Şi-am încălecat pe o mătură...

... şi-am început Anul Nou Cinefil.

Ce făceau pe 1 ianuarie Muţunau şi Mamiţuni?

Se uitau (mai dublat mamiţuneşte, mai nu) la Harry Potter şi Piatra Filosofală. (îngrămădit afiş mai avea...)
(am avut nişte ezitări, recunosc, dar fiind că răspunsul la întrebarea: ochii cui vor fi scoşi cel mai des (cu baghete mai mult sau mai puţin improvizate)? era extrem de clar; dar lăcomia cinefilă a învins!)


Ce au făcut de atunci până acum Muţunau şi Mamiţuni?

Sesiuni intens-neîntrerupte de întrebări şi răspunsuri.

Da’ de ce nu-ştiu-ce Voldemort / Harry Potter / Hogwarts / trolul? (trolul pare a fi cel mai memorabil personaj. iar Harry Potter se distinge de Ron nu prin culoarea părului, ci via ochelari)

Dar trolul a murit? (nu) Şi unde s-a dus după aceea trolul? Şi ce a făcut după aceea?

Dar la noi în ţară trăiesc troli?

Grea întrebare. Primul răspuns ar fi putut fi nu, troli nu, eventual tăntălăi, dar ăia-s o subspecie de troli neînfăţişată în Harry Potter.
Evident, următoarea întrebare ar fi fost „da’ de ce e neînfăţişată în Harry Potter?”
Şamd.



Pentru cine nu s-a apucat încă de cinefilat intens, 4 ani jumate poate fi cam devreme să te apuci fix de Harry. Plus că (dar asta mi-a trecut ulterior prin minte) ar fi fost frumos de citit (direct, nu prin intermediari) şi de văzut apoi filmul.
Dat fiind însă că mai sunt 7 părţi de vizionat, aş zice că nu e timpul pierdut.


Următoarele pe lista lunii ianuarie sunt Narnia



şi Hugo.




Separat de ochii muţunautici & oarecum noptatec s-au văzut Un an bun



şi Oare cum o reuşi?




După primul căutam vin (de beut...) şi nume de podgorii care acceptă zilieri - de preferinţă, în Provence. (Momentan n-am descoperit nimic.)

După al doilea, m-am gândit să nu mai fac liste, ci să purced la instituirea borcanului cu dorinţe. Agendă pentru liste, nu de alta, am. E şi cartonată, îmi pot da cu ea în cap mai cu spor (în stil Dobby) de fiecare dată când ’oi uita ceva (scris sau nescris acolo...).
Deşi sper ca nu fix ăsta să fie tonul anului recent sosit...

La mulţi ani!

Carte: Luka şi focul vieţii, de Salman Rushdie. Şi alte câteva recente fapte de arme

Pe final de an, mă bucur de somn şi de cărţi.

N-am plecat nicăieri, odată pentru c-am cheltuit deja toate zilele de vacanţă şi tot bănetul aferent, şi-n al doilea rând pentru că mi-a cam ajuns alergătura.

Aşadar, dorm şi citesc.

A, şi mă bat pe modem cu Muţunaul, care a ajuns să se uite la oarece filme cu Tom şi Jerry dublate în arabă. (!?!).



El vrea Tom şi Jerry, eu am recăzut în damblaua Harry Potter-istică. Recomand călduros (semi-)retrospectiva asta.


Semi pentru că e difuzată înainte de premiera ultimului film din serie, Talismanele Morţii - 2.



Dar să mă întorc la titlul postării.

Cartea asta (care ar putea fi, de fapt, pentru copii... eventual copii mai mari...) m-a făcut literalmente să ţopăi de încântare.

Mie mi-e tare drag de Salman Rushdie. Mi-a picat cu tronc încă de la Copiii din miez de noapte şi n-am renunţat a-l citi nici după ce-am îngurgitat cu greu Furie (pe care, la vremea citirii, n-am digerat-o corespunzător).

Luka şi focul vieţii merge citită după Harun şi marea de poveşti.
Şi merge citită şi de / pentru copii.

Are graţia magică a poveştilor care prind viaţă din clipa în care ai deschis cartea, şi generozitatea lor de-a te primi, imediat şi confortabil, în lumile lor.

În acel ţinut frumos şi friguros ne încălzeam dansând şi dansurile noastre au devenit legendare, căci pe măsură ce jucam şi săltam, minunăţia piruetelor noastre ţesea văzduhul dimprejur în fire de argint şi de aur, iar asta ne-a fost şi bogăţia, şi gloria. Da! Ne-am răsucit şi învârtit şi asta ne-a fost bucuria, răsucindu-ne şi învârtindu-ne ne-am găsit menirea, iar tărâmul nostru aurit era o ţară a minunilor şi veşmintele ne străluceau ca razele soarelui. (pag 40)