Călătorie-n ’89. Pe viu

Du-te-n balcon. Sau, dacă ai aşa ceva, într-o cameră neîncălzită. Ia-ţi un pulover pe tine. Sau o geacă, la o adică, dar una mai veche, clasică, fără puf de pinguin şi alte minuni de păstrat bine căldura. Alea nu s-au inventat încă pentru comerţul socialist.

Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n toc.

Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de pe autobuze, da’ cică nu mai merge...

Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte beculeţe mai mici?

Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.

E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc cetăţenii.

Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină. Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.

Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.

Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă nu e curent?

Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi te vei putea trezi din coşmarul ăsta...

Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.

Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete, după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.

Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega Image.

Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic. Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.

Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.

Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....

Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea, o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?

Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’ dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...

Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă, una de om?
Cum adică supă de gheare?

Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...

Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.

Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.

Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.

Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.

Obositosaurus Rex

Dacă ne uităm la găină şi vedem dinozauru' ca strămoş, expresia "varză de oboseală” mă are pe mine-n spate, pe post de Obositosaurus Rex.
Da, din nou. Etern. Cronicizat.

Am serbat & participat la serbări toată săptămâna.
E minunat să serbezi.
Ce mă cam încurcă e partea cu strânsu'(rile) de după.

Apoi am împachetat apoteotic pentru vacanţa muţunautică.
Partea interesantă este că toate bagajele fuseseră făcute romantic, în penumbră şi la lumina lumânării, pe motiv de sărit siguranţa (la origini tre' să fi fost un întrerupător defect, pe care tot zic că-l schimb de circa cinci ani). M-am prins tardiv că nu e doar becu' din baie defect...

Ocazie cu care Muţunau a ţinut morţis să-i aprind o lumânărică de t'enuleţ cu b'ichieta, ca să-mi cânte, surprinzătoro-generos, Mulţi ani t'ăiascăăă, mulţi ani t'ăiascăăă, Mami să t'ăiascăăă, Laaaaa muuulţi aaaani!.

Şi, când să plecăm cu ultimele bagaje, 'mnealui (şi el, obo) a adormit. Nu înainte de a mă întreba, anticipato-oedipian-bărbăteşte: ai făcut duş?
(operaţiunea bălăcitoare, neprogramată, s-a impus dat fiind că toată băgăjăreala chioro-viteză a echivalat cu vreo oră jumate de saună finlandeză, ceea ce, la ultimul transport, a făcut să leşine toţi câinii vagabonzi malnutriţi din zonă, toţi cardiacii stradal-mâncători de seminţe de pe-o rază de 50 de metri şi o parte însemnată din greierii blocului)

(À propos de Oedip: e demonstraţia antitetică supremă pentru attachment parenting. Dacă-l ţineau aproape, scuteau tragedia. Şi rămânea săracu' Freud fără nume pentru complex... )

Această săptămână a mai fost istorică şi pentru că:
- am găsit în buzunarul proaspătului absolvent de grădiniţă (an I, grupă de piticoţi pempărsişti) o bancnotă de 10 lei... de provenienţă necunoscută... (oare face bani pe şest?)
- am înţeles înc-o dată, via trafic bucureştean, de ce e bine că n-am permis de port-armă... şi nici port-grenade defensive!
- am reuşit să stric (prin strivire) aparatul foto. Avea deja o defecţiune la obiectiv şi l-am "ajutat” să şi-o cronicizeze. Nu definitiv, sper...

Istoria se repetă. Şi se adnotează.

Avem un anarhist. Mic.
De ce anarhist?

Poi. E cam ca-n bancul cel cu cuşca decorată cu perdeluţe roz bombon: „sunt câine rău pentru că nu vreau să pap tot”.
Ceea ce vrea să spună că Muţunau e cel mai puţin compliant exemplar de pe faţa pământului când vine vorba de băut ceai (din cană, din sticlă, din ce-o fi). Acceptă liniştit siropurile, chiar şi medicamentele cu gust groaznic, câtă vreme sunt servite din mers, la seringă. (caut una mare, de ORL, ca mi-a cam ajuns alergătura!)

