Se afișează postările cu eticheta Traume. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traume. Afișați toate postările

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Victimizare, colectivism, traumă şi (ne)sănătate mintală

Există (de multă vreme...) câteva teme pe care le găsesc relevante şi pe marginea cărora tind să reacţionez intens.

Una e victimizarea, alta e colectivismul. Alta e trauma (individuală şi socială). Cea mai importantă, însă, şi cel mai des ascunsă vederii, e felul în care ne creştem copiii. Primele două teme iniţial menţionate au îngrozitor de multă legătură cu cea de-a patra.
Şi cu a treia, din păcate.




Victimizarea



Vaii, nu se poate. Dar ce să-i faci... Aşa e viaţa. Doar nu vrei să te pui rău cu ea/el/ei. Oricum nu contează. N-o s-o scoatem la capăt. M-am blocat. Ce era să fac, spuneţi şi voi. Degeaba.

Inadmisibil! Numai la noi se poate întâmpla! Ah, dac-aş fi eu mare şi tare...

Ia uite şi la ăla, nebunul, cum a ieşit el în faţă să protesteze! Ca şi cum asta ar schimba ceva!
Ne-a strivit istoria. Marea conspiraţie. Ce poate să facă o singură picătură din ocean?

Noi suntem leagănul lumii, dar, dacă nu recunoaşte nimeni... (sigur, dacă recunoştea toată lumea, fie ni se iertau subit toate păcatele, trecute, prezente şi, mai ales, viitoare, fie îi copleşea iremediabil vinovăţia pe toţi ceilalţi (care ceilalţi, e, desigur, convenabil nespecificat), fie primeam, fiecare, câte un căţeluş. Vai, Doamne, şi cât îmi doream un căţeluş!)

Vaaai, dac-am avea X... / dacă ar veni să ne salveze Y...

(Era un banc, cu doi cetăţeni, soţ şi soţie, care, ajunşi seara acasă după câte-o zi obositoare de muncă, se-ntind în pat, unul lângă altul, şi tac, până când soţul spune „şi-acu’, bine-ar fi să vină să ne ... şi pe noi cineva.
Dincolo de poantă, mie, una, în ultima vreme, perspectiva descrisă nu-mi mai pare deloc amuzantă, dimpotrivă.)


Victimizarea e în fiecare nu zic nimic. În fiecare nu mă afirm - de cele mai multe ori, pentru că nu ştiu să disting între a mă afirma, a mă indigna (care tot de victimizare ţine...), şi a mă opune.

În recursul instant la forţă brută (violenţă verbală de orice fel), pentru că, de-atâta capul plecat sabia nu-l taie, la un moment dat, răbufneşti. De cele mai multe ori, incontrolabil, inadecvat şi ineficient.

În neintervenţie. În a nu te opri să-ntrebi. În a nu reitera cereri importante. În a ceda. În a nu face nimic - nimic în direcţia relevantă. (că vii şi protestezi acasă, te umpli de spume în online sau îţi baţi hamsterul şi peştele de acvariu, nu, nu se pune)

Victimizarea e o violenţă în sine. O auto-violenţă, pentru că-ţi taie vocea. Cu propria ta mână.

Când te vede victimizându-te, ce învaţă copilul tău?


Da, am crescut stând la cozi (sunt destul de hoaşcă pentru asta) şi nimănui nu-i trecea prin cap să protesteze. Păi, ce s-ar fi schimbat? O încurcai mai rău.
Răspunsul corect este că, neîncercând, nu avem de unde şti ce s-ar fi putut întâmpla. Rămâne ipotetic. Ştii să faci distincţia dintre real şi imaginar? Dacă da, opreşte-te din a le mai amesteca.

Şi anecdota fundamentală, pentru mine, în ceea ce priveşte statul la coadă, este următoarea (pe care e posibil s-o mai fi spus): vine (acum vreo 30 de ani...) un camion cu marfă pentru „Chimicale” (sau cum s-o fi chemat). Aduce detergent lichid pentru covoare. Vânzarea se face direct din camion, că nu era chip altfel. După oarece ezitări, o zbughesc de la joacă, mă duc sus, să cer bani, mă aşez la coadă. După 1200 de ani, ajung la rând, cumpăr două stecloanţe (că atât era permis).
După care mă întorc, iau coada de la capăt şi mai cumpăr, eroic, încă două sticle.

