Pe un ton mai puţin trist, despre Hugo şi despre Habarnamul de la Odeon

Pe scurt:

- recomand Hugo (pentru preadolescenţi, mai degrabă)
- nu recomand Habarnam, spectacolul de la Odeon.



Pe lung:

Am văzut (pe bucăţele) Hugo.

Pe bucăţele, pentru că musiu Muţunau şi-a reluat (reluat e impropriu spus, că nu şi l-a întrerupt cu adevărat niciodată) obiceiul de-a-şi împinge, extrem şi şantajist, orele de culcare. Pentru o persoană mai puţin căzută din tren, povestea n-ar fi aşa de greu de gestionat - o poveste, un cântecel, apoi te ridici din pat şi-ţi vezi de ale tale, încă X ore / minute înainte de a te re-introduce în pat.

Pentru avariaţi, patul e locul acela în care te prăbuşeşti până la următoarea dezlipire matinală cu şpaclul. Şi din care e absolut exclus să te ridici după ce adoarme copilul, pentru simplul motiv că tu sforăi deja cu mult înaintea lui.

Poate pentru că l-am văzut pe bucăţele nu m-a prins... Nu l-am găsit „magic”, aşa cum îl prezintă producătorii (e drept că n-am nici păreri de genul ăsta...), dar nu de asta am decis că nu e de vizionat în tandem. Nu e pentru 4 ani (tind să-l pun pe listă mult după primul Harry Potter, pe care l-am văzut, şi nici ăla nu e pentru 4 ani). Poate pentru 10, 11, 12 ani...? Nu pot estima exact de la ce vârstă-ncolo te poţi bucura de toate nuanţele filmului (care ar merita vizionat), fără spaime stârnite de unele scene. (nu e violent, dar câteva momente din film, una din ele fiind visul lui Hugo, pică mai bine copiiilor mai mari decât celor mici)




Am (re)văzut Habarnam. Zic revăzut pentru că-l mai văzusem în 2007.
Şi ori m-am ţăcănit, ori s-au mai schimbat varii lucruri în spectacol, ori şi una, şi alta - faptul cert este că nu mi-l aminteam deloc aşa cum l-am văzut duminica trecută.

Nu-l recomand pentru că nu e nici reuşit, nici destinat copiiilor. Poate doar celor cu buletin... Are decoruri superbe şi costume foarte nimerit realizate, dar cam atât.

Dacă ai citit în copilărie cartea, dar n-ai recitit-o recent, şansele sunt să fii în extazul propriilor rememorari (eu am fost). Dacă n-ai citit cartea, nu înţelegi nimic.

Muţunau are cartea la grădi, ştie parte din poveste, şi după 10-15 minute de interes sincer, a vrut să plecăm. Am rezistat eroic şi inutil până la sfârşitul spectacolului, ca să pot zice că:

- dialogurile sunt, uneori, de neînţeles (prea rapide, greu de desluşit de copii)

- pentru economia spectacolului, multe dintre personaje sunt compactate (un personaj din piesă redă, implicit, situaţiile mai multora; când copilul ştie povestea, e zăpăcitor)

- piesa e (ca şi cartea) plină de mici scene de violenţă (Habarnam pocneşte prichinduţele - dar nu doar pe Ochi-Albaştri, ca în carte, ci vreo 3), dar, spre deosebire de carte, care condamnă sfătos (ipocrit sau nu... dar condamnă) pocnelile, piesa pare să le glorifice;

- pleci cu vocabularul îmbogăţit de „la naiba” şi alte câteva deosebit de politicoase expresii.

Nu, mulţumesc. O mult mai bună părere am despre Muc cel Mic, al celor de la Botoşani,

(sursa)

văzut în timpul Festivalului Teatrului de Animaţie (despre care n-am mai apucat a scrie la vremea potrivită).

Ne scoatem matinal & seral itinerant cu versiunea sonoră de la Humanitas: