Se afișează postările cu eticheta Pierdut copil. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pierdut copil. Afișați toate postările

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Recente obiceiuri muţunautice

1. Acu’ vreo lună, ’mnealui îşi explora de zor o serie de detalii, funcţiuni şi disponibilităţi anatomice.
Înainte să se ia careva, pudic, cu mâinile de păr (sau cap... sau... în fine) merită precizat că generalizarea de mai sus include chestii tip
„sunt chinez!!!” (timp în care se trage nu tocmai potrivit de colţurile ochilor - în care-şi mai bagă uneori, din grabă, degetele, cu unghii cu tot),
omul-orchestră (acu’ vreo lună m-a cadorisit, non-stop vreme de vreo 10 zile în şir, cu mai toate sunetele pe care le poate emite via gât-nas-obraji-gură fo’ fiinţă umană, de la clefăieli până la piuituri),
şi intensa efectuare de genuflexiuni (testate cât mai tehnic via salturi de pe canapea pe unde se nimereşte) .


2. S-a lansat un nou sport olimpic: fuga de mami.
Cu / fără gradul ridicat de dificultate dat de faptul că nu te uiţi pe unde mergi. Respectiv pe unde fugi. Ci înapoi. Rânjind.

Copchilul are, parol, agendă, şi, când ţi-e lumea mai dragă şi/sau rândul la casă mai aproape, o tuleşte. Chestie care nu e tocmai benignă, pen’ că s-a lăsat, recent, cu o căutare concertată prin Afi Palace. Timp de 20 de minute, post a doua intervenţie la birou’ de informaţii, tot poporu’ badigardist l-a căutat pe Muţunau (care s-a dovedit a fi „la Casino” - adică fix în partea ailaltă faţă de locul din care fugise. Casino, casino, da' un ban n-a adus!).

Şăful de tură al agenţilor de pază (care s-a nimerit să nu fie tot ăla pe care-l muştruluisem eu, acu’ vreo lună, cu ocazia dărâmării accidentale de către Muţunau a unui grup statuar de manechine aflate la mult prea joasă înălţime, care mi-au venit mie-n cap!) m-a informat că şi el îi făcea la fel mumă-sii, de mic, semn că era zgubilitic, ceea ce s-a şi reflectat în faptul că acu’ e-nsurat a şasea oară.
Aha. Deci să vin după copil peste vreo zi-două, c-acu’ ar putea fi cu-o mândră şi-l deranjăm căutându-l?

Dincolo de caterinci, băşcălii &co, simpatia şi admiraţiunea mea eternă atât pentru şăf (care, calm, şi-a dat toată silinţa să mă liniştească, explicându-mi că se întâmplă foarte des să caute copii rătăciţi şi că ei îi găsesc imediat) cât şi, mai ales, pentru agentul de pază aportor.
(Foarte des era spus c-un aer expert, de parcă ei numai asta făceau, căutau non-stop copii!)

Motivul pentru admirat aportorul? Muţunau fugise (cel mai probabil) pen’ că avea de umplut chiloţii în linişte (’mnealui se cere la toaletă pentru pipi. dar caca... este altă poveste!). Când l-a adus agentul, se simţea mirosul (nu tocmai Chanel...) de pe la 3 metri. Viteza cu care se-ntorceau în altă parte nasurile atinse de damf nu a fost încă determinată - da’ seamănă foarte mult cu aia a nasurilor de boxeri atinse de pumnul adversarilor.

Deci omu' ăla e un erou.

Iar întâmplarea prezantează şi epilog: în aceeaşi seară-n care murisem de inimă în Afi, mă duc, după n-şpe sesiuni de pus în pat, să verific dacă chiar a adormit.
... în pătucul lui, nimeni. (horcăit sonor pe fundal)
Copilul era, desigur, fugit în patul ma’ie.
Dar succesiunea de evenimente m-a dat gata!

Mă gândesc serios ca, în afară de-a-l dota cu o vestuţă reflectorizantă pe care să scrie mare „Bodyguards, opriţi-mă imediat!”, să scobesc în cutiile-depozit după hamul pe care-l purta (pasager) acum două veri (ham al cărui scop era să-l facă să semene cu Tom Cruise, în scenele „suspendate” din Misiune Imposibilă - adică era folosit numai ca să ridice copilul-în-curs-de-învăţare-a-mersului în caz de împleticeli mult prea periculoase).
Şi să-l prelungesc cu vreo 5 metri... de elastic!

