Du-te-n balcon. Sau, dacă ai aşa ceva, într-o cameră neîncălzită. Ia-ţi un pulover pe
tine. Sau o geacă, la o adică, dar una mai veche, clasică, fără puf de pinguin
şi alte minuni de păstrat bine căldura. Alea nu s-au inventat încă pentru
comerţul socialist.
Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de
uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n
toc.
Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe
dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu
prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de
pe autobuze, da’ cică nu mai merge...
Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la
geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte
beculeţe mai mici?
Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă
nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce
mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n
cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte
chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.
E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e
tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim
independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea
clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu
Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în
cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc
cetăţenii.
Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la
bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină.
Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât
cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu
haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.
Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o
dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o
alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.
Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă
nu e curent?
Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi
te vei putea trezi din coşmarul ăsta...
Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de
pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.
Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete,
după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.
Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare
sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega
Image.
Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin
cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni
înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic.
Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.
Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.
Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De
două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul
cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de
devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....
Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la
coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea,
o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?
Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’
dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...
Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme
pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă,
una de om?
Cum adică supă de gheare?
Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai
ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...
Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.
Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi
inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.
Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum
pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.
Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.
Se afișează postările cu eticheta Victimizare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Victimizare. Afișați toate postările
marți, 11 noiembrie 2014
sâmbătă, 8 noiembrie 2014
Victimizare, colectivism, traumă şi (ne)sănătate mintală
Există (de multă vreme...) câteva teme pe care le găsesc relevante şi pe
marginea cărora tind să reacţionez intens.
Una e victimizarea, alta e colectivismul. Alta e trauma (individuală şi socială). Cea mai importantă, însă, şi cel mai des ascunsă vederii, e felul în care ne creştem copiii. Primele două teme iniţial menţionate au îngrozitor de multă legătură cu cea de-a patra.
Şi cu a treia, din păcate.
Victimizarea
Vaii, nu se poate. Dar ce să-i faci... Aşa e viaţa. Doar nu vrei să te pui rău cu ea/el/ei. Oricum nu contează. N-o s-o scoatem la capăt. M-am blocat. Ce era să fac, spuneţi şi voi. Degeaba.
Inadmisibil! Numai la noi se poate întâmpla! Ah, dac-aş fi eu mare şi tare...
Ia uite şi la ăla, nebunul, cum a ieşit el în faţă să protesteze! Ca şi cum asta ar schimba ceva!
Ne-a strivit istoria. Marea conspiraţie. Ce poate să facă o singură picătură din ocean?
Noi suntem leagănul lumii, dar, dacă nu recunoaşte nimeni... (sigur, dacă recunoştea toată lumea, fie ni se iertau subit toate păcatele, trecute, prezente şi, mai ales, viitoare, fie îi copleşea iremediabil vinovăţia pe toţi ceilalţi (care ceilalţi, e, desigur, convenabil nespecificat), fie primeam, fiecare, câte un căţeluş. Vai, Doamne, şi cât îmi doream un căţeluş!)
Vaaai, dac-am avea X... / dacă ar veni să ne salveze Y...
(Era un banc, cu doi cetăţeni, soţ şi soţie, care, ajunşi seara acasă după câte-o zi obositoare de muncă, se-ntind în pat, unul lângă altul, şi tac, până când soţul spune „şi-acu’, bine-ar fi să vină să ne ... şi pe noi cineva.
Dincolo de poantă, mie, una, în ultima vreme, perspectiva descrisă nu-mi mai pare deloc amuzantă, dimpotrivă.)
Victimizarea e în fiecare nu zic nimic. În fiecare nu mă afirm - de cele mai multe ori, pentru că nu ştiu să disting între a mă afirma, a mă indigna (care tot de victimizare ţine...), şi a mă opune.
În recursul instant la forţă brută (violenţă verbală de orice fel), pentru că, de-atâta capul plecat sabia nu-l taie, la un moment dat, răbufneşti. De cele mai multe ori, incontrolabil, inadecvat şi ineficient.