Le-am descoperit, pe toate patru, puse frumos în cămară, după vreo 15 ani. E drept, una fusese începută.
Stătusem apoteotic la coadă, tehnic vorbind, degeaba.


Victimizarea epuizează. Victimizarea distrage de la lucrurile cu adevărat importante.

Cum o opreşti?

Afirmându-te. Şi învăţându-ţi copilul să se afirme - nu doar permiţându-i.

O opreşti când creezi un cadru (adecvat de larg) pentru copil, pe care i-l comunici, şi în interiorul căruia copilul e liber să acţioneze şi să-şi tragă propriile concluzii.

O opreşti când te educi pe tine să gândeşti în termeni de o scoatem la capăt şi de iată cum o scoatem la capăt. Şi de putem să facem asta. (când aveai planificată o ieşire la iarbă verde şi brusc aflai c-o să plouă, ce făceai, intrai în depresie? dacă da, pot recomanda un terapeut bun)

Nu, nu înseamnă că brusc permiţi orice - dar înseamnă, neapărat, că asculţi. Că observi. Că-ţi laşi (şi îi laşi) destulă distanţă obiectivă. Cât să poţi vorbi cuiva despre copilul tău ca despre o altă persoană - nu ca despre o prelungire a ta, corect sau nemulţumitor crescută.
(că tot veni vorba, despre tine, ca persoană, poţi vorbi obiectiv? că, dacă nu, poate n-ar strica să-ţi creezi şi ţie un cadru mai larg...)

Da, asta înseamnă că-ntr-o zi va mânca mai puţin. Că nu va face tot ce vrei tu. Că nu va reacţiona brusc, ca la apăsarea pe buton. Că nu va reacţiona deloc. Că va avea parte de propriile belele - pentru care, eh, supriză, s-ar putea să şi aibă o idee de rezolvare.


Când începi? Cu ascultatul, din prima.
Cu observarea preferinţelor şi a dificultăţilor, la fel.
Cu crearea cadrului, pe măsură ce copilul face achiziţii motrice şi câştigă în autonomie.
(de fapt, cu crearea cadrului nu e o problemă - instictiv sau educat, majoritatea părinţilor crează un cadru de siguranţă / protecţie pentru bebeluşi - ci cu transformarea, adaptarea şi menţinerea lui)
Cu comunicarea cadrului, pe tot parcursul.

Beneficiul suplimentar e că s-ar putea ca toate aceste demersuri să te scoată şi pe tine din falsul confort oferit de victimizare.
(Efectul secundar e că s-ar putea să ajungi să schimbi cel puţin priviri lungi cu o serie de membri ai anturajului...)



Booon. Colectivismul.
 


În unire e puterea!
Da, de pildă în savană, zebrele se adună în grup compact şi, uneori, reuşesc să-şi deruteze adversarul. (de cele mai multe ori, însă, doar limitează numărul animalelor care ajung sub ghearele leilor)
 

Întrebarea e, mai suntem în savană? (mie, nu ştiu de ce, nu mi se prea pare că da...)

Pe scurt, colectivismul e util şi are sens strict în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pentru care poate avea chiar sens să exersezi.

Dar nu e un scop. E un mijloc. Nu e un principiu de la care să nu te abaţi, e o unealtă. E de uz cimcumstanţial, nu general.

Nu e imperativul absolult al respectării regulii X, pentru că o avem (nimeni nu mai ştie de ce) din moşi strămoşi. Şi nu impune pedepsirea nimănui pentru simpla încălcare a ieşirii din rând - mai ales atunci când nu există, de fapt, niciun fel de consecinţe.

Da, vine de mânuţă cu victimizarea, de sub tăvălugul istoriei. Şi cu lipsa de imaginaţie, şi cu pasivitatea, şi cu teroarea, şi cu nepăsarea aparent absolvitoare.

