Călătorie-n ’89. Pe viu

Du-te-n balcon. Sau, dacă ai aşa ceva, într-o cameră neîncălzită. Ia-ţi un pulover pe tine. Sau o geacă, la o adică, dar una mai veche, clasică, fără puf de pinguin şi alte minuni de păstrat bine căldura. Alea nu s-au inventat încă pentru comerţul socialist.

Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n toc.

Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de pe autobuze, da’ cică nu mai merge...

Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte beculeţe mai mici?

Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.

E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc cetăţenii.

Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină. Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.

Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.

Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă nu e curent?

Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi te vei putea trezi din coşmarul ăsta...

Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.

Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete, după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.

Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega Image.

Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic. Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.

Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.

Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....

Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea, o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?

Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’ dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...

Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă, una de om?
Cum adică supă de gheare?

Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...

Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.

Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.

Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.

Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.

Despre timp, ritmuri şi vinovăţie

Pe scurt:
Îl trezesc dimineaţa la 7.00 - 7.15 şi-l terorizez toată ziua cu calculele şi temporizările mele.
Nasol.

Pe lung / larg / lat / etc:
Capul meu e un computer pe stil vechi din care ţâşnesc imaginar note pe care scrie: 1 broccoli = 5-15 min (5 pentru halit crud, 15 pentru preparat la aburi); cumpărat X din magazinul Y = 1-2 ore (seara, pot sta în cap şi-n nas, mersul la super-uber-hipermarket atâta-mi ia. mă mişc cu maximă viteză înăuntru, dar încă nu m-am apucat să spulber populaţia de la case. şi aia cere timp!), mers în parcul cutare egal... piu, piu, piu (astea, ultimele, fiind semnalele de varii avarii ale maşinăriei)

Unele din aceste rapoarte performante sunt şi verbalizate, pe un ton roboţesc, cu piuituri (sunt fan declarat R2D2).

Motiv pentru care bietul copil poate fi auzit, când vorbeşte prin somn, şi scuzându-se, respectiv argumentând că n-are timp.
Mda.
(pe fundal, imagine neclară cu Mamiţuni cărându-şi autodafeic pumni în cap)


Nu ştiu dacă am cum să-l învăţ să-şi asculte propriile ritmuri - mă vede atât de rar făcând asta...
(odată intrat în orice sistem ştiinţa lui originară de-a funcţiona pe bază de ritmuri a-nceput a se estompa...)
Şi mi se pare important s-o fac, pentru că n-aş vrea ca el, crescând, să devină unul din oamenii pe care îi poartă prin viaţă constrângerile profesionale şi financiare, mai degrabă decât să-şi conducă ei barca...
(da, condusul simţit al bărcii mici mi se pare mai important decât plimbarea pe transatlantic. de unde şi aplecarea spre aiureli rutiere)


Nu duc(em) o viaţă care să-i permită accesul direct şi nestingherit la ritmurile naturii - trăind în oraş, nu simţi cum respiră pământul cu şi sub tine.
(Poate pe ici, pe colo... că-n general, simţi cum duduie blocul când trec camioane şi cum transpiră crispat pe claxon lăboanţele şoferilor isterici).

Iar eu ştiu ce pierde(m).

N-am crescut chiar în mijlocul naturii, dar am apucat a-mi petrece-n aer liber destul timp, numărat în răsărituri şi apusuri de soare, bălăcit în pâraie, dormit sub cerul liber, mâncat fructe direct din copac (ăsta crudivorism, nu ăla cu blender de jde(zecide)mii de lei...) şi ţopăit prin băltoace şi mâl, în ploaie.


Nu ştiu cum aş putea face-n aşa fel încât să-i permit accestul la experienţele astea. Şi nu „din bucăţele”, pe furate (deşi contează fiecare pic), constant şi clar, reflectat în cum şi pentru ce trăim.
(Îmi pare, de fapt, că fac fix contratriul.)
Şi simt c-ar fi trebuit să ştiu, să pot şi s-o fi făcut deja.

Acestea fiind zise, vinovăţia-i gata.