În neintervenţie. În a nu te opri să-ntrebi. În a nu reitera cereri importante. În a ceda. În a nu face nimic - nimic în direcţia relevantă. (că vii şi protestezi acasă, te umpli de spume în online sau îţi baţi hamsterul şi peştele de acvariu, nu, nu se pune)
Victimizarea e o violenţă în sine. O auto-violenţă, pentru că-ţi taie vocea. Cu propria ta mână.
Când te vede victimizându-te, ce învaţă copilul tău?
Da, am crescut stând la cozi (sunt destul de hoaşcă pentru asta) şi nimănui nu-i trecea prin cap să protesteze. Păi, ce s-ar fi schimbat? O încurcai mai rău.
Răspunsul corect este că, neîncercând, nu avem de unde şti ce s-ar fi putut întâmpla. Rămâne ipotetic. Ştii să faci distincţia dintre real şi imaginar? Dacă da, opreşte-te din a le mai amesteca.
Şi anecdota fundamentală, pentru mine, în ceea ce priveşte statul la coadă, este următoarea (pe care e posibil s-o mai fi spus): vine (acum vreo 30 de ani...) un camion cu marfă pentru „Chimicale” (sau cum s-o fi chemat). Aduce detergent lichid pentru covoare. Vânzarea se face direct din camion, că nu era chip altfel. După oarece ezitări, o zbughesc de la joacă, mă duc sus, să cer bani, mă aşez la coadă. După 1200 de ani, ajung la rând, cumpăr două stecloanţe (că atât era permis).
După care mă întorc, iau coada de la capăt şi mai cumpăr, eroic, încă două sticle.
Le-am descoperit, pe toate patru, puse frumos în cămară, după vreo 15 ani. E drept, una fusese începută.
Stătusem apoteotic la coadă, tehnic vorbind, degeaba.
Victimizarea epuizează. Victimizarea distrage de la lucrurile cu adevărat importante.
Cum o opreşti?
Afirmându-te. Şi învăţându-ţi copilul să se afirme - nu doar permiţându-i.
O opreşti când creezi un cadru (adecvat de larg) pentru copil, pe care i-l comunici, şi în interiorul căruia copilul e liber să acţioneze şi să-şi tragă propriile concluzii.
O opreşti când te educi pe tine să gândeşti în termeni de o scoatem la capăt şi de iată cum o scoatem la capăt. Şi de putem să facem asta. (când aveai planificată o ieşire la iarbă verde şi brusc aflai c-o să plouă, ce făceai, intrai în depresie? dacă da, pot recomanda un terapeut bun)
Nu, nu înseamnă că brusc permiţi orice - dar înseamnă, neapărat, că asculţi. Că observi. Că-ţi laşi (şi îi laşi) destulă distanţă obiectivă. Cât să poţi vorbi cuiva despre copilul tău ca despre o altă persoană - nu ca despre o prelungire a ta, corect sau nemulţumitor crescută.
(că tot veni vorba, despre tine, ca persoană, poţi vorbi obiectiv? că, dacă nu, poate n-ar strica să-ţi creezi şi ţie un cadru mai larg...)
Da, asta înseamnă că-ntr-o zi va mânca mai puţin. Că nu va face tot ce vrei tu. Că nu va reacţiona brusc, ca la apăsarea pe buton. Că nu va reacţiona deloc. Că va avea parte de propriile belele - pentru care, eh, supriză, s-ar putea să şi aibă o idee de rezolvare.
Când începi? Cu ascultatul, din prima.
Cu observarea preferinţelor şi a dificultăţilor, la fel.
Cu crearea cadrului, pe măsură ce copilul face achiziţii motrice şi câştigă în autonomie.
(de fapt, cu crearea cadrului nu e o problemă - instictiv sau educat, majoritatea părinţilor crează un cadru de siguranţă / protecţie pentru bebeluşi - ci cu transformarea, adaptarea şi menţinerea lui)
Cu comunicarea cadrului, pe tot parcursul.
Beneficiul suplimentar e că s-ar putea ca toate aceste demersuri să te scoată şi pe tine din falsul confort oferit de victimizare.