Îi mai putem spune şi turmă. Şi presiunea anturajului. Şi cum om mai vrea. Asta nu schimba faptul că nu are valoare absolută - ci doar de tactică potenţial utilă ici şi colo.


De ce nu-i bun aşa, toată ziua, bună ziua?
Pentru că e energivor. Trăitul cu pistolul (real sau imaginar) la tâmplă tinde să fie epuizant (ca sa nu zic malign).

Pentru că e fals şi-mpinge la abuz.

Pentru că omoară individualitatea şi susţine iluzia că nu poţi fi fericit decât prin intermediul / cu asistenţa celorlalţi. Că (iu-hu, victimizare!) comportamentul neconform al lui X trebuie să-ţi strice ziua, dacă eşti un bun cetăţean (căci, dacă n-ai exerciţiul afirmării şi al intervenţiei calme şi adecvate, ce alt recurs îţi mai rămâne?).

Pentru că, atâta vreme cât nu eşti vreun asistat, şi îţi câştigi singur existenţa (evident, într-un cadru social acceptat), e lipsit de sens. De substanţă. E o iluzie moştenită la rang de psihoză colectivă.


Cum ieşi din el?

Urmându-ţi propriile alegeri. Cu raportare la criteriile proprii. Nu la ce-o să zică vecinul Gică. Aia îl priveşte strict pe el.
 
Educându-ţi copilul / copiii să se ghideze după propriile alegeri, nu după presiunea grupului şi nici după teama de-a fi devalorizat / exclus. Vorbindu-le despre nevoia de apartenenţă, cu accent pe apartenenţă la ce? Ilustrându-le (prin exemplu propriu şi nu numai) cum decurg comportamentele din valori.


Da, asta înseamnă să nu mai baţi hamsterul şi peştele de acvariu când te-ai enervat, dacă printre valorile predicate se numără non-violenţa.


De ce toată această expunere?

Pentru că trauma se lasă moştenire. Şi copiii, din iubire pentru părinţi, şi din lipsă de alt model, o preiau.

Un banc potenţial ilustrativ pe subiect e divorţul dintre Ion şi Maria. Ion vrea să divorţeze pentru că, deşi e mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Maria, are să-i facă acesteia un reproş grav: nu îşi dă silinţa. Mai exact? Nu găteşte bine. Şi mai exact, ce anume nu găteşte bine? Nu face laptele ca mama lui Ion.
Într-o zi, Maria, plânsă toată, uită laptele pus la fiert şi ajunge să-l afume. Cum nu mai are altul, Ion ajunge să-l bea pe cel afumat. „Fir-ar, Marie, acu’, când ţi-am zis că te lăs, ştii să faci laptele ca mama!”
(Da, nici ăsta nu mă prea amuză, din mai multe motive...)

Când oamenii nu au cuvinte ca să-şi descrie experienţele, sau au crescut învăţaţi că vocile lor nu sunt importante, sau n-au deprins niciodată modele de auto-liniştire, repertoriul lor de resurse pentru a face faţă situaţiilor şi pentru a se vindeca e foarte limitat.

De-aici până la nesănătate mintală nu e cale prea lungă.

Şi-acu’, profitând că e campanie electorală (prilej de mare stres şi isterizare pentru partide - nu-nţeleg de ce şi pentru populaţie, care, teoretic, şi-ar petrece vremea asta analizând raţional propunerile candidaţilor, nu răbufnind violent-saturnalic), uitaţi-vă-n jur şi trageţi concluzia cam câte dovezi de sănătate mintală vedeţi în jur.

Răspundeţi la-ntrebarea „cum vreau să-mi cresc copilul / copiii”.

Dacă răspunsul are iz de neputinţă, sau de violenţă, reluaţi lectura articolului.

vineri, 19 octombrie 2012

Recapitulări semi-leşinate. Şi febrile

Azi n-am făcut decât vreo sută patruzeci de kilometri cu maşina, dacă e să mă iau după computerul de bord, ăla de calculează non-stop cam cât combustibil mai ai.

Pe kilometraj n-au fost atâţia (nici măcar jumătate), dar, pentru că mai mult am stat în trafic decât am mers, se-adună.

Mă simt de parcă i-aş fi făcut pe toţi ăia 140. Pe jos.

