decât maşina. Nu contează că maşinile alea-s (sau par a fi) parcate.
De ce?
Pen’ că sub înălţimea aia şoferii nu te văd la vreme. Sau nu te văd deloc.


Nu traversa niciodată prin spatele unei maşini care parchează / dă înapoi. Aşteaptă locului câteva secunde, ori până ce te-a observat şoferul, ori pân’ s-a oprit maşina.
(nu ai idee câţi prostovani adulţi am văzut recent făcând asta, şi nici nu vrei să afli. destui)


Dacă te mâncă-n fund să traversezi neregulamentar (adică pe unde nu e zebră) cască ochii să te asiguri că ori nu vine nicio maşină, din nicio direcţie, ori că ăia de vin te-au văzut şi, eventual, ţi-au şi făcut semn să treci.


Dacă eşti cu cineva, per pedes, şi aveţi de împărţit drumul cu o maşină, staţi locului împreună până trece maşina. N-o rupeţi de fugă, unul hăis şi unul cea. Ar fi cea mai sigură reţetă să şi-o fure măcar unul dintre voi.
Singura excepţie acceptabilă e când şoferul v-a făcut semn că v-aşteaptă el (ea).


În caz de iarnă cu zăpezi de tip nămete, nu sta ca popândăul pe stradă, fix pân’ ajunge maşina la bombeul tăi, urcă pe trotuar din vreme!
Oricât de bună ar fi maşina şi de priceput şoferul, nu există opriri milimetrice. Nu pe polei. Şi nu vrei să afli cum e să-ţi treacă o roată de maşină peste laba piciorului - mai uşor se recuperează fracturile de oase mari decât una de-asta... după care rişti să ai de suferit iremediabil tot restul vieţii.
Din nou, cel mai prudent e să stai locului până trece maşina. Riscul de alunecare şi de poposire sub roţi e mai mic.


Am lăsat maşina sub nămeţi de câteva zile şi n-o voi scoate o vreme.
Da’ gherle majore de tip pietonul tembel tot văd. Nu de alta, există.