(Efectul secundar e că s-ar putea să ajungi să schimbi cel puţin priviri lungi cu o serie de membri ai anturajului...)
Booon. Colectivismul.
În unire e puterea!
Da, de pildă în savană, zebrele se adună în grup compact şi, uneori, reuşesc să-şi deruteze adversarul. (de cele mai multe ori, însă, doar limitează numărul animalelor care ajung sub ghearele leilor)
Întrebarea e, mai suntem în savană? (mie, nu ştiu de ce, nu mi se prea pare că da...)
Pe scurt, colectivismul e util şi are sens strict în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pentru care poate avea chiar sens să exersezi.
Dar nu e un scop. E un mijloc. Nu e un principiu de la care să nu te abaţi, e o unealtă. E de uz cimcumstanţial, nu general.
Nu e imperativul absolult al respectării regulii X, pentru că o avem (nimeni nu mai ştie de ce) din moşi strămoşi. Şi nu impune pedepsirea nimănui pentru simpla încălcare a ieşirii din rând - mai ales atunci când nu există, de fapt, niciun fel de consecinţe.
Da, vine de mânuţă cu victimizarea, de sub tăvălugul istoriei. Şi cu lipsa de imaginaţie, şi cu pasivitatea, şi cu teroarea, şi cu nepăsarea aparent absolvitoare.
Îi mai putem spune şi turmă. Şi presiunea anturajului. Şi cum om mai vrea. Asta nu schimba faptul că nu are valoare absolută - ci doar de tactică potenţial utilă ici şi colo.
De ce nu-i bun aşa, toată ziua, bună ziua?
Pentru că e energivor. Trăitul cu pistolul (real sau imaginar) la tâmplă tinde să fie epuizant (ca sa nu zic malign).
Pentru că e fals şi-mpinge la abuz.
Pentru că omoară individualitatea şi susţine iluzia că nu poţi fi fericit decât prin intermediul / cu asistenţa celorlalţi. Că (iu-hu, victimizare!) comportamentul neconform al lui X trebuie să-ţi strice ziua, dacă eşti un bun cetăţean (căci, dacă n-ai exerciţiul afirmării şi al intervenţiei calme şi adecvate, ce alt recurs îţi mai rămâne?).
Pentru că, atâta vreme cât nu eşti vreun asistat, şi îţi câştigi singur existenţa (evident, într-un cadru social acceptat), e lipsit de sens. De substanţă. E o iluzie moştenită la rang de psihoză colectivă.
Cum ieşi din el?
Urmându-ţi propriile alegeri. Cu raportare la criteriile proprii. Nu la ce-o să zică vecinul Gică. Aia îl priveşte strict pe el.
Educându-ţi copilul / copiii să se ghideze după propriile alegeri, nu după
presiunea grupului şi nici după teama de-a fi devalorizat / exclus. Vorbindu-le
despre nevoia de apartenenţă, cu accent pe apartenenţă la ce?
Ilustrându-le (prin exemplu propriu şi nu numai) cum decurg comportamentele din
valori.
Da, asta înseamnă să nu mai baţi hamsterul şi peştele de acvariu când te-ai enervat, dacă printre valorile predicate se numără non-violenţa.
De ce toată această expunere?
Pentru că trauma se lasă moştenire. Şi copiii, din iubire pentru părinţi, şi din lipsă de alt model, o preiau.
Un banc potenţial ilustrativ pe subiect e divorţul dintre Ion şi Maria. Ion vrea să divorţeze pentru că, deşi e mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Maria, are să-i facă acesteia un reproş grav: nu îşi dă silinţa. Mai exact? Nu găteşte bine. Şi mai exact, ce anume nu găteşte bine? Nu face laptele ca mama lui Ion.
Într-o zi, Maria, plânsă toată, uită laptele pus la fiert şi ajunge să-l afume. Cum nu mai are altul, Ion ajunge să-l bea pe cel afumat. „Fir-ar, Marie, acu’, când ţi-am zis că te lăs, ştii să faci laptele ca mama!”
(Da, nici ăsta nu mă prea amuză, din mai multe motive...)
