Cinefilo-bibliofilă: Coraline

Nu avem (deocamdată) cartea, am văzut însă filmul.
Uşor înspăimântător (mai ales genericul...) dar frumos - frumos cât să fie de văzut şi la 8 ani. Foarte captivant şi foarte ofertant în materie de discuţii ulterioare. 

Cartea (ediţii diferite):

Despre carte: 





Filmul:

Interviuri  cu Neil Gaiman: 

În lectura autorului:

Aspecte de la filmări: 

Oare strivesc oarecum corola de minuni a lumii când îi arăt copilului şi cum se filmează minunăţia? 

(musiu cam aşa a pretins, acum un an - doi, când ne uitam la un documentar despre magie)

Cinefile & nu numai

Mergem la Cartea Junglei.
3D, IMAX, ochelari, chestii (ocazie cu care ajung la concluzia c-aş vrea să văd, tot  IMAX, şi Alice în Ţara din Oglindă (sau cum or alege să-l traducă atunci când o s-apară). Prea psihedelic, de neratat.

Consultat în prealabil, Muţunau, desigur, zisese că nu vrea nicio carte a niciunei jungle, ce-i prostia aia. După aia, a uitat. Vai, ce supriză.




După film, Muţunau, extaziat, pretinde să-i şi citesc din Cărţile Junglei.
Na bine.

Evident, şi pe-astea le refuzase, de nenumărate ori. Acu's bune.

Vedem, pe sărite, şi desenul animat din 1967:


(trailerul e foarte... anii '60!)

Ajungem să vorbim despre Kipling, despre celelalte personaje din Cărţlle Junglei (foca albă Kotik şi mangusta Rikki-Tikki-Tavi), despre celelalte ecranizări, despre adaptarea cărţilor, despre diferenţele (uneori semnificative) dintre carte şi film, despre esenţializarea şi comprimarea acţiunii, şi despre vocile actorilor.

Şi vechi,



şi noi




Despre acest trailer n-am vorbit, m-am amuzat, momentan, numai eu:




Şi apoi, mulţumim ţie, o Zeiţă a Curiozităţii şi ţie, o, Zeule Youtube, iată ce bijuterie mai urmărim:


(habar n-aveam de existenţa filmului; există şi o variantă rusească, cu actori, pe care însă n-am studiat-o încă)

Mowgli, regret, dar Rikki-Tikki-Tavi te-a luat, ea e favorita.

Cireaşa cinefil-spoileritoro-blasfemică de pe tort:
- Mami, da’ dacă Hristos a înviat, Jon Snow a înviat, Akela când învie?

 

Educaţia ... alternativă

Cum de destulă vreme am redevenit destul de slobodă la gură (când sunt în trafic, cel puţin, e regulă), avem în program următorul gen de evenimente:

Într-un (deocamdată prea rar) interludiu pietonal, mergem pe jos spre maşina lăsată departe-n parcare, că destul cu atâta trafic. Atentă la conferinţa de presă extrem de importantă pe care i-o ţineam din mers lui Muţunau, mă împiedic puţin de te miri ce (propriile picioare, probabil), taman când spuneam ce am de gând să fac eu pe viitor în preaimportanta situaţie X. 
Mă redresez un pic şi nu cad lată, da’ ţopăi un pic, stil Bălănel şi Miaunel.

Din dreapta jos se aude:
- Fac iooo... Faaac!
Hă?
Muţunau, de unde era până atunci potolito-cherubinic, îşi scoate faţa de Iggy Pop şi se-apucă de dat din mâini şi din picioare, stil electrocutat:
- Uatdăfaaaaac!!!
- Te-ai apucat de engleză?
- Îhi.
- N-ai început cu capitolul bun. Astea-s înjurături, intră-n program după ce-ţi iei permis de şofer.


Continuând pe aceeaşi linie şoferească, evit, la mustaţă, să mă împrietenesc cam tare, via coliziune, c-un coleg participant la trafic care, sătul de stat la coada de pe banda lui, virase înspre a mea fără să se asigure. Îmi exprim instant (şi de uz propriu, că omu’ n-avea cum s-audă, rămăsese deja mult în urmă) admiraţiunea faţă de el:
- Idiot intergalactic!
Muţunau, care de obicei nu se amestecă în disputele şofereşti, zice, pe un ton uimit:
- Uau, ăsta cred că e faimos! Acu’ ştie toată lumea de-aici cât de prost conduce!


Când am ajuns în final acasă, ne-am uitat la un filmuleţ. Cu cafteli, desigur, că doar ăsta-i contextul în care văz că trăim.
 (Am dat şi explicaţiile despre cum se filmează, de fapt, scenele, cum luptele-s de fapt, aproape de fiecare dată, un soi de dans bine exersat, etc)



Evident, Muţunau e acum fan Jackie Chan / Maestrul Beţivan. 

Pe repede-nainte

(în care se va dovedi că atât Muţunau cât şi Mamiţuni au deja ample reflexe de adolescent, respectiv hoaşcă senilă)


Vineri seara:
- Muţunau a plecat şi el la film.

La film se ducea văr’su lui Muţ (11 ani) cu doi tineri adulţi (ca să le zicem aşa). L-au luat, deci, şi pe Muţunau. Eu, nimic, încă la muncă. Dăăă, dacă nu mi-a plăcut cartea...

- Da’ la ce film s-au dus?
- La Star Wars!
- A, bine.

Ar fi putut fi Nimfomana, de exemplu.... sau alta trăsnaie... 

Sâmbătă dimineaţa, în lift, în drum spre varii destinaţii, Muţunau, strălucind de încântare ca ditamai supernova, cu colţurile buzelor întâlnindu-se la ceafă (avea un rânjet cam cât o felie de pepene verde de 10 kile....) declară:
- Am mâncat popcorn! Am băut Cola! Am mâncat nachos! Şi creveţi prăjiţi, de la Nordsee, de-ăia de care nu vrei să-mi iei tu! A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea!
Eh, tineri adulţi, pun eu mâna pe voi. Cola, ha? (între noi fie vorba, dacă vrei să-i fii simpatic lui Muţunau, cam costă, că junele are figuri în cap, nu glumă)

- Eh, odată pe an presupun că nu pocneşti. Da’ aş vrea să-ţi intre bine-n cap că îţi interzic şi prăjelile, şi Cola.

Muţunau rânjeşte pretins aprobator şi am, aşa, telepatic, confirmarea că se gândeşte la Mătuş’sa-cu-acte-în-regulă.
Care-i dă, de obicei, Pepsi. Ea nu bea Cola. 

(sunt cam singura din tot clanul care militează anti-băut de şampoane)

- Şiii..., cum ţi s-a părut filmul?
- Păi... îl văzusem deja. Da’ a fost 3D. Am păstrat ochelarii.
De-o-se-bit. Ce ziceam de tinerii adulţi? Şi de fulgii care le vor merge?

- Da’ unde ai văzut tu filmul? De Revelion, la H.?
- Nu. H. avea episoadele 4,5,6. Acum am văzut 7.
- Da’ unde???
- Cu tine, ai uitat?

Sincer, da. Uitasem. Complet.

Jalnic.

Îmi caut un colţ, să respir

Îmi caut un colţ în care să respir, într-o lume care se prăbuşeşte în ea însăşi.

