Despre ce n-am mai scris (II)

Despre cum am văzut (împreună) Narnia (primul film, cel cu dulapul) şi The Croods.

Primul, acasă, via DVD, al doilea, în varianta 3D, la Cinema Pro, de Ziua Familiei, cu ocazia unui eveniment sponsorizat de The Family Care.

Nu mă mir că Narnia n-a prins grandios la public (aşa cum au prins Harry Potter ori Lord of the rings). N-are „lipiciul” necesar, chit că micii actori (şi reali, şi virtuali - adică şi copiii, şi castorul) sunt mai mult decât adorabili.

Recomand, în schimb, călduros, The Croods. În afară de tuşele umoristice, n-are pretenţii de niciun fel, e de văzut cu toată familia (are mai multe registre de receptare) şi multe dintre momentele din film sunt autentic savuroase.



Pre-film, Family Care & Aqua Carpatica ne-au cadorisit şi cu câte una bucată pungă care mi-a solicitat serios mâna, da’ pentru care am fost extrem de recunoscători. Muţunau pretinde că lui nu--i plac sticlele cu gura largă (asta, desigur, pentru că reclamă un nivel superior de atenţie ca să n-ai tot conţinutul pe haine în timp record...), dar sticla de Aqua Carpatica primită la proiecţie a fost mai mult decât bine venită!

(Dintr-un variu motiv, Muţunau s-a bătut de zor cu ăia doi dinozauri).




Din categoria alte chestii demne de menţionat, avem Max et Mathilde şi Stripy Horse.

Max şi Mathilde sunt două voci cu ajutorul cărora se pot învăţa oarece chestii de limbă franceză.
Există un număr de cărţi (cu CD) cu Max şi Mathilde.

 

Eu am luat 3 dintre ele, de la anticariatul Ex-Libris, cu, cred, 9.99. Sau 4.99.

Cărţile conţin câte un scurt text tematic, cu expresii uzuale pe o temă anume. CD-urile audio „spun” textul, însoţindu-l de traducerea în engleză (că pentru piaţa aia sunt făcute...) şi apoi reluându-l, în aşa fel încât să existe timp de repetiţie.

Max şi Mathilde mai au, pe site, şi o sursă de materiale descărcabile, gratuite.

Şi-nţeleg că mai au şi app.

Cărţile şi CD-urile stau, până una-alta (a se citi: până vin marile călduri) în maşina, căci ne max-et-mathildăim în drum spre grădi - ori alte destinaţii mai mult sau mai puţin pitoreşti.
Ne plac. Recomand!



Cu calu' dungat e o uşor altă poveste.

Mai pitorească.
 

Calu’ dungat e tot de la Ex-Libris (unde cred că, în timp, am construit doi pereţi, via achiziţii lacome) şi tot cu CD. Scopul său în viaţă este să spună o poveste haioasă, via Imelda Staunton (pe numele dumisale complet Imelda Mary Philomena Bernadette Staunton), care face voci într-un mod absolut fabulos.
(la „that sounds chilly”, replica lui Hermann, râd şi acum, deşi am ascultat CD-ul de paişpe milioane de ori)
 
Cu ocazia prezentei postări am aflat cum că onor Calu’ dungat e de fapt o serie, şi c-ar mai fi oarece cărticele.

Are şi site, şi are şi blog.
Şi că, explorându-le, se pot găsi idei pentru o sumedenie de activităţi.

 Pozele nu-mi aparţin. Calul dungat e, deja, un imperiu în sine.

Plănuiesc ca, la un moment dat, să compun oarece cai dungaţi, fie din fleece, fie tricotaţi.



În rest, mă droghez sistematic prin îndopare excesivă cu această concocţie mirobolantă

(un fel de dulce de leche din cocos, de la Ki-Life, Ronatura) iar de dimineaţă pe la 4, pe durata unei semi-treziri accidentale, eram în plin extaz că azi e sâmbătăăăăăăă!!!!

Asta spune tot.

Se întorc ştirile pe scurt. Iar.

Da’ nu singure, ci însoţite de oarece vechi învăţături, pân’ nu demult respectate cu şfinţenie, şi de nişte iluzii spulberate (cu suspinele aferente).