Când oamenii nu au cuvinte ca să-şi descrie experienţele, sau au crescut învăţaţi că vocile lor nu sunt importante, sau n-au deprins niciodată modele de auto-liniştire, repertoriul lor de resurse pentru a face faţă situaţiilor şi pentru a se vindeca e foarte limitat.
De-aici până la nesănătate mintală nu e cale prea lungă.
Şi-acu’, profitând că e campanie electorală (prilej de mare stres şi isterizare pentru partide - nu-nţeleg de ce şi pentru populaţie, care, teoretic, şi-ar petrece vremea asta analizând raţional propunerile candidaţilor, nu răbufnind violent-saturnalic), uitaţi-vă-n jur şi trageţi concluzia cam câte dovezi de sănătate mintală vedeţi în jur.
Răspundeţi la-ntrebarea „cum vreau să-mi cresc copilul / copiii”.
Dacă răspunsul are iz de neputinţă, sau de violenţă, reluaţi lectura articolului.
Una e victimizarea, alta e colectivismul. Alta e trauma (individuală şi socială). Cea mai importantă, însă, şi cel mai des ascunsă vederii, e felul în care ne creştem copiii. Primele două teme iniţial menţionate au îngrozitor de multă legătură cu cea de-a patra.
Şi cu a treia, din păcate.
Victimizarea
Vaii, nu se poate. Dar ce să-i faci... Aşa e viaţa. Doar nu vrei să te pui rău cu ea/el/ei. Oricum nu contează. N-o s-o scoatem la capăt. M-am blocat. Ce era să fac, spuneţi şi voi. Degeaba.
Inadmisibil! Numai la noi se poate întâmpla! Ah, dac-aş fi eu mare şi tare...
Ia uite şi la ăla, nebunul, cum a ieşit el în faţă să protesteze! Ca şi cum asta ar schimba ceva!
Ne-a strivit istoria. Marea conspiraţie. Ce poate să facă o singură picătură din ocean?
Noi suntem leagănul lumii, dar, dacă nu recunoaşte nimeni... (sigur, dacă recunoştea toată lumea, fie ni se iertau subit toate păcatele, trecute, prezente şi, mai ales, viitoare, fie îi copleşea iremediabil vinovăţia pe toţi ceilalţi (care ceilalţi, e, desigur, convenabil nespecificat), fie primeam, fiecare, câte un căţeluş. Vai, Doamne, şi cât îmi doream un căţeluş!)
Vaaai, dac-am avea X... / dacă ar veni să ne salveze Y...
(Era un banc, cu doi cetăţeni, soţ şi soţie, care, ajunşi seara acasă după câte-o zi obositoare de muncă, se-ntind în pat, unul lângă altul, şi tac, până când soţul spune „şi-acu’, bine-ar fi să vină să ne ... şi pe noi cineva.
Dincolo de poantă, mie, una, în ultima vreme, perspectiva descrisă nu-mi mai pare deloc amuzantă, dimpotrivă.)
Victimizarea e în fiecare nu zic nimic. În fiecare nu mă afirm - de cele mai multe ori, pentru că nu ştiu să disting între a mă afirma, a mă indigna (care tot de victimizare ţine...), şi a mă opune.
În recursul instant la forţă brută (violenţă verbală de orice fel), pentru că, de-atâta capul plecat sabia nu-l taie, la un moment dat, răbufneşti. De cele mai multe ori, incontrolabil, inadecvat şi ineficient.
În neintervenţie. În a nu te opri să-ntrebi. În a nu reitera cereri importante. În a ceda. În a nu face nimic - nimic în direcţia relevantă. (că vii şi protestezi acasă, te umpli de spume în online sau îţi baţi hamsterul şi peştele de acvariu, nu, nu se pune)
Victimizarea e o violenţă în sine. O auto-violenţă, pentru că-ţi taie vocea. Cu propria ta mână.
Când te vede victimizându-te, ce învaţă copilul tău?
Da, am crescut stând la cozi (sunt destul de hoaşcă pentru asta) şi nimănui nu-i trecea prin cap să protesteze. Păi, ce s-ar fi schimbat? O încurcai mai rău.