***
Acum, Muţunaul cel obosit doarme.

***
Ştie de Colectiv (despre care am discutat pe larg), nu ştie de Beirut, a prins ceva din zbor despre Paris (nu de la mine, de la alţi copii care, spre deosebire de el, se uită la televizor).
Oricum ar fi aflat mâine dimineaţă, în drum spre şcoală, de la radio.

***
Copilul meu creşte într-o lume în care atentatele au devenit ceva uzual.

***
Demult, un coleg din Beirut, întrebat despre cum era viaţa în Liban când era el mic (la momentul discuţiei, omul avea în jur de 35 de ani), ne-a spus că doar aşa o ştiuseră, cu bombe, cu război, cu morţi. Până când el şi familia lui s-au mutat, o vreme, în Franţa.
Violenţa şi bombele nu sunt (şi n-ar trebui să devină) parte din „normalitatea” unui copil. Dar în atâtea locuri din lumea asta, sunt. Oamenii ori s-au obişnuit, şi ajung să se bucure din te miri ce că trăiesc, ori pur şi simplu n-au avut parte de alte repere.

***
Am tot ieşit în oraş în ultima vreme. Nu prin cluburi, ci tot pe unde mergem noi de obicei.

Uitându-mă, de fiecare dată, cu alţi ochi, să văd cam pe unde şi cam cât de repede am zbughi-o noi de-acolo, în caz de varii dezastre. Încercând să-mi imaginez cam cum (n-)ar asculta Muţunau de comenzile mele tentativ-izbăvitoare.

Pentru cutremure m-am împăcat cu ideea că n-am la îndemână o conduită salvatoare, dincolo de-a mă feri să-mi cadă-n cap obiecte zburate de pe rafturi (sau rafturile...) şi dincolo de-a mă ghemui lângă vreo piesă de mobilier mai mare şi mai rezistentă, aşa că probabil aş sta potolită. Scenariul cu extragerea din dărâmături nu l-am rulat.
În caz de incendiu, m-aş agita suplimentar să sting, să ies, să fac, să dreg...
În caz de atentat... îmi imaginez haosul. Lipsa de timp. Reacţiile viscerale, colective, substituind reacţia raţională. Reacţiile victimelor, că despre atentatori nu-mi fac iluzii că le-ar mai fi rămas un strop de raţiune.

*** 

Am fost la Kinodiseea.  Lumea părea un loc mai bun când luasem biletele.
Am văzut, până acum: 

Song of the Sea, animat, frumos şi trist, ecranizat după elemente de folclor irlandez. 

T.I.M, robotul incredibil, film „cu actori”, o poveste futurist-apocaliptică despre un băiat şi un robot.


În ambele cazuri, poveştile de fundal sunt triste.

În Cântecul Mării, Conor îşi creşte singur cei doi copii, pe Ben şi pe Saoirse, la naşterea căreia a rămas fără soţie. Conor e dărâmat şi neprietenos, Saoirse are şase ani şi nu vorbeşte, iar Ben pare c-o urăşte cu spume pe sor-sa, dat fiind că la apariţia ei a rămas fără mamă.

În T.I.M, Tibor, al cărui unic prieten e robotul cu pricina, e crescut de tată (emoţional absent, destul de varză şi el), dat fiind că mama (pe care şi-o aminteşte), pare să fi murit. Când T.I.M se strică şi e dat la casat, Tibor va face orice să nu piardă singura conexiune cu trecutul fericit. 

Povestea irlandeză se rezolvă frumos, cu nişte picături de magie, pe ici, pe colo.
Povestea cu robotul (rezolvată şi ea relativ rezonabil, fără magie, cu rezilienţă umană) are o scenă ... cum să zic eu... discutabilă, de pe urma căreia am tras concluzia că onor realizatorii (al căror efort de-a face festivalul e de admirat,  nu zic nu), nu văd integral filmele înainte să le aleagă. (asta, sau sunt de părere că toţi ar trebui s-avem un stomac mai tare). 

Pe scurt, la un film recomandat pentru 7+ ani, poţi vedea o tentativă de decapitare (a robotului). 
Cu toporul. 
De către un cetăţean căruia (evident în film) îi lipsesc multe din ţiglele de pe casă - dar nu şi forţa fizică.


O călătorie la începutul timpului

Muţunau s-a declarat, în premieră, încântat de film (expediţii băieţeşti, dinozauri, chestii).
Eu n-aş fi ghicit că e atât de vechi (1954 / 1955). Pentru vremea respectivă, efectele speciale sunt remarcabile.  

Kirikou şi vrăjitoarea - foarte frumos.

Ca-n orice mitologie care se respectă, avem şi alte episoade (nu neapărat prietene cu cronologia, aşa cum o-nţelegem noi...), cum ar fi: 

Kirikou şi animalele sălbatice

Kirikou, bărbaţii şi femeile

Prinţesa cu stea în frunte. 
Nu găsesc trailerul. Găsesc tot filmul, pe care însă n-am să-l postez.

Altă antichitate (1959). Un vag edulcorat sifon, din plin ancorat în canoanele vremii. 
Comentariul marelui critic de film Muţunau, la momentul în care devenise clar că prinţesa cu stea în frunte şi alesul ei rămân împreună:

- Da.... nunta, şi gata... şi apoi, prostioare... 

(n-am aprofundat ideea...)

Mai avem câteva filme pe listă, printre care şi Micul Prinţ (dacă-l mai prindem...) 

*** 

În rest, avem de dus o bunică la spital (pentru anchetarea mai laborioasă a unei dureri de cap care ţine de trei zile...). 

*** 

În seara asta am aflat, de pe Facebook, de moartea unei foste colege de clasă. 

Schimbasem trei vorbe virtuale când m-a găsit online. N-am apucat să ne şi vedem, deşi locuim în acelaşi oraş şi copiii noştri au vârste apropiate. 

Avea doi copii... 

*** 

Şi mai avem şi de mers mai departe. 

*** 

Îmi caut un colţ în care să respir. Nu cred că, dacă mă duc la somn, mai are cine mă trezi când se termină tot balamucul ăsta. 

Cinefil îngrozit - Devil's Knot

Dacă tot e vacanţă (atâta câtă mai e - refuz să-mi dau seama, cel puţin până în decembrie 2015, că vine şcoala), am purces, via IMDB şi nu numai (nu mă iau numai după trailer, mie-mi trebe sinopsis), la selectat filme - în ideea (complet neancorată în realitate) c-aş mai avea vreme să le văd curând.

Cum n-am criterii anume, altele decât curiozitatea şi, eventual, interesul faţă de un actor / regizor / motiv de premiere a unui film, alegerile sunt destul de ... eclectice, să zic aşa.

Iar rezultatele, desigur, corespunzător de surprinzătoare. Că uneori mă trezesc cu mult mai mult decât îmi imaginam eu.

Cam aşa au stat lucrurile şi cu Devil’s Knot, la care m-am uitat ca să văd în ce film joacă împreună Reese Witherspoon şi Colin Firth.

Într-unul regizat de  Atom Egoyan. E vorba de un caz real, o poveste îngrozitoare din America anilor 1990 (1993, mai precis. contemporan, ai zice - dacă mai trăieşti cu impresia că, pe dinăuntru, această mare şi glorioasă naţiune a trecut de secolul XVI), cunoscută şi sub numele de West Memphis Three.