Pă vremuri, când Mamiţuni mai avea oţâr’ de minte-n cap (adică ăia doi neuroni de-acolo, unu’ propriu şi unu’ venit în vizită, se zbăteau ceva mai spornic întru făcutu’ de sinapse), la leptop se umbla numa’ când Muţunau dormea. Căci Mamiţuni declarase (nu mai ştim dacă în sinea ei sau pe larg, în gura mare) că n-are putere să pedaleze pe net în vreme ce s-a şi bate cu Muţunaul la fel de doritor de tastatură.

Pe scurt, partea a doua nu s-a schimbat, da’ prima, da.
(zgomot intenso-fioros de lupte epice, cu clămpănit de taste)

Învăţătura număru’ unu este, aşadar, dacă nu vrei scandal, evită-l. Cu tot cu bazele materiale care l-ar putea provoca.


Iluzia spulberată număru’ unu’ se referă la calmarea spiritelor tradiţional încinse în preajma vârstei de doi ani.
Adică Muţunau (care pân’ la 1 an şi 8 luni a fost mut ca un peşte - asta dacă nu punem la socoteală semnalele sonore de tip Morse emise non-stop, inclusiv în somn) a părut, odată cu dobândirea limbajului articulat (atâta cât e el...) să se liniştească şi să-şi limiteze, numeric şi în intensitate, crizoaiele.
Aş.
Ei, aş.
Emoţiunile carele ne copleşeşte nu-s, oricum, pe potriva limbajului din dotare, ci mult peste. Aşa, 10 etaje peste.

Drept care răgetele agonico-apoteotice s-au întors. Cu tot cu şuturi. Acum, şuturile sunt mai precise. (Cururile de pământ nu le mai numără nimeni. Poate doar bodiguarzii din magazine, ţinuţi încă la o distanţă respectuoasă de ridicările magice din sprâncenele mamiţuneşti. Sau de spiritu’ Crăciunului, că-i cam tot aia...)
Tot n-am depistat de unde a tras el concluzia că-i drăguţ să altoieşti lumea - şi-n plus, să fii foarte descumpănit când caftiţii nu par să considere asta un semnal clar de simpatie, dimpotrivă!
Deci... de unde Mamiţuni se pregătea să se felicite şi să se pupe în oglindă (aia de la baie, în vreme ce-şi ura noroc cu un căpăcel de apă de gură, căci obiceiurile vechi dispar greu), festivitatea de auto-mulţumire s-a amânat. Sine die.

Învăţătura număru’ doi, clasică: nu zi hop pân’ n-ai sărit pârleazu’.
Pentru cine nu-şi aduce aminte precis ce e aia pârleaz, iată:
De la noi:

(sursa)


De pe la alţii:
(sursa)


Învăţătura număru’ trei (care o să se întoarcă şi asta): este că, dacă-i adevărat că aceste crizuţe le prevestesc/prefigurează pe cele din adolescenţă, Mamiţuni va avea nevoie de muuult Xanax şi Prozac.


Drept care acu’ preocuparea de bază este găsirea de ocupaţii consumatoare de atenţie şi energie.

Cu cititu’ (adică răsfoitul cu un aer savant!) mai merge cum mai merge.

Cu cărţile tridimensionale (pop-ups, pe care Mamiţuni le iubeşte din fragedă pruncie), mai greu. Una singură a fost de natură să-i inspire respect - pe restul le rupe.
Asta e norocoasa, scuipată temeinic anti-deochi:

(sursa)

(sursa)

E-ntr-adevăr spectaculoasă. Merită o postare distinctă.Cândva... i-o veni şi ei rândul!

Cu desenatu’ (altul decât cel „de perete”) n-avem nicio şansă.

Cu construitul de varii chestii - nici atât. (partea favorită a jucatului cu piese de construcţie este aruncarea lor)

Cântatul nu ne-ntere’. Recitatul, poate.

Pictatul cu degete, când şi când.

Alergatul non-stop, daaaaa!!! Doar că, pe vremea asta, mai greu.

Drept care învăţătura număru’ patru e c-am făcut foarte bine dându-l la grădi.
Şi-nvăţătura număru’ cinci e că asta nu e suficient.

În rest, Mamiţuni aşteaptă ca răceala să se plictisească de ea. Invers se pare că nu merge.

Şi ăsta pare să fie primul an în care decembrie chiar se simte ca un sfârşit. Nu ca prevestirea unui alt început.