Răspunsul corect este că, neîncercând, nu avem de unde şti ce s-ar fi putut întâmpla. Rămâne ipotetic. Ştii să faci distincţia dintre real şi imaginar? Dacă da, opreşte-te din a le mai amesteca.
Şi anecdota fundamentală, pentru mine, în ceea ce priveşte statul la coadă, este următoarea (pe care e posibil s-o mai fi spus): vine (acum vreo 30 de ani...) un camion cu marfă pentru „Chimicale” (sau cum s-o fi chemat). Aduce detergent lichid pentru covoare. Vânzarea se face direct din camion, că nu era chip altfel. După oarece ezitări, o zbughesc de la joacă, mă duc sus, să cer bani, mă aşez la coadă. După 1200 de ani, ajung la rând, cumpăr două stecloanţe (că atât era permis).
După care mă întorc, iau coada de la capăt şi mai cumpăr, eroic, încă două sticle.
Le-am descoperit, pe toate patru, puse frumos în cămară, după vreo 15 ani. E drept, una fusese începută.
Stătusem apoteotic la coadă, tehnic vorbind, degeaba.
Victimizarea epuizează. Victimizarea distrage de la lucrurile cu adevărat importante.
Cum o opreşti?
Afirmându-te. Şi învăţându-ţi copilul să se afirme - nu doar permiţându-i.
O opreşti când creezi un cadru (adecvat de larg) pentru copil, pe care i-l comunici, şi în interiorul căruia copilul e liber să acţioneze şi să-şi tragă propriile concluzii.
O opreşti când te educi pe tine să gândeşti în termeni de o scoatem la capăt şi de iată cum o scoatem la capăt. Şi de putem să facem asta. (când aveai planificată o ieşire la iarbă verde şi brusc aflai c-o să plouă, ce făceai, intrai în depresie? dacă da, pot recomanda un terapeut bun)
Nu, nu înseamnă că brusc permiţi orice - dar înseamnă, neapărat, că asculţi. Că observi. Că-ţi laşi (şi îi laşi) destulă distanţă obiectivă. Cât să poţi vorbi cuiva despre copilul tău ca despre o altă persoană - nu ca despre o prelungire a ta, corect sau nemulţumitor crescută.
(că tot veni vorba, despre tine, ca persoană, poţi vorbi obiectiv? că, dacă nu, poate n-ar strica să-ţi creezi şi ţie un cadru mai larg...)
Da, asta înseamnă că-ntr-o zi va mânca mai puţin. Că nu va face tot ce vrei tu. Că nu va reacţiona brusc, ca la apăsarea pe buton. Că nu va reacţiona deloc. Că va avea parte de propriile belele - pentru care, eh, supriză, s-ar putea să şi aibă o idee de rezolvare.
Când începi? Cu ascultatul, din prima.
Cu observarea preferinţelor şi a dificultăţilor, la fel.
Cu crearea cadrului, pe măsură ce copilul face achiziţii motrice şi câştigă în autonomie.
(de fapt, cu crearea cadrului nu e o problemă - instictiv sau educat, majoritatea părinţilor crează un cadru de siguranţă / protecţie pentru bebeluşi - ci cu transformarea, adaptarea şi menţinerea lui)
Cu comunicarea cadrului, pe tot parcursul.
Beneficiul suplimentar e că s-ar putea ca toate aceste demersuri să te scoată şi pe tine din falsul confort oferit de victimizare.
(Efectul secundar e că s-ar putea să ajungi să schimbi cel puţin priviri lungi cu o serie de membri ai anturajului...)
Booon. Colectivismul.
În unire e puterea!
Da, de pildă în savană, zebrele se adună în grup compact şi, uneori, reuşesc să-şi deruteze adversarul. (de cele mai multe ori, însă, doar limitează numărul animalelor care ajung sub ghearele leilor)
Întrebarea e, mai suntem în savană? (mie, nu ştiu de ce, nu mi se prea pare că da...)
Pe scurt, colectivismul e util şi are sens strict în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pentru care poate avea chiar sens să exersezi.