Pe scurt, într-o după amiază, trei copii dintr-un orăşel au plecat la plimbare cu bicicletele.
Nu s-au mai întors niciodată.
În scurt timp după găsirea lor, poliţia a prezentat drept făptaşi trei adolescenţi, şi drept motiv satanismul.
A urmat un proces lung şi aiuritor, la finalul căruia cei trei puşti au fost găsiţi vinovaţi în baza unor dovezi strict circumstanţiale, a vânătorii de vrăjitoare şi cu concursul unor erori făcute de poliţie (probe pierdute, etc) - la implicaţiile cărora n-a mai stat să se gândească nimeni din sistem.

Nu e clar nici până-n ziua de azi ce s-a întamplat. Puştii au fost eliberaţi în 2011, după o campanie foarte amplă, în baza unui artificiu judiciar (înţelegem c-am fost găsiţi vinovaţi, deşi noi zicem că nu suntem) menit să le ofere libertatea în schimbul garanţiei că nu vor putea da statul în judecată.

Să tot iubeşti sistemul...

S-au făcut mai multe documentare şi filme. Exista (poate mai există, nu ştiu) şi un soi de fundaţie creată în sprijinul puştilor. Presupun că s-au scris şi metri cubi de articole pe subiect.

Trailerul Devil's Knot:


Înregistrare wikipedică a cazului, aici.
Sinteză, aici.
Mai multe detalii despre tot cazul, aici.
Sinteză cronologică pentru uzul studenţilor la drept, aici & aici.
Interviu cu Damien Echols, aici.

Detalii despre documentarul HBO din 1996, aici & aici.


Dincolo de detaliile cazului real (de pe urma cărora am ajuns să mă gândesc dacă Muţunau va merge vreodată neînsoţit undeva, înainte să iasă la pensie), am apreciat felul în care filmul pune delicat în evidenţă neclarităţile factuale, încărcăturile emoţionale de toate felurile (de la delirurile religioase de tot soiul, prin derutele adolescentine şi până la suferinţa mamei) şi demenţa intensă a sistemului, chior, surd şi brutal, atent doar la el însuşi.

Şi la faptul că n-am văzut mai nimic despre părinţii celor trei adolescenţi.

Şi după aia m-am ascuns sub pat, ca să pot tremura de groază în linişte.

Cinefil(i)

Pe ultima sută de (mili)metri de vacanţă (aceste cuvinte ne doare), intensitatea holbărilor în ecran a crescut exponenţial.
(nu şi discernământul aferent, dar ce atâta pretenţii...).


Aşadar, văzut-am:

Evadare de pe Pământ


Primele 20 de minute conţin, după mine, toate clişeele posibile la care te-ai putea aştepta din partea unui film american - şi încă vreo câteva în plus.

Muiţunau s-a declarat mulţumit de proiecţie, chiar şi in absenţa traducerii (nu era o versiune dublată şi eu n-am dovedit chiar tot deloc simultaneriatul...)



The Lego movie:



O, daaa, a zis Muţunau.

E chiar reuşit, merită văzut.



Maleficient


\
Bine-bine, Angelina, coarne, aripi, chestii. Da' filmul unde e?
(Mamiţuni, post-vizionare)



Pompeii (nic' nu ştii, Jon Snow, da' la ce pătrăţele prezinţi, ce mai contează)



Aici, interesul muţunautic a fost mare.
Faţă de vulcan, desigur.
(gladiatori? antichitate? Roma? imperiu?  neah...)

Motiv pentru care am scos de la naftalină (youtube-ască şi nu numai) documentarele BBC şi NG (şi nu numai...)
De la un moment dat încolo m-am pierdut în explicaţii care de care mai piroclastice şi, când nu m-au mai ţinut cunoştinţele şi memoria, am dat-o-n Wikipedia.



The fault in our stars - visul amatorilor (cinefili) de bocit intens.



Văzut, desigur, fără Muţunau. Am vaga senzaţie că oricum n-ar fi stat să-l urmărească...




Din categoria "sifoane vag simpatice", avem Winter's tale (pe care cineva a insistat intens să-l facă. şi l-a făcut. beleaua e că fără să se hotărască dinainte  (şi să şi comunice asta, prin intermediul filmului!) dacă-l vrea fantasy, realist, spiritualo-aspiraţional, sau altcumva. nu, titlul nu e destul pentru asta)



Russell Crowe merită însă toţi banii.
A, şi calul.



Love punch este al doilea sifon, oarecum mai palatabil.


Am văzut în el o doză semnificativă de auto-ironie, ceea ce-l mai scoate din belea...


Am încercat şi Ted, dar am cedat nervos în mai puţin de 20 de minute.




Aşa c-am trecut la artileria grea - Philomena



În timpul căruia m-am gândit la lista luuuuungă de abuzuri instituţional(izat)e comise, de-a lungul timpului, pe tot mapamondu'. (m-am oprit relativ repede, că mi s-a făcut rău) 

Cele de genul ăstora descrise-n film par şi mai intense cu cât e clar că erau şi perpetuate, peste zeci de ani, pur crud & perfect inutil.
Dar, cum e greu să retractezi, să-ţi ceri scuze şi să repari (pe scurt, să treci peste faptul că tre' să te faci bou, singur), s-o ţinem langa, că principii, că valori, că stai să vezi.


Evident, filmul a stârnit controverse, căci nu puţine glasuri & tastaturi s-au ridicat în contra Philomenei (nesimţita! doar a semnat contractul) şi-n apărarea ilustrei instituţii cu ifose supreme. Bleah.

În concluzie, film bun. Foarte bun.



... şi August:  Osage county.



Făcut (gurile rele zic că prost) după o piesă de teatru. Şi mai visceral decât primul.
Mie  (cu tot visceralul, sau poate tocmai de-aia) mi-a plăcut.

Şi, da, Meryl Streep ar putea să-l joace, de Oscar, şi pe Scooby Doo.

La vreme de vacanţă, Atlasul Norilor

Cu ocazia vacanţei grădiniţeşti, Muţunau lipseşte de acasă şi, desigur, subsemnata se dedă dezmăţurilor de tot feliul. Să-ncepem cu cele cinematografice şi, apoi, să continuăm (mâine, poimâine...) cu cele livreşti (pe lista celor destăinuibile mai sunt şi nişte planuri de pus-definitiv-casa-în-ordine (de parcă asta chiar ar fi posibil), respectiv, unele cu aromă de mers la sală. dintre toate, îndeplinirea ăstora e, fireşte, cea mai nesigură. şi, sincer, nu-s convinsă că, exceptând protagonista, e de vreun mare interes).

Aşaaa... Atlasul Norilor.

Cu precizarea că ăsta nu e film, e festival (mai toţi actorii importanţi joacă măcar cinci-şase roluri - Tom Hanks apare-n şapte, din care, ce e drept, unul e minuscul). Halle Berry apare şi-ntr-un rol în care n-am recunoscut-o, iar celelalte travestiuri (Hugo Weaving, Ben Whishaw) sunt demenţiale.




Filmul are aproape 3 ore şi reuneşte 6 fire narative despărţite de timp şi spaţiu şi unite prin temă. Este ecranizarea cărţii lui David Mitchell, carte (apărută-n 2004) despre care se spusese că e de neecranizat (ceea ce-mi dă curaj şi pentru restul ecranizărilor imposibile pe care le aştept eu...). Domnul Mitchell se pare că nu s-a putut abţine (nu e de mirare) şi s-a-nfiletat şi el în film, într-un rolişor minuscul (cică apare drept ceva spion, nu l-am remarcat).



Desigur, n-a avut succes comercial (nici în State şi, după cifre, nici în restul lumii).
Nu e filmuleţul relaxant (sau, dimpotrivă, energizant, de acţiune), ăsta te pune să mai şi gândeşti un pic.
Rămâne super-interesant de văzut şi dacă crăpi de curiozitate şi citeşti dinainte sinopsisul.

Mi s-a părut incredibil de frumos, foarte reuşit şi, da, e genul de film pe care să vreau să-l revăd.

Muzica va intra pe lista de ascultat:


Celelalte cărţi scris de domnul Mitchell sunt:

Ghostwritten (1999)

Number9dream (2001)

 

Black Swan Green (2006)

The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010)

The Bone Clocks (2014)

 

David Mitchell mai apare şi ca traducător (din japoneză, împreună cu soţia sa), al controversatei, The reason I jump.

 

Post scriptum: dacă şi după vizionare încă nu-s clare toate aspectele din Atlasul Norilor, detalii şi desene, aici.  

Damblale mamiţuneşti (IV) - azi, distopiile

I. Jocurile foamei.

Văzut filmele (pe primul, mai domestic, pe-al doilea, pe final, bătând orice record personal, în trafic, cu laptopul pe scaunul din dreapta. Păi dacă s-au inventat troleibuzele cu staţii din 5 în 5 metri...).
Dacă mai insistam un pic, cred că le vedeam şi pe următoarele două - mai curând live, cu color local, că înţeleg că nu s-au terminat de produs. Încă.

Citit cărţi - de data asta, pe toate trei, şi, de data asta, nu în trafic. Şi, de data asta, după filme, că atunci am făcut rost de ele.

M-am trezit hipnotizată (la propriu...) de poveste. Madam Collins are un stil... lipicios, să zicem, cu fraze bine punctate, şi cu destul dozaj. E o combinaţie interesantă între idee şi stil - cu mai mare accent pe idee şi pe construcţia ei, cred, decât pe stil, dar iaca, acum, tocmai asta mi-a plăcut.
(nu mai ştiu pe unde-am citit că rămăsese fixată pe ideea de tribut din povestea cu Tezeu şi minotaurului, când învinşii erau siliţi să trimită anual la moarte băieţi şi fete, şi că, pe urmă, a completat peisajul livresc cu ideea de reality show combinat cu transmisii în direct din zone de conflict...)

Mi s-a părut că văd în text multe sarcasme (discrete...) la adresa Hollywood-ului (ceea ce e o ironie în sine, acum, că i-au fost ecranizate cărţile...) iar felul în care a putut descrie abuzurile încetăţenite drept normă şi dictatura glorificată mi-a ridicat părul pe ceafă... pen’ că, dacă e să ne uităm atent în jur, am cam avea destule tâmpenii similare de sancţionat... (nu, nu vorbesc de falsele vedete, ci de banalizarea înspăimântătoare a violenţei... pentru cine se uită curent la filme (de orice fel), câte morţi (cinematice...televizate... ) vedeţi pe zi? câte sunt violente? câte, pretins justificate?)

Aştept cu interes celelalte filme, acum că ştiu dinainte ce zice cartea. Al treilea e aşteptat anul ăsta, al patrulea, în 2015 (ca şi-n cazul ultimei cărţi din Harry Potter, şi aici dintr-o carte au ieşit două filme).
Îmi pare de pe acum tristă ideea de-al vedea pe Philip Seymour Hoffman, care-a murit, de fapt, cu puţin timp înainte să termine tot ce avea de filmat, şi al cărui rol n-a fost redistribuit, ci recompus, şi via adaptări de scenariu, şi via CGI.
N-aş fi zis, (pentru că, după părerea mea, uşor influenţată de aspectul lui fizic, omul exista dintotdeauna) dar era destul de tânăr - încă nu împlinise 47 de ani...


 
II. Divergent
Văzut, desigur, Divergent. Căci dacă tot m-am apucat a mă deda la distopii...
Interesant & relativ bine jucat, cu destul "lipici" între actori.
Nu-mi pare că-i nevoie să-l compar cu Hunger Games, la fel cum nu văd sensul comparaţiei cu Snowpiercer (tradus, cred, ca Trenul lui Wilford).

N-am citit cărţile şi, spre deosebire de Hunger Games, unde crăpam de curiozitate, aici nu prea simt nevoia...



III. Snowpiercer
Arca lui Noe lungă şi feroviară, cu destul sânge pe pereţi şi cam multe topoare care-l produc.
(aş recomanda vizionarea lui înainte de masă... şi numai de către persoanele pe care le-a ţinut stomacul preţ de Kill Bill)
Eroul principal e jucat de Chris Evans (Captain America, de nerecunoscut).
Nu m-a prins monologul lui de (aproape de) final, mi-a părut, cu tot suspansul, vag deraiat faţă de ce construise până atunci.

Per total, sumbru filmul...

De notat că-n el apare şi Vlad Ivanov, desigur, înspăimântător şi el. Nu-i ţin minte nicio replică (e posibil ca personajul lui, ocupat să fie fioros, să se caftească de zor şi să şi învie din -aparent- morţi, să n-aibă) dar zău că e mult mai în spiritul poveştii aşa.



IV. Mai am pe listă (încă nevizionat)  Transcendence (care-mi pare, de pe acum, maxim de sinistru).


V.   ...şi caut să văd dacă nu cumva s-a ecranizat Nuanţe de cenuşiu.

(nu, nu e tot aia cu 50 shades of grey, e complet altceva)

Cartea e scrisă de Jasper Fforde (un simpatic băiet britanic) şi vorbeşte despre o lume post-apocaliptică în care supravieţuitorii sunt segregaţi pe clase în funcţie de rezultatele obţinute la un test de acuitate vizuală cromatica (Ishihara) şi n-au habar, în general, nici pe ce lume trăiesc, nici cum era exact înainte.

Ce-mi pare fascinant e că presupui că eroii sunt oameni, pentru că se comportă, social vorbind, într-un context interpretabil ca uman (au chiar linguri....) . La fel de bine însă, pentru că, din ce-mi amintesc eu, nu scrie nicăieri negru pe alb că-s oameni, ar putea fi şi veveriţe zburătoare sau umbre pe pereţi.


Frumos scris, păcat că nu e ecranizat.

Înţeleg c-ar trebui să mai urmeze două cărţi, poate apare şi-aici o trilogie ecranizată...

Filme, desigur

Pe 31 decembrie ne dădeam mari cinefili şi vedeam, unul după altul, Khumba şi Frozen.






Mie mi-a plăcut mai mult Khumba, lui Muţunau, nu, dimpotrivă; mica felină alungată din familia ei pentru că era „defectă” e de natură să cam sperie un zburdalnic de 5 ani juma’; cred că i-a scăpat că, ulterior, Fango se şi răzbună pe cei care l-au alungat, iar partea cu moartea mamei lui Khumba a respins-o din start drept de neconceput. (poate n-ai înţeles tu bine, mami, n-a murit)


Din Frozen am reţinut cântecelele - în versiunea youtube-istă, în engleză, pentru că vreo câteva mostre de transpunere-n română (în vară???) mi-au dat frisoane. (la „hai afară la zăpadă”, corespunzător lui „do you want to build a snowman” m-a pufnit râsul. fetele nu ies afară la zăpadă, Elsa-şi face minunile-ngheţate în palat...) şi pe Olaf, desigur! (cumva motivul principal al mersului la film...)




În rest, noi suntem mai fani Tom & Jerry decât (aproape) orice Disney.

Filmele noi, cu prinţese suave dotate cu ochi mai mari decât încheietura mâinii nu mă dau afară din casă de-ncântare, drept care nu le promovez cine ştie ce. Frozen a fost, mai degrabă, o excepţie decât o regulă.

Nu cred că de-acum încolo o să ne-apucăm să bifăm ritos orice film nou apărut (mai degrabă n-o vom face...), cu toată încântarea lui Muţunau la vederea faptelor de arme ale Annei din Frozen:

- Uite, mama, vezi că nici ea nu se uită pe unde calcă?

Despre ce n-am mai scris (II)

Despre cum am văzut (împreună) Narnia (primul film, cel cu dulapul) şi The Croods.

Primul, acasă, via DVD, al doilea, în varianta 3D, la Cinema Pro, de Ziua Familiei, cu ocazia unui eveniment sponsorizat de The Family Care.

Nu mă mir că Narnia n-a prins grandios la public (aşa cum au prins Harry Potter ori Lord of the rings). N-are „lipiciul” necesar, chit că micii actori (şi reali, şi virtuali - adică şi copiii, şi castorul) sunt mai mult decât adorabili.

Recomand, în schimb, călduros, The Croods. În afară de tuşele umoristice, n-are pretenţii de niciun fel, e de văzut cu toată familia (are mai multe registre de receptare) şi multe dintre momentele din film sunt autentic savuroase.



Pre-film, Family Care & Aqua Carpatica ne-au cadorisit şi cu câte una bucată pungă care mi-a solicitat serios mâna, da’ pentru care am fost extrem de recunoscători. Muţunau pretinde că lui nu--i plac sticlele cu gura largă (asta, desigur, pentru că reclamă un nivel superior de atenţie ca să n-ai tot conţinutul pe haine în timp record...), dar sticla de Aqua Carpatica primită la proiecţie a fost mai mult decât bine venită!

(Dintr-un variu motiv, Muţunau s-a bătut de zor cu ăia doi dinozauri).




Din categoria alte chestii demne de menţionat, avem Max et Mathilde şi Stripy Horse.

Max şi Mathilde sunt două voci cu ajutorul cărora se pot învăţa oarece chestii de limbă franceză.
Există un număr de cărţi (cu CD) cu Max şi Mathilde.

 

Eu am luat 3 dintre ele, de la anticariatul Ex-Libris, cu, cred, 9.99. Sau 4.99.

Cărţile conţin câte un scurt text tematic, cu expresii uzuale pe o temă anume. CD-urile audio „spun” textul, însoţindu-l de traducerea în engleză (că pentru piaţa aia sunt făcute...) şi apoi reluându-l, în aşa fel încât să existe timp de repetiţie.

Max şi Mathilde mai au, pe site, şi o sursă de materiale descărcabile, gratuite.

Şi-nţeleg că mai au şi app.

Cărţile şi CD-urile stau, până una-alta (a se citi: până vin marile călduri) în maşina, căci ne max-et-mathildăim în drum spre grădi - ori alte destinaţii mai mult sau mai puţin pitoreşti.
Ne plac. Recomand!



Cu calu' dungat e o uşor altă poveste.

Mai pitorească.
 

Calu’ dungat e tot de la Ex-Libris (unde cred că, în timp, am construit doi pereţi, via achiziţii lacome) şi tot cu CD. Scopul său în viaţă este să spună o poveste haioasă, via Imelda Staunton (pe numele dumisale complet Imelda Mary Philomena Bernadette Staunton), care face voci într-un mod absolut fabulos.
(la „that sounds chilly”, replica lui Hermann, râd şi acum, deşi am ascultat CD-ul de paişpe milioane de ori)
 
Cu ocazia prezentei postări am aflat cum că onor Calu’ dungat e de fapt o serie, şi c-ar mai fi oarece cărticele.

Are şi site, şi are şi blog.
Şi că, explorându-le, se pot găsi idei pentru o sumedenie de activităţi.

 Pozele nu-mi aparţin. Calul dungat e, deja, un imperiu în sine.

Plănuiesc ca, la un moment dat, să compun oarece cai dungaţi, fie din fleece, fie tricotaţi.



În rest, mă droghez sistematic prin îndopare excesivă cu această concocţie mirobolantă

(un fel de dulce de leche din cocos, de la Ki-Life, Ronatura) iar de dimineaţă pe la 4, pe durata unei semi-treziri accidentale, eram în plin extaz că azi e sâmbătăăăăăăă!!!!

Asta spune tot.

Tot iubitoriul de Tom şi Jerry ar vrea să aibe sub ochiu-i...

Acest site.


Habar n-aveam că pe iluştrii fugăritori (de-acum) heptagenari îi chema, la prima strigare, Jasper (Jasper?!?!) si Jinx...



(dreptu-i, mâţu’ cam avea faţă de Jasper...)

Pe un ton mai puţin trist, despre Hugo şi despre Habarnamul de la Odeon

Pe scurt:

- recomand Hugo (pentru preadolescenţi, mai degrabă)
- nu recomand Habarnam, spectacolul de la Odeon.



Pe lung:

Am văzut (pe bucăţele) Hugo.

Pe bucăţele, pentru că musiu Muţunau şi-a reluat (reluat e impropriu spus, că nu şi l-a întrerupt cu adevărat niciodată) obiceiul de-a-şi împinge, extrem şi şantajist, orele de culcare. Pentru o persoană mai puţin căzută din tren, povestea n-ar fi aşa de greu de gestionat - o poveste, un cântecel, apoi te ridici din pat şi-ţi vezi de ale tale, încă X ore / minute înainte de a te re-introduce în pat.

Pentru avariaţi, patul e locul acela în care te prăbuşeşti până la următoarea dezlipire matinală cu şpaclul. Şi din care e absolut exclus să te ridici după ce adoarme copilul, pentru simplul motiv că tu sforăi deja cu mult înaintea lui.

Poate pentru că l-am văzut pe bucăţele nu m-a prins... Nu l-am găsit „magic”, aşa cum îl prezintă producătorii (e drept că n-am nici păreri de genul ăsta...), dar nu de asta am decis că nu e de vizionat în tandem. Nu e pentru 4 ani (tind să-l pun pe listă mult după primul Harry Potter, pe care l-am văzut, şi nici ăla nu e pentru 4 ani). Poate pentru 10, 11, 12 ani...? Nu pot estima exact de la ce vârstă-ncolo te poţi bucura de toate nuanţele filmului (care ar merita vizionat), fără spaime stârnite de unele scene. (nu e violent, dar câteva momente din film, una din ele fiind visul lui Hugo, pică mai bine copiiilor mai mari decât celor mici)




Am (re)văzut Habarnam. Zic revăzut pentru că-l mai văzusem în 2007.
Şi ori m-am ţăcănit, ori s-au mai schimbat varii lucruri în spectacol, ori şi una, şi alta - faptul cert este că nu mi-l aminteam deloc aşa cum l-am văzut duminica trecută.

Nu-l recomand pentru că nu e nici reuşit, nici destinat copiiilor. Poate doar celor cu buletin... Are decoruri superbe şi costume foarte nimerit realizate, dar cam atât.

Dacă ai citit în copilărie cartea, dar n-ai recitit-o recent, şansele sunt să fii în extazul propriilor rememorari (eu am fost). Dacă n-ai citit cartea, nu înţelegi nimic.

