Îmi caut un colţ, să respir

Îmi caut un colţ în care să respir, într-o lume care se prăbuşeşte în ea însăşi.

***
Acum, Muţunaul cel obosit doarme.

***
Ştie de Colectiv (despre care am discutat pe larg), nu ştie de Beirut, a prins ceva din zbor despre Paris (nu de la mine, de la alţi copii care, spre deosebire de el, se uită la televizor).
Oricum ar fi aflat mâine dimineaţă, în drum spre şcoală, de la radio.

***
Copilul meu creşte într-o lume în care atentatele au devenit ceva uzual.

***
Demult, un coleg din Beirut, întrebat despre cum era viaţa în Liban când era el mic (la momentul discuţiei, omul avea în jur de 35 de ani), ne-a spus că doar aşa o ştiuseră, cu bombe, cu război, cu morţi. Până când el şi familia lui s-au mutat, o vreme, în Franţa.
Violenţa şi bombele nu sunt (şi n-ar trebui să devină) parte din „normalitatea” unui copil. Dar în atâtea locuri din lumea asta, sunt. Oamenii ori s-au obişnuit, şi ajung să se bucure din te miri ce că trăiesc, ori pur şi simplu n-au avut parte de alte repere.

***
Am tot ieşit în oraş în ultima vreme. Nu prin cluburi, ci tot pe unde mergem noi de obicei.

Uitându-mă, de fiecare dată, cu alţi ochi, să văd cam pe unde şi cam cât de repede am zbughi-o noi de-acolo, în caz de varii dezastre. Încercând să-mi imaginez cam cum (n-)ar asculta Muţunau de comenzile mele tentativ-izbăvitoare.

Pentru cutremure m-am împăcat cu ideea că n-am la îndemână o conduită salvatoare, dincolo de-a mă feri să-mi cadă-n cap obiecte zburate de pe rafturi (sau rafturile...) şi dincolo de-a mă ghemui lângă vreo piesă de mobilier mai mare şi mai rezistentă, aşa că probabil aş sta potolită. Scenariul cu extragerea din dărâmături nu l-am rulat.
În caz de incendiu, m-aş agita suplimentar să sting, să ies, să fac, să dreg...
În caz de atentat... îmi imaginez haosul. Lipsa de timp. Reacţiile viscerale, colective, substituind reacţia raţională. Reacţiile victimelor, că despre atentatori nu-mi fac iluzii că le-ar mai fi rămas un strop de raţiune.

*** 

Am fost la Kinodiseea.  Lumea părea un loc mai bun când luasem biletele.
Am văzut, până acum: 

Song of the Sea, animat, frumos şi trist, ecranizat după elemente de folclor irlandez. 

T.I.M, robotul incredibil, film „cu actori”, o poveste futurist-apocaliptică despre un băiat şi un robot.


În ambele cazuri, poveştile de fundal sunt triste.

În Cântecul Mării, Conor îşi creşte singur cei doi copii, pe Ben şi pe Saoirse, la naşterea căreia a rămas fără soţie. Conor e dărâmat şi neprietenos, Saoirse are şase ani şi nu vorbeşte, iar Ben pare c-o urăşte cu spume pe sor-sa, dat fiind că la apariţia ei a rămas fără mamă.

În T.I.M, Tibor, al cărui unic prieten e robotul cu pricina, e crescut de tată (emoţional absent, destul de varză şi el), dat fiind că mama (pe care şi-o aminteşte), pare să fi murit. Când T.I.M se strică şi e dat la casat, Tibor va face orice să nu piardă singura conexiune cu trecutul fericit. 

Povestea irlandeză se rezolvă frumos, cu nişte picături de magie, pe ici, pe colo.
Povestea cu robotul (rezolvată şi ea relativ rezonabil, fără magie, cu rezilienţă umană) are o scenă ... cum să zic eu... discutabilă, de pe urma căreia am tras concluzia că onor realizatorii (al căror efort de-a face festivalul e de admirat,  nu zic nu), nu văd integral filmele înainte să le aleagă. (asta, sau sunt de părere că toţi ar trebui s-avem un stomac mai tare). 

Pe scurt, la un film recomandat pentru 7+ ani, poţi vedea o tentativă de decapitare (a robotului). 
Cu toporul. 
De către un cetăţean căruia (evident în film) îi lipsesc multe din ţiglele de pe casă - dar nu şi forţa fizică.


O călătorie la începutul timpului

Muţunau s-a declarat, în premieră, încântat de film (expediţii băieţeşti, dinozauri, chestii).
Eu n-aş fi ghicit că e atât de vechi (1954 / 1955). Pentru vremea respectivă, efectele speciale sunt remarcabile.  

Kirikou şi vrăjitoarea - foarte frumos.

Ca-n orice mitologie care se respectă, avem şi alte episoade (nu neapărat prietene cu cronologia, aşa cum o-nţelegem noi...), cum ar fi: 

Kirikou şi animalele sălbatice

Kirikou, bărbaţii şi femeile

Prinţesa cu stea în frunte. 
Nu găsesc trailerul. Găsesc tot filmul, pe care însă n-am să-l postez.

Altă antichitate (1959). Un vag edulcorat sifon, din plin ancorat în canoanele vremii. 
Comentariul marelui critic de film Muţunau, la momentul în care devenise clar că prinţesa cu stea în frunte şi alesul ei rămân împreună:

- Da.... nunta, şi gata... şi apoi, prostioare... 

(n-am aprofundat ideea...)

Mai avem câteva filme pe listă, printre care şi Micul Prinţ (dacă-l mai prindem...) 

*** 

În rest, avem de dus o bunică la spital (pentru anchetarea mai laborioasă a unei dureri de cap care ţine de trei zile...). 

*** 

În seara asta am aflat, de pe Facebook, de moartea unei foste colege de clasă. 

Schimbasem trei vorbe virtuale când m-a găsit online. N-am apucat să ne şi vedem, deşi locuim în acelaşi oraş şi copiii noştri au vârste apropiate. 

Avea doi copii... 

*** 

Şi mai avem şi de mers mai departe. 

*** 

Îmi caut un colţ în care să respir. Nu cred că, dacă mă duc la somn, mai are cine mă trezi când se termină tot balamucul ăsta.