Dar nu e un scop. E un mijloc. Nu e un principiu de la care să nu te abaţi, e o unealtă. E de uz cimcumstanţial, nu general.
Nu e imperativul absolult al respectării regulii X, pentru că o avem (nimeni nu mai ştie de ce) din moşi strămoşi. Şi nu impune pedepsirea nimănui pentru simpla încălcare a ieşirii din rând - mai ales atunci când nu există, de fapt, niciun fel de consecinţe.
Da, vine de mânuţă cu victimizarea, de sub tăvălugul istoriei. Şi cu lipsa de imaginaţie, şi cu pasivitatea, şi cu teroarea, şi cu nepăsarea aparent absolvitoare.
Îi mai putem spune şi turmă. Şi presiunea anturajului. Şi cum om mai vrea. Asta nu schimba faptul că nu are valoare absolută - ci doar de tactică potenţial utilă ici şi colo.
De ce nu-i bun aşa, toată ziua, bună ziua?
Pentru că e energivor. Trăitul cu pistolul (real sau imaginar) la tâmplă tinde să fie epuizant (ca sa nu zic malign).
Pentru că e fals şi-mpinge la abuz.
Pentru că omoară individualitatea şi susţine iluzia că nu poţi fi fericit decât prin intermediul / cu asistenţa celorlalţi. Că (iu-hu, victimizare!) comportamentul neconform al lui X trebuie să-ţi strice ziua, dacă eşti un bun cetăţean (căci, dacă n-ai exerciţiul afirmării şi al intervenţiei calme şi adecvate, ce alt recurs îţi mai rămâne?).
Pentru că, atâta vreme cât nu eşti vreun asistat, şi îţi câştigi singur existenţa (evident, într-un cadru social acceptat), e lipsit de sens. De substanţă. E o iluzie moştenită la rang de psihoză colectivă.
Cum ieşi din el?
Urmându-ţi propriile alegeri. Cu raportare la criteriile proprii. Nu la ce-o să zică vecinul Gică. Aia îl priveşte strict pe el.
Da, asta înseamnă să nu mai baţi hamsterul şi peştele de acvariu când te-ai enervat, dacă printre valorile predicate se numără non-violenţa.
De ce toată această expunere?
Pentru că trauma se lasă moştenire. Şi copiii, din iubire pentru părinţi, şi din lipsă de alt model, o preiau.
Un banc potenţial ilustrativ pe subiect e divorţul dintre Ion şi Maria. Ion vrea să divorţeze pentru că, deşi e mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Maria, are să-i facă acesteia un reproş grav: nu îşi dă silinţa. Mai exact? Nu găteşte bine. Şi mai exact, ce anume nu găteşte bine? Nu face laptele ca mama lui Ion.
Într-o zi, Maria, plânsă toată, uită laptele pus la fiert şi ajunge să-l afume. Cum nu mai are altul, Ion ajunge să-l bea pe cel afumat. „Fir-ar, Marie, acu’, când ţi-am zis că te lăs, ştii să faci laptele ca mama!”
(Da, nici ăsta nu mă prea amuză, din mai multe motive...)
Când oamenii nu au cuvinte ca să-şi descrie experienţele, sau au crescut învăţaţi că vocile lor nu sunt importante, sau n-au deprins niciodată modele de auto-liniştire, repertoriul lor de resurse pentru a face faţă situaţiilor şi pentru a se vindeca e foarte limitat.
De-aici până la nesănătate mintală nu e cale prea lungă.
Şi-acu’, profitând că e campanie electorală (prilej de mare stres şi isterizare pentru partide - nu-nţeleg de ce şi pentru populaţie, care, teoretic, şi-ar petrece vremea asta analizând raţional propunerile candidaţilor, nu răbufnind violent-saturnalic), uitaţi-vă-n jur şi trageţi concluzia cam câte dovezi de sănătate mintală vedeţi în jur.
Răspundeţi la-ntrebarea „cum vreau să-mi cresc copilul / copiii”.
Dacă răspunsul are iz de neputinţă, sau de violenţă, reluaţi lectura articolului.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