Muţunau are cartea la grădi, ştie parte din poveste, şi după 10-15 minute de interes sincer, a vrut să plecăm. Am rezistat eroic şi inutil până la sfârşitul spectacolului, ca să pot zice că:

- dialogurile sunt, uneori, de neînţeles (prea rapide, greu de desluşit de copii)

- pentru economia spectacolului, multe dintre personaje sunt compactate (un personaj din piesă redă, implicit, situaţiile mai multora; când copilul ştie povestea, e zăpăcitor)

- piesa e (ca şi cartea) plină de mici scene de violenţă (Habarnam pocneşte prichinduţele - dar nu doar pe Ochi-Albaştri, ca în carte, ci vreo 3), dar, spre deosebire de carte, care condamnă sfătos (ipocrit sau nu... dar condamnă) pocnelile, piesa pare să le glorifice;

- pleci cu vocabularul îmbogăţit de „la naiba” şi alte câteva deosebit de politicoase expresii.

Nu, mulţumesc. O mult mai bună părere am despre Muc cel Mic, al celor de la Botoşani,

(sursa)

văzut în timpul Festivalului Teatrului de Animaţie (despre care n-am mai apucat a scrie la vremea potrivită).

Ne scoatem matinal & seral itinerant cu versiunea sonoră de la Humanitas:

Şi-am încălecat pe o mătură...

... şi-am început Anul Nou Cinefil.

Ce făceau pe 1 ianuarie Muţunau şi Mamiţuni?

Se uitau (mai dublat mamiţuneşte, mai nu) la Harry Potter şi Piatra Filosofală. (îngrămădit afiş mai avea...)
(am avut nişte ezitări, recunosc, dar fiind că răspunsul la întrebarea: ochii cui vor fi scoşi cel mai des (cu baghete mai mult sau mai puţin improvizate)? era extrem de clar; dar lăcomia cinefilă a învins!)


Ce au făcut de atunci până acum Muţunau şi Mamiţuni?

Sesiuni intens-neîntrerupte de întrebări şi răspunsuri.

Da’ de ce nu-ştiu-ce Voldemort / Harry Potter / Hogwarts / trolul? (trolul pare a fi cel mai memorabil personaj. iar Harry Potter se distinge de Ron nu prin culoarea părului, ci via ochelari)

Dar trolul a murit? (nu) Şi unde s-a dus după aceea trolul? Şi ce a făcut după aceea?

Dar la noi în ţară trăiesc troli?

Grea întrebare. Primul răspuns ar fi putut fi nu, troli nu, eventual tăntălăi, dar ăia-s o subspecie de troli neînfăţişată în Harry Potter.
Evident, următoarea întrebare ar fi fost „da’ de ce e neînfăţişată în Harry Potter?”
Şamd.



Pentru cine nu s-a apucat încă de cinefilat intens, 4 ani jumate poate fi cam devreme să te apuci fix de Harry. Plus că (dar asta mi-a trecut ulterior prin minte) ar fi fost frumos de citit (direct, nu prin intermediari) şi de văzut apoi filmul.
Dat fiind însă că mai sunt 7 părţi de vizionat, aş zice că nu e timpul pierdut.


Următoarele pe lista lunii ianuarie sunt Narnia



şi Hugo.




Separat de ochii muţunautici & oarecum noptatec s-au văzut Un an bun



şi Oare cum o reuşi?




După primul căutam vin (de beut...) şi nume de podgorii care acceptă zilieri - de preferinţă, în Provence. (Momentan n-am descoperit nimic.)

După al doilea, m-am gândit să nu mai fac liste, ci să purced la instituirea borcanului cu dorinţe. Agendă pentru liste, nu de alta, am. E şi cartonată, îmi pot da cu ea în cap mai cu spor (în stil Dobby) de fiecare dată când ’oi uita ceva (scris sau nescris acolo...).
Deşi sper ca nu fix ăsta să fie tonul anului recent sosit...

La mulţi ani!

Carte: Luka şi focul vieţii, de Salman Rushdie. Şi alte câteva recente fapte de arme

Pe final de an, mă bucur de somn şi de cărţi.

N-am plecat nicăieri, odată pentru c-am cheltuit deja toate zilele de vacanţă şi tot bănetul aferent, şi-n al doilea rând pentru că mi-a cam ajuns alergătura.

Aşadar, dorm şi citesc.

A, şi mă bat pe modem cu Muţunaul, care a ajuns să se uite la oarece filme cu Tom şi Jerry dublate în arabă. (!?!).



El vrea Tom şi Jerry, eu am recăzut în damblaua Harry Potter-istică. Recomand călduros (semi-)retrospectiva asta.


Semi pentru că e difuzată înainte de premiera ultimului film din serie, Talismanele Morţii - 2.



Dar să mă întorc la titlul postării.

Cartea asta (care ar putea fi, de fapt, pentru copii... eventual copii mai mari...) m-a făcut literalmente să ţopăi de încântare.

Mie mi-e tare drag de Salman Rushdie. Mi-a picat cu tronc încă de la Copiii din miez de noapte şi n-am renunţat a-l citi nici după ce-am îngurgitat cu greu Furie (pe care, la vremea citirii, n-am digerat-o corespunzător).

Luka şi focul vieţii merge citită după Harun şi marea de poveşti.
Şi merge citită şi de / pentru copii.

Are graţia magică a poveştilor care prind viaţă din clipa în care ai deschis cartea, şi generozitatea lor de-a te primi, imediat şi confortabil, în lumile lor.

În acel ţinut frumos şi friguros ne încălzeam dansând şi dansurile noastre au devenit legendare, căci pe măsură ce jucam şi săltam, minunăţia piruetelor noastre ţesea văzduhul dimprejur în fire de argint şi de aur, iar asta ne-a fost şi bogăţia, şi gloria. Da! Ne-am răsucit şi învârtit şi asta ne-a fost bucuria, răsucindu-ne şi învârtindu-ne ne-am găsit menirea, iar tărâmul nostru aurit era o ţară a minunilor şi veşmintele ne străluceau ca razele soarelui. (pag 40)

De sezon, vag dezlânat

Cele mai frumoase globuri sunt cele "prestate" manual, acasă, chit că treaba nu e nici pe departe una de echipă - ci, mai degrabă, una bazată pe comenzi emise de Muţunau, alternate cu ocheade galeş-admirativ-împăciuitoare, venite din aceeaşi sursă.

Pretextul? Setul Very Merry Ornaments, de la Alex Toys. Via Ookee.

Cele 6 globuri (de asamblat!) sunt admirabile, ideea e (cu folos & creativ!) replicabilă, doar că la pietricele era bine dacă foloseam adeziv suplimentar. Acu’ am papuci de casă cu cristale roşii, albastre şi mov, şi ele continuă să izvorască (pen’ că tot cad).



Într-un acces de piţiponcie, Muţunau şi-a lipit câteva pietricele inclusiv pe cârligul de pirat

(da, avem... 4 lei, de la Casa Retro... nu apare pe site, dar îl au... şi acu’ acelaşi Muţunau vrea să-i cumpăr şi un picior pierdut!).
Între timp, pietrele de pe cârlig au dispărut (de unde lipsa pozei doveditoare...).
Nu-i nimic, apar te miri când, in te miri ce locuri.


Am făcut brad.
Nu avem brad-brad, ci o arătare piticoată de plastic, care şade minunat pe măsuţa de cafea din sufragerie.