Altă soluţie ar fi alarma piuitoare de îndepărtare - brăţările alea pe care le poartă, în filme, arestaţii care n-au dreptul să se îndepărteze la mai mult de o distanţă x de „ceva”.
Cred că tre’ să brevetez eu una, că la supermarket n-au.

Am putea, desigur, să purtăm (amândoi) ghiulele de ocnaş. Totul e să nu pierd cheia.

Purtatul a cam devenit exclus după ce, într-o bancă, a trebuit să intervină madam directoare ca să-mi calmeze copilul-cel-purtat care (aproape la fel de nedormit ca mine şi-n plus profund iritat de faptul că nu mai era apă la apa’atul de apă, deci nu mai avea ce vărsa), mă bătea. (îmi croia, furios, palme şi pumni peste ochi, plus picioare-n coaste şi pe unde se mai nimerea, că unde s-aplicăm ce-nvăţăm în parc, dacă nu pe mami?)

Doamna directoare-n cestiune a ridicat menţinerea relaţiilor cu clienţii la rang de artă. (sau s-a gândit că nu e bine pentru afacere să-i răposeze clientu-n agenţie, indiferent de cauze). După ce mi-a cerut permisiunea să-l înhaţe, mi-a returnat una bucată copil calm, care mi-a declarat sfios că mă iubeşte (conform spălării pe creier administrate de intervenţionistă). Apoi, pentru că operaţiunile mele se prelungeau, l-a mai luat odată, să-l plimbe până în biroul mare. De unde junele s-a-ntors perfect mulţumit, de parcă ar fi dat autografe fanilor.
Retroactiv, variantă asta mi s-a părut chiar mai bună decât cea (din ce văd eu, deloc aplicată!) cu lăsaţi în faţă persoanele cu copii.


Booon. Alt subiect.
3. O variaţiune a lui fug-de-mami este mă-ridic-în-picioare-pe vârfuri-în-căruţul-de-supermarket. Şi mă înfig zdravăn în pleata maternă la cel mai mic semn de viraj / acceleraţie!
(chestie care mă face să iau serios în consideraţie rasul în cap)



4. Nu-urile sunt în continuare în mare vogă. La fel şi răzgândirile (care mă scot maxim din minţi, pen’ că apar, de obicei, post-îndepliniri de elaborate comenzi, fix la momentul „recepţiei”).
Pe dinafară, tratamentul este, de cele mai multe ori, ignorare pură. El zice nu, eu-mi văd de treabă cu orice-i propusesem să facem. De cele mai multe ori (din cele mai multe ori de mai sus), aşa se rezolvă.


5. Am ajuns la momentul în care (cu toată cuvenita mândrie patriotică & mulţumirile datorate sezonului cald, da’ din fericire încă nu canicular) putem declara c-am găsit metoda de-a mai cheltui din energia muţunautică: mergem în parc.
După circa şase ore de alergătură neîntreruptă, nu urlă mai mult de 2 minute când vrei să-l iei acasă. Somnul de prânz, desigur, nu mai e în program decât de luni până vineri, la grădinilă.
Sau poate doarme, precum caii, în picioare - şi nu m-am prins eu.

Oricum, cantitatea de energie pe care-o prezintă mă face să iau în considerare construcţia unei mari roţi de hamster, în care să-l pun să alerge.
Cu un mic acumulator ataşat, am putea avea propria noastră sursă (eco!) de energie electrică. Muţunauto-centrala. De nepreţuit, mai ales în zilele ploioase...