Încercând să negocieze beutul ceaiurilor, Mamiţuni, adepta explicaţiunilor detaliate, s-a lansat în următoarea discuţie (pierzătoare):
- Uite, dacă bei ceai, te faci bine. Şi putem pe urmă să mergem la piscină. Nu putem merge la piscină dacă suntem bolnavi.
- Ba putem!
- Omuleţule, trebuie ca mai întâi să te faci bine. Nu ne primeşte nimeni aşa, au şi cei de la piscină reguli, vor să fie ordine...
- Mami!
- ... să nu se îmbolnăvească nimeni...
- Mami!
- Da!
- Mami! Să nu fie o’dine! Să nu fie o’dine, mami, să fie bine!


Anarhistul mai este şi alergăreţ, degrabă nerăbdătoriu şi poznaş.
Materia primă ideală pentru pierdut prin mall.

(De pierdut, îl pierd şi la teatru - doar că acolo a devenit un obicei ca domnia sa, mai uşor de strecurat, să evadeze dintre bănci şi s-o rupă de fugă înaintea mea, prin mulţime. Sunt două locuri unde poate fi re-găsit: afară, la baloane, sau pe scenă. Deci, tehnic vorbind, nu e chiar la fel.)

Lecţia învăţată azi e că, dacă ’mnealui mai dărâmă ceva (chiar o juma' de magazin), nu mai stau să pun singură la loc.

Am avut o pauză de atenţie de 10-20 de secunde. Credeam că l-am urmărit (sonor), dar ... se vede treaba că nu.
Bodyguard-ul de la intrarea magazinului în care eram nu l-a oprit, aşa că, în timp record, Muţunau a ajuns în partea cealaltă a mall-ului (din fericire relativ pustiu la ora cu pricina). N-am reconstituit exact filmul acţiunii (dacă l-a oprit un bodyguard sau dacă s-a dus Muţunau la organ - înclin să cred că mai degrabă prima variantă...pe teme de oarece zurbageli), doar dialogul.
- Cum te cheamă pe tine?
- Pe mine mă cheamă Muţunau!
- Şi unde e mami?
- Mmmm.... mami chied că s-a pie’dut de mine!

Anarhistul, de altfel zâmbitor, vorbăreţ („asta e mami! am găsit-o!”) şi docil (a dedus el de undeva că nu-i a bună...) a fost recuperat (la timp pentru mutra mea deja vineţiu colorată) în mustăcelile amuzate ale agenţilor mai tinerei şi sub privirea ostentativ mustrătoare a agentului cu aer de bunic. Muţunau, în spirit echitabil, i-a ajutat să-şi şteargă instant rânjetele când, post-îmbrăţişare, a zbughit-o ca racheta chiar de sub nasul tuturor.

O mică grămadă ordonată formată din 3 voluntari a fost, din fericire, eficientă întru placarea zurbagiului şi depunerea dumisale în braţele mumei celei împovărate de rucsac, haine, ani grei şi alte regrete de sezon.


Şi legătura?

Mamiţuni, la vreo 3 ani, poate 3 jumate (deci un an peste Muţ), porneşte campestru, cu Bunica din dotare (Străbunica lui Muţ, cum ar veni), într-o vizită.
La nu’ş ce cot de poteca, pe motive de cules flori, au loc:
1. smulgerea din mâna bunicească
2. tradiţionala rupere de fugă (dublată, desigur, de surzenie).

Urmează, pe de o parte, un contemplativo-activ cules-ales luuung (decretat, spre final, drept oarecum plicticos) şi, pe de alta, o goană disperato-frisonată prin tot satul, în căutarea culegătorului pierdut.

Taman când se părea că s-au epuizat toate posibilităţile, căutata şi căutătoarea dau nas în nas, pe o potecă şerpuindă, la mijloc de deal. Gura mare, evident, n-o avea adultul.
- Da’ un’ie umbli, Bunííí, că de când te caut!

Povestea are mai bine de trej’ de ani...
Repetiţia e proaspătă, caldă, de azi.