Vom avea în schimb o cunună din brad-brad, pen’ că, în cel mai pur stil atârnătoriu, am greblat de pe jos câteva rămurele. În faţa Bibliotecii Naţionale
(unde-am ajuns cu ocazia ultimei seri din Hibernelul / Hibernoiul / Hibernalul de chitară - primele două denumiri îi aparţin lui Muţunau, care a sforăit şi el pe-acolo în vreo două din seri; pentru că, da, părem a fi în tranziţia de depăşire a somnului de prânz şi, da, dacă, pe la vreun concert, sforăie sau tuşeşte careva - sau ambele - şansele sunt să fim noi. ne puteţi adresa personalizat ofuscările)
existau un brad şi vreo trei locuri de masacru pline de rămurele, cât să faci alţi (hai, nu cinci, dar măcar) trei brazi.

Îmi place mirosul de brad-brad.
Cel mai mult, în pădure.

Între noi fie vorba, intrările la Hibernal au fost gratuite, şi locaţia e minunată, dacă te aşezi strategic, o poţi zbughi discret când vrei; dar nimic nu egalează sentimentul din ziua-n care, anticipând frenetic spectacolul pentru care ai luat bilete acum o mie de ani, şi la care tânjeşti de o perioadă cel puţin triplă, constaţi... hm... simptome de varii boli... )


Nu avem brad, dară iubirea de moşie e un zid dar avem, în schimb, cinci kilometri de instalaţii. Care cu steluţe, care cu beculeţe...
La schimb pentru cea răposată relativ şocant sezonul trecut.

În rest: suntem bolnavo-convalescenţi, la analize ne apar şi dispar varii goange, ne-am reapucat sârguincios de tratamente alternative (aici includem supa-cremă portocalie - de morcovi cu cartofi dulci şi / sau dovleac plus usturoi, ghimbir şi ce-mi mai cade mie prin mână, supa (cremă sau nu) de roşii, desertul roz (frişcă producţie proprie plus zmeuri), desertul pretins-bleu (aceeaşi frişcă, da’ cu afine) şi alte chestii colorate), avem traume de Excel (mai mult eu... dar trecem peste...) şi provocăm varii încurcături şi neînţelegeri pentru care apoi ne scuzăm & muncim reparatoriu mii de ani.

Ne-am reapucat şi de gătit.
Ar fi de menţionat oarece turte dulci cu aluat de la Ikea (eşec), un tort cu zmeuri (succes), oarece macarons (eşec) şi o tartă cu bostan (prezumptiv succes).
Zic ne-am pentru că ne-am. Amândoi. Muţunau mai mult varsă, dar... după aia şterge!

Sau comentează.
- Uite, mami, acum nu s-a mai dus pe jos!
- Da’ pe unde, pe sus?
- Nu, la mine pe bluză.
- Vaaai, sare Bunica, pe bluza curată pe care ţi-am dat-o azi?
Nu era curată. Era proaspăt şi relativ inutil spălată. Bluza aia nu mai are nicio şansă să fie curată, poate doar dac-o vopsim...
- Nu e curată. E murdară ca porcu’, zice Muţunau.
Poate ar trebui să mă mai cenzurez...?



Muţunau anchetează din ce în ce mai articulat diverse chestii. Exemplu:
- Dar tu de unde ştii să faci aluat, bunica?
- De la mama mea.
- Şi ea de unde ştia?
- De la mama ei.
- Şi mama ei?
- S-a transmis, de la mamă la mamă.
- Şi prima mamă, de unde ştia?
- Din instinct, o dă de gard Bunica.


Am fi putut avea probleme legate de Moş Crăciun. (între noi fie vorba, e posibil să avem şi să nu mă prind eu... în ultima vreme, mai ratez chestii.)


Noroc că, în Franţa, văzusem, la rechinariu, oarece filmuleţ de desene animate cu Moş Crăciun care, bătrân fiind, îşi găsise un ucenic, pe Nicolas, pe care îl antrena într-ale Moş Crăciunitului.



Ocazie cu care am văzut tot felul de chestii folositoare, cum ar fi faptul că Moşul, care are un glob magic, fără de care nimic din magia Crăciunului nu ar exista, face hornuri, dăă, magice, pe care să intre (dacă eşti plicticos şi stai la bloc) şi, minunea minunilor, se antrenează de zor ca să nu fie surprins de niciun copil când aduce cadourile! (hihihi, m-am scos. anul ăsta nu mai aduc Moş! - păi, pe vremea mea, Moşul aducea şi pomul... (adică bradul). Aia muncă!)


Acelaşi Muţunau s-a repezit însă să dea cu magia de pământ când, la ultima vizită a Mătuşii-cu-acte-în-regulă, s-a năpustit să-i înmâneze cadoul de la Moş... în strigătele de protest ale împricinatei, care nu voia să se uite... deci e neclar cât s-a prins şi cât nu.
Oricum, a reţinut că se lasă cu cadoriseală.


Junele va fi, însă, dezamăgit într-o privinţă, pentru că fix jucăria pe care n-am vrut să dau douăj’ de euro în Franţa (un soi de cleşte-braţ, dubios şi galben) nu e de găsit aici...
Şi el doar pe aia o vrea. Ghinion - pentru că n-am avut inspiraţia să reţin numele agregatului, aşa încât doar ochiometric ştiu ce caut...)


A, şi nu merge netul. Adică se întrerupe conexiunea mobilă de cinci mii de ori. Ca de obicei. Întreruperea în sine n-ar fi o dramă. Faptul că reluarea conexiunii nu se face automat mă cam scoate din pepeni...
Ultimul episod, desigur, acum 20 de minute, când apăsam pe „publicaţi”.
Mrrr.

Prima vizită la cinematograf

A fost ieri, la Kinodiseea.

Am văzut-o pe Lotte.

... a cărei atitudine tipică pare a fi (şi) asta:

Lotte şi misterul pietrei lunii, adică.




Întâi am constatat că nu-mi amintesc când a fost ultima oară când Muţunau, post-bebeluşie, mi-a stat în braţe mai mult de o oră (cu o excepţie notabilă, unul din concertele Clasic e fantastic, dar cam atât...)

Şi că nu pot identifica nici o ocazie de alt gen decât spectacol/film. Ceea ce e .... măcar un pic descumpănitor.

Apoi am constatat că Lotte pare a fi un mare personaj, prezent şi-n alte filme:





Urmează Zarafa.

Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă

Mă declar, oficial, tembelizată de căldură. (Muţunaul pare mai rezistent, eu, în mod cert, am îmbetranit - e momentul să mă trag mai pe la munte. Unu’ însorit & răcoros. Realist vorbind, perspectiva pare îndepărtată, chestie care mă duce-n zona „aceste cuvinte ne doare”)
În plus, pare să se fi deschis sezonu’ la defecţiuni - îmi tot crapă lucruri prin casă. Nu grav, cât să creeze un disconfort de care, cu siguranţă, mă puteam lipsi (gen: nu mai merge neonul circular de la „lustra” din bucătărie, s-au ros garniturile robinetelor din baie, nu merge netu', etc).

Consecinţa directă e că dorm prost (nu doar puţin) şi că nu apuc să fac (prea) multe chestii din cele pe care mi le-am propus. Da, jalnic.


Partea bună e că unele lucruri se întâmplă - o parte chiar la vreme (spălatul matinal şi seral pe dinţi pare să fi intrat în setul de obiceiuri acceptate de Muţunau, la fel şi micul dejun - chit că, din motive de somn prelung, uneori micul dejun se ia în maşină, în drum spre grădiniţă), o parte... hm... cu chiu, cu vai, când apucăm.