(ziua a fost (ca de obicei) cu trezit devreme, traversat oraşul, întâlnit cele mai tembele dopuri de trafic (încep să cred că de la o oră încolo se rupe conducta cu bezmetici care vor să meargă, nu-i aşa, fix pe unde am eu treabă...), întârziat la şedinţă, fugit de la şedinţă post alarmă de febră de la grădi (fix cam pe când mulţumeam eu ceriului că, uite, pe măsură ce creşte, Muţunau se-mbolnăveşte mai rar), şamd)



- Mami, a zis ieri Muţunau, dacă mergem albi în Africa, ne înnegrim!
N-am fost pe fază să-i spun că nu e nevoie să mergem în Africa pentru asta. Putem să ne înnegrim liniştiţi la faţă (chiar de mai multe ori pe minut!) şi, pur şi simplu, circulând prin Bucureşti.



Pe drumul de întoarcere de la grădi bolnavul mă informează că el vrea la Ikea (mai apoi, acasă, nici n-a dormit de prânz, pândind - vreme de 4 ore... - momentul în care să poată insista iar& iar & iar că merrrgemmm - evident, n-am mers. când lăcrimezi ca hidrantul şi tusea-ţi reverberează cam ca orga catedralei din Köln, nu prea e de mers la Ikea. inseraţi aici crize. şi-o poză cu ciuperca atomică. sau, mai bine, un colaj cu mai multe!).

Din aproape-n aproape, ajungem la discutarea opţiunilor de activităţi-de-făcut-pe-acasă. Muţunau refuza ferm primele 450 de opţiuni.

- Nu!
- Da’ atunci ce vrei să jucăm, poker?
- Nu. Nu putem să jucăm poker.
- De ce? (lasă că nu prea ştim ...)
- Că n-avem jetoane.

4 ani şi 3 luni. Da’ s-a informat.

duminică, 5 august 2012

O carte greu de citit - Franz Ruppert, "Traumă, ataşament, constelaţii familiale"



Nu neapărat din cauza numărului de pagini (deşi trece de 350) sau a (ne)clarităţii - neclaritate cu unele excepţii (care-ar fi meritat, poate, o frază-două-n plus, de lămurire riguroasă), că-n rest cartea e accesibilă & relativ bine tradusă, cât din cauza subiectului - traumele.

Pe scurt, Ruppert scrie despre psihoterapia traumei, trecând prin conceptul de ataşament, teoria traumei şi metoda constelaţiilor familiale. În teoria traumei, două din capitolele abordate sunt (în afară de traumele existenţiale şi traumele de pierdere) traumele de ataşament, respectiv de sistem de ataşament.
Aici lectura mi-a devenit deosebit de dificilă - la unele pasaje m-am crispat de-a dreptul. (Citarea din postarea asta nu le include, se opreşte înaintea menţionării lor.)

Conceptul de ataşament în discuţie (care nu se referă doar la relaţiile dintre părinţi şi copii; deşi de acolo începe...) e al lui John Bowlby, iar Ruppert îl abordează relativ detaliat.

Despre capacitatea de ataşare (pe care o abordează din dublă perspectivă, atât a copilului, cât şi a părintelui) scrie:

În opinia lui Mary Ainsworth, o mamă sensibilă este capabilă:
- să perceapă cu mare atenţie şi neîntârziat semnalele copilului;
- să intepreteze corect semnalele din perspectiva sugarului şi să ştie dacă, de exemplu, plânsul înseamnă foame, indispoziţie, durere sau plictiseală;
- să reacţioneze potrivit la semnalele copilului, şi anume
- în cadrul unui interval de frustrare tolerabil pentru copil. (pag. 49)

Unde accentul, pentru mine, cade pe tolerabil pentru copil.

În primele 3-4 luni de viaţă, pentru Muţunau interval tolerabil însemna, când era vorba de foame sau de sete, cam 3 milisecunde. Atât trecea între primul ronţăit de mânuţă şi primul răcnet care (ca să ştim o treabă) putea sparge pahare şi geamuri.