6. Via mers în parc am şi constatat cam cât de continent e - aşa încât, după o primă zi de ieri cu mers-în-oraş-cu-chiloţei-de-pânză, azi am înregistrat 4 ore fără pipi. (încă nu se cere, trebuie întrebat; de multe ori, uită ce-are pe el şi, după un prim şpriţ de pipi, lansează oarecum retorica întrebare „am chiloţi de pânză?”
4-orele de mai sus n-au fost, în schimb, fără beut apă, au contraire... Da’ se vede treaba că începe să meargă des-pamperizarea (care mi-a scos şi aia peri albi)
(că tot veni vorba, am „dizvorţat” de Pampers în favoarea Wickies, pe motive de nepotrivire de caracter - eu-s zgârcită, P, generator de exagete cheltuieli. îmi doresc s-o fi făcut muuult mai demult! vorbim de-o diferenţă de preţ de 25-45%, la calitate similară sau, culmea, mai bună! am avut „fericirea” de-a găsi 2 pachete-ntregi de chiloţei Pampers prost tăiaţi, în vreme ce ăştia de la Wickies au fost, până acum, ireproşabili)


7. Trezirile matinale se dau, mai nou, prin sărituri & cocoţări în spinarea maternă. Un motiv în plus să fiu de acord să ma culc mai devreme - ca să mă pot trezi din timp, nedeşelată...

marți, 26 aprilie 2011

Discuţii despre copii

- Auzi, tu câţi ani ai? mă-ntreabă Jules.
- O sută patruj’doi, zic eu.
- A, ca mine. Şi cum e cu copil? Ştii, pe noi ne bate gândul, dar mi-e cam teamă, aşa...
Jules, însurat de câţiva ani, nu foarte mulţi, a avut întotdeauna o relaţie încordată cu mumă-sa, drept care cam frisonează când vine vorba de subiectul copii. Dintr-un variu motiv, eu par să-i inspir destulă încredere cât să strice o întrebare. Îl privesc, cu buzele strânse, timp în care-mi trec prin minte vreo şapte milioane de instantanee foto şi audio pe tema dată.
Retrăiesc, la nano-secundă, bucuria iluminată a primei întâlniri, disperările furtunoase ale nesomnului, zâmbetele, răcnetele, răcelile, dialogurile... revelaţiile, frustrările... credinţa că părinţii se nasc şi cresc odată cu copilul, chestie care-i redefineşte mai mult decât integral, transformându-i, simultan, în ei înşişi plus altceva, utilitatea unor demersuri şi balastul altora, lucrurile pe care le-aş face la fel / diferit / deloc, respiraţiile adânci, răbdătoare...

Doar că bucuriile şi tristeţile mele mamiţuneşti, neavând valoare de arhetip, n-au cum să aibă mare legătură cu apăsările lui. Aşa că-l privesc în ochi, şi-i zic:
- Antrenează-te!


Vorbesc cu Lavi, proaspătă mamă de Copil-număru’-doi, şi nu tocmai fericita câştigătoare a unei cezariene-surpriză, post-cerclaj. (medicul nu se obosise să-i comunice că asta o aşteaptă...)
- Cum e?
- Frumos, zice ea.
Copilul-număru’-doi s-a născut la termen, spre deosebire de Copilul-număru’-unu. E, ce-nseamnă, pe lângă experienţa de la primul, absenţa stresului de prematuritate... Da... mă cufund eu în gânduri consolatoare, pân’ ce Lavi taie suspansu’:
- Am program non-stop!


Ade îmi zice că fiu-su de 4 luni jumate a început să doarmă mai mult peste zi (nu numa’ câte 15-20 de minute...), că e deosebit de alert, că întinde mânuţele când o vede, să se ceară la ea, dar că nopţile-s de coşmar, pentru că se trezeşte de n-şpe ori. Am senzaţia că s-a-ntors la muncă, la o normă redusă, dar răcnetele muţunautice mă împiedică să aud tot ce-mi spune.
- Ce să fac, cu somnul?
- Am o veste bună şi-una proastă. Pe care o vrei prima?
- Hai, mă... cum adică? Zi-mi-o pe aia proastă...
- Asta cu nedormitul o să dureze nişte ani.
- Cuuuum?
- Păi, o să ai nişte luni de linişte, înainte de erupţiile dentare.
- Cică deja îi ies incisivii superiori. Aşa a zis pediatra.
- Ei, atunci n-o să ai. După dinţii ăştia vin alţii. Când se termină cu dinţii, vin răcelile. Când trec astea, ai coşmarurile, anