Despre timp, ritmuri şi vinovăţie

Pe scurt:
Îl trezesc dimineaţa la 7.00 - 7.15 şi-l terorizez toată ziua cu calculele şi temporizările mele.
Nasol.

Pe lung / larg / lat / etc:
Capul meu e un computer pe stil vechi din care ţâşnesc imaginar note pe care scrie: 1 broccoli = 5-15 min (5 pentru halit crud, 15 pentru preparat la aburi); cumpărat X din magazinul Y = 1-2 ore (seara, pot sta în cap şi-n nas, mersul la super-uber-hipermarket atâta-mi ia. mă mişc cu maximă viteză înăuntru, dar încă nu m-am apucat să spulber populaţia de la case. şi aia cere timp!), mers în parcul cutare egal... piu, piu, piu (astea, ultimele, fiind semnalele de varii avarii ale maşinăriei)

Unele din aceste rapoarte performante sunt şi verbalizate, pe un ton roboţesc, cu piuituri (sunt fan declarat R2D2).

Motiv pentru care bietul copil poate fi auzit, când vorbeşte prin somn, şi scuzându-se, respectiv argumentând că n-are timp.
Mda.
(pe fundal, imagine neclară cu Mamiţuni cărându-şi autodafeic pumni în cap)


Nu ştiu dacă am cum să-l învăţ să-şi asculte propriile ritmuri - mă vede atât de rar făcând asta...
(odată intrat în orice sistem ştiinţa lui originară de-a funcţiona pe bază de ritmuri a-nceput a se estompa...)
Şi mi se pare important s-o fac, pentru că n-aş vrea ca el, crescând, să devină unul din oamenii pe care îi poartă prin viaţă constrângerile profesionale şi financiare, mai degrabă decât să-şi conducă ei barca...
(da, condusul simţit al bărcii mici mi se pare mai important decât plimbarea pe transatlantic. de unde şi aplecarea spre aiureli rutiere)


Nu duc(em) o viaţă care să-i permită accesul direct şi nestingherit la ritmurile naturii - trăind în oraş, nu simţi cum respiră pământul cu şi sub tine.
(Poate pe ici, pe colo... că-n general, simţi cum duduie blocul când trec camioane şi cum transpiră crispat pe claxon lăboanţele şoferilor isterici).

Iar eu ştiu ce pierde(m).

N-am crescut chiar în mijlocul naturii, dar am apucat a-mi petrece-n aer liber destul timp, numărat în răsărituri şi apusuri de soare, bălăcit în pâraie, dormit sub cerul liber, mâncat fructe direct din copac (ăsta crudivorism, nu ăla cu blender de jde(zecide)mii de lei...) şi ţopăit prin băltoace şi mâl, în ploaie.


Nu ştiu cum aş putea face-n aşa fel încât să-i permit accestul la experienţele astea. Şi nu „din bucăţele”, pe furate (deşi contează fiecare pic), constant şi clar, reflectat în cum şi pentru ce trăim.
(Îmi pare, de fapt, că fac fix contratriul.)
Şi simt c-ar fi trebuit să ştiu, să pot şi s-o fi făcut deja.

Acestea fiind zise, vinovăţia-i gata.

Despre absenţă. Cea de lângă noi

Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).

Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).

Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)

Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.

Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.

Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).

Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...

Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...

Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...

Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.

Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...

Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)

Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.

Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.

Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.

Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.

Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.

Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.

Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...

Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.

Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

Greşeli

(sursa)

Că n-am reuşit să-l alăptez mai mult timp.

Că n-am perseverat cu pusul pe oliţă de când a putut sta în fund - şi acum trebuie s-o tot luăm de la capăt, iar şi iar.

Că n-am putut-o convinge pe Bunică:
- să-i dea, de la 1 an, şi altceva decât mâncare pasată (în speţă tăiată cubuleţe), pentru că, da, avea destui dinţi - acu’ are şi mai mulţi! şi măsele!
- să-l încurajeze să mănânce singur, indiferent câtă mâncare se dă pe jos cu ocazia asta;
- să nu-l mai înfofolească intens, cu şapte mii de bluze şi salopete;
- să aleagă, pentru apa de baie, o temperatură semnificativ mai redusă decât cea de fierbere, să nu mai iasă copilul roşu ca racu’ din baie! (Bunica are reumatism şi, prin urmare, impune samavolnic apa uber-fierbinte oricui e prea mic să protesteze vehement).

Că nu l-am „socializat” suficient cu copii. Mai ales cu copii de vârsta lui.

Că e (deja!) mega-alintat & căpos.

Lamentabilul eşec al Operaţiunii Oliţa

Pe scurt, tu-l pui, el nu face.

Nu la oliţă. Ci în pampers, de cele mai multe ori în primele 5 minute de la reîmbrăcare. La oliţă e mult mai interesant să ne cocoţăm în ea (cu ambele picioare) imediat ce ne-am plictisit de trântit şi răs-trântit capacul.
(aş băga mâna-n foc că şi asta e, de fapt, o formă de continenţă)

Sigur nu e prea devreme. (Are bifate reperele esenţiale care-l atestă drept apt-combatant...)
Trebuie să regândim strategia.
Da’ oare cum?
Hm....

Notă ulterioară: cenzură!! nudismul online se va face la iniţiativa posesorului nudului :)