Partea şi mai bună e că mâncăm multe crudităţi. Pe de o parte, mă aştept ca Muţunau să devină roz de la câtă zmeură a băgat în el, pe de alta, nu mă pot opri să mă gândesc cam cât de naturale şi necontaminate cu varii prafuri (de la conservanţi la acceleratori de creştere şi coacere şi la te mai miri ce) sunt cele văzute în piaţă.
Elanul mi-a fost demult tăiat de relatarea unui domn fost culegător de afine, care-mi spunea că fructele-s date cu conservant (micul praf alb care se mai găseşte pe ici, pe colo...pe câte-o zmeură, afină, cireaşă, etc) de pe munte, imediat ce-au fost puse-n lădiţe, mult înainte de cocoţarea lor în maşinile transportoare...

În altă ordine de idei, şi sub influenţa bugetului din ce în ce mai leşinat, am luat hotărârea de-a nu-l trimite pe Muţunau în vacanţă prelungită - eroic, după unele surse, egoist, după altele, normal, conform câtorva voci, subiectiv, propriu şi asumat, după mine.
Dă, fiecare cu perspectiva şi reacţia lui.

Care Muţunau e în (sper) culmea obsesiei pentru planete şi sistem solar.
Sper că e culmea - în sensul că îmi doresc fierbinte să nu mai existe / apară un alt nivel, superior ca intensitate.
În prezent, totul (nu doar obiectele cu formă cât de cât rotundă) se numără exclusiv cu menţionarea numelui planetei echivalente (Mercur e 1, Venus e 2, Diiărthhh e 3, şamd), iar pronunţia e o (de altfel) adorabilă romgleză.
Există, desigur, ora Jupiter şi ora Uranus. Altele n-avem.
De la acest cântec ni se trage:


(da, l-am mai postat)
Cântecul se lălăie non stop şi nu se admit nicicum corecţii de pronunţie. Sunt pe cale să-mi iau diploma post-doctorală în criptografie sonoră - căci oare cine tre’ să traducă „da’ ce zice Mărchiuuriii când zice vwneabifnbîîîml sgfgaaaa muf puf puf?”

În calitate de Mamiţuni Imperatrix Atotputernica primesc non stop cereri de a muta planetele (în top cereri găsim rocada între Mărchiuuriii şi Nepciuuu) pe care nu am găsit timpul de a le onora. Încă.

Obsesia pentru planete nu e egalată decât de cea pentru Tom şi Jerry. Lucru care mă face să iau serios în calcul posibilitatea de a cumpăra încă un calculator, cu conexiune de net cu tot - nu de alta, dar timpul de privit animatele e tot cel în care am eu de scris câte ceva... şi nu mai am resurse pentru lupta contra obiceiului - mai ales că-l exploatez în scopuri englezistice.

Recomandăm acest film, recent descoperit:



Varianta calupist-fragmentată începe de aici:


În rest: am socializat intens cu alte familii cu copchii, la ocazii declarat sau devenit festive, pe la căşile oamenilor, în parc sau în alte incinte, ocazii cu care am putut înregistra următoarele scene:


Unu:
Muţunau şi S. (o tânără domnişoară de aproape trei ani, destul de-naltă cât să-i ajungă lui Muţunau până la bărbie, şi destul de atentă cât să preia replica fratelui ei, proaspăt şcoler şi muuuult mai înalt decât ambii):
- Pi-ti-ca-ni-e! zice S.
- Nu sunt piticanie! bate furios din picior Muţunau, ignorând faptul evident că, tehnic vorbind, el o privea de sus....


Doi:
În parc (la Mogo-mogo-mogoşoaaaiaaa, loc frumos, de altfel), Muţunau mănâncă doua felii de pizza şi-apoi dispare din toate razele vizuale cunoscute & apelabile. Momentul: cam aşa, pe înserat, cât să nu-ţi bagi încă degetele-n ochi de întuneric.
Pornesc să-l caute trei oameni - onor mumă-sa, o altă mamă (de doi zburdalnici, proaspăt trimişi acasă, la culcare, cu tatăl din dotare) şi un tânăr domn (11 sau 12 ani) delegat de ce-a de-a treia mamă (a lui) să contribuie la pază, supraveghere, găsire şi aducere-napoi.

Muma număru’ doi e disperată:
- Vai de mine, unde e? Te văd liniştită, eu aş fi intrat în panică!
(după părerea mea, ea era deja intrată în panică)
- Stai să-l găsim.
(căci intratul în panică, aşa, ca primă acţiune întreprinsă, nu tinde să favorizeze căutarea. cel puţin nu când o întreprind eu.)

Nu găsim noi Muţunaul, ci invers - mă vede trecând prin raza-i vizuală şi mă strigă. Evident, nu precizează unde e, aşa că mă dau de trei ori peste cap, mă transform în Sherlock, versiunea cu radio-locaţie, şi identific Muţunaul aflat în tren (există şi un tren).
Trimit tânărul domn desemnat cu paza şi protecţia să anunţe găsirea, negociem un tras cu trenu’ şi ne întoarcem la masă.
Muma număru’ doi, fiartă:
- Da’ unde ai fost? Ştii cât te-am căutat?
Muţunau:
- Da’ eram la tren... am vrut să mă trag şi eu, gratis!


Trei:
La o petrecere cu karaoke, Muţunau protestează împotriva nivelului sonor destul de ridicat. Protestele încetează subit când pune mâna pe microfon şi se-apucă de lălăit în duet cu sărbătoritul (adult), numai ei ştiu ce.
Note: Muţunau nu băuse.
Jam session-ul nu a fost înregistrat şi nici pus pe Youtube.
Sper.


Patru:
Acasă, în plină conferinţa de presă pe motive de neascultat cereri mamiţuneşti (tânărul manifestă auz puternic selectiv: nu-urile le prinde imediat, cererile, deloc)
- Auzi, da’ când îţi cer eu ceva, tu ce-ai în minte, de nu asculţi?
- Ţânţari.

Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă.

Avanpremieră la revenire

Timbilding (mega aiureală... anul ăsta, parcă mai mult ca oricând).
Planuri de păzit copil în absenţă maternelă timbildingistă.
Alte planuri de păzit copil, că primele 10 seturi pică.
Nesoamne.
Rău de autocar smucit.
Munte.
Fum, zgomot, muzici greu/(in)suportabile.

Sfârşit de an. Vorbării. Întâlniri. Nesomn.

Proteste muţunautice.

Invitaţiuni la aniversări (tot pentru grupa mică...).

Tuse şi bronşită, redivivus. La dublu.

Accidental, un film, The Town.


Bun. Cu bostonianul-prin-adopţie Ben Affleck în rolul lui Sergiu Nicolaescu (regizor, co-scenarist, personaj principal) şi cu una bucată Jeremy Renner în (mare) formă. Toată distribuţia e faină, de altfel.
Cu nişte scârţâieli de scenariu/credibilitate a personajelor pe ici, pe colo, dar cine să le mai numere...
Filmul e ceva mai puţin smucit decât trailerul.

De văzut fără copii în preajmă.


Vom reveni. Cu tot cu tonele de perle muţunautice - notate, unele, pe undeva.

Cinefil, pe fugă

Clive Owen... bun, bun!

Bun actor, adică.