Accentul e mult pus pe relaţia cu mama:

De la bun început, mama şi copilul trăiesc într-un continuu proces de schimb emoţional. [...] În acest sens, copilul este mama sa. [...] La începutul vieţii lui, copilul este o prelungire a sufletului matern. (61-62)

[...] copilul poate să intre în contact cu sentimente care încă nu s-au potolit în mama sa.
[...] Copilul este oglinda sufletului mamei sale - a structurii ei psihologice şi emoţionale complete.
Ceea ce, în caz favorabil, se completează excelent, disponibilitatea maternă pentru existenţa plină de iubire a copilului şi dragostea necondiţionată şi devotamentul copilului faţă de mama sa, devine povestea de groază a ambilor, atunci când mama este confuză sau se blochează în sentimentele ei şi nu poate realmente să-şi accepte şi să-şi iubească copilul. Atunci copilul devine o povară insuportabilă pentru mamă şi intră într-un stres permanent pentru a-şi convinge mama să-l iubească. Cu cât simte mai mult pericolul respingerii, cu atât mai mult se cramponează din toate puterile copilul de mama sa. Copiii au o voinţă proprie de-a supravieţui chiar şi independent de mama lor. (62)

... dar Ruppert ia în discuţie şi relaţiile cu taţii (pe de o parte, logic, pe de alta, imperativ. că dacă te ţii de constelat, n-ai cum altfel):
 Taţii blocaţi emoţional, care umilesc şi lovesc, împiedică maturizarea fiicelor lor pentru o relaţie de parteneriat. (68)
Taţii blocaţi sau nedezvoltaţi emoţional sunt o povară grea pentru fiii lor. Fie sunt slabi şi instabili şi atunci nu pot fi nici pentru fiii lor un sprijin în viaţă. Fie sunt duri şi împietriţi şi atunci devin torţionarii fiilor lor. (70)


... şi încearcă să dezvolte sistemic subiectul.
(cred c-ar fi putut sublinia mai multe aspecte aici, ca preambul, făcând nişte clarificări suplimentare; dacă nu ştii mare lucru despre constelaţiile familiale, rişti să pleci cu o înţelegere fragmentată; până la paginile astea, Ruppert pune mare accent pe ce pleacă de la părinte, neprecizând destul de apăsat pentru publicul larg că săracul părinte în chestiune - la care autorul se raportează conceptual, academic - e şi ea / el o fiinţă umană cu propriile-i eventuale dificultăţi)

Din punct de vedere social, prin copiii lor oamenii devin adulţi pentru generaţia următoare.
Dar venirea pe lume a unui copil nu rezolvă totuşi problemele emoţionale - nici problemele parteneriatului, nici pe cele cu părinţii proprii. A avea copii înseamnă că toate conflictele sufleteşti nesoluţionate până în acel moment revin amplificat. (77)

Mai ales conflictele despre care nici nu erai conştient că-ţi există...


De aceea, copiii sunt o mare şansă de a face progrese în dezvoltarea personală. Odată cu aceasta este inclus şi riscul de a eşua în problemele proprii nerezolvate. (76-77)
Poate de asta uneori ne vedem copiii ca pe surse de învăţare... şi alteori ca pe declanşatori de situaţii cărora greu le putem face faţă.



Iaca un pasaj la care m-am oprit mult.
Pentru câte din persoanele cu care interacţionăm constant putem pune, în schema de mai jos, toate bifele în căsuţele de „da”?
Printre caracteristicile sănătăţii psihice sunt enumerate frecvent:
- iubirea de sine şi preţuirea;
- a putea lua contact cu alţii şi a comunica;
- a fi încrezător şi optimist;
- a putea avea parte de viaţă şi a se bucura de ea;
- a fi mobil spiritual;
- a avea alternative de acţiune (Fröschl, 2000). (pag. 81)
Pentru că schema asta e un soi de radiografie a dezechilibrelor emoţionale - nu neapărat direct patologice, dar potenţial (prin durată şi/sau intensitate), da!


Altă frază la care m-am oprit:
Pentru noi, oamenii, sursa principală de sănătate sufletească sunt ceilalţi oameni. (82)
Iaca, eu nu joc (decât maxim metaforic) în filmul ăsta, pentru c-ar însemna ca sănătatea mea să depindă de cheful de nu-ştiu-ce al vecinului de bloc. Şi (chit că omul are bormaşină) nu e aşa. Zic maxim metaforic pentru că multe din cele ce ne înconjoară pot fi reduse, din aproape în aproape, la contribuţia unui alt om (îmi place la munte; cu excepţia notabilă a posesiei directe a unui domeniu montan, ajung acolo (pe munte) pe drumuri făcute de alţi oameni ori pe poteci bătute de alţi oameni).



Alta, care, citită în cheie naţională, mi-a uşor ridicat periul de pe ceafă...
Conflictele dintre oameni nu pot fi rezolvate cu adevărat prin violenţă - aceasta este una din iluziile rezultate din traumă. (85)
Îmi vin în minte nişte decenii din care ne-am ales cu multe.
Şi groaza cu privire la nişte cetăţeni care se raportează la ele ca fiind modelul de urmat...


Alta, care poate explica încrâncenarea evidentă pe subiecte cruciale, cum sunt perspectivele materne asupra naşterii... respectiv lansarea vehementă de blamuri şi / sau interdicţii la adresa iniţiativelor altora (cum ar fi naşterea nespitalizată / non-intervenţionistă)
[...] înclinaţia fiecărui om către respingerea conştientizărilor dureroase (86)



Alt pasaj:
[...] se poate vorbi de o rănire psihică atunci când procese de tipul percepţie, trăire emoţională, gândire, memorie sau imaginaţie nu mai funcţionează normal sau sunt considerabil limitate, mai mult timp:
- de pildă, în cazul unei vigilenţe exagerate, când cineva sare în sus la cel mai slab zgomot şi este scăldat în sudoare de frică;
- când cineva este fixat la anumite reprezentări şi imagini şi gândurile sale se rotesc necontenit în jurul unui eveniment trecut;
- când cineva nu-şi mai poate aminti anumite evenimente;
- şi când cineva nu mai percepe sau nu mai simte, capacitatea sa psihică de funcţionare este rănită. (86-87)
Om fi răniţi mai des şi mai mult decât ne dăm seama?
(ceea ce, având în vedere că naţia asta n-a reuşit să depăşească imperativul conserva(n)t al supravieţuirii, n-ar fi exclus...)
Sau (vocea cârcotaşului sceptic) aşa îşi recrutează nen’tu Ruppert clientela?


Pesimist, sau realist?
O experienţă traumatică determină o modificare de durată în corp, spirit şi suflet. [...] urmările unei experienţe traumatice nu dispar niciodată complet. (88)


Sigur realist:
Repercusiunile unei experienţe traumatice sunt ample. Ele vizează atât înţelegerea de sine, adică modul în care un om se percepe şi trăieşte, cât şi perceperea lumii în care trăieşte. După o experienţă traumatică, cineva care înainte se simţise puternic şi sigur, se va simţi multă vreme slab şi vulnerabil. Lumea nu a devenit pentru el un loc sigur, ci unul foarte periculos. (88-89)


Iaca, poate de asta mi-a fost grea lectura:
[...] trăirea indirectă a unei traume poate traumatiza psihic şi pe observatori, sau pe cei care dau ajutor (Stamm, 2003). (90)
Oare tot de-asta parte din personalul medical se abrutizează, se opacizează emoţional, de teama expunerii la traume? Nu de alta, nu le lipsesc din peisaj...
Dar nu amorţirea - sau, şi mai rău, ridicarea violenţei la prag de normalitate, până la provocarea ei, că doar aşa se-ntâmplă - e soluţia. Dovada fiind faptul că nu rezolvă nimic...


N-o să continui cu citarea / analiza, pentru c-ar însemna să m-apuc să transcriu toată cartea.
Cu toată dificultatea lecturii, şi cu toată ciudăţenia aparentă (sau manifestă) a metodei constelaţiilor familiale, o recomand.

Cartea se poate cumpăra şi de aici.

 Mai există (supriză!) şi această prezentare, care sintetizează ideile cărţii.


Citatul de final pe ziua de azi:
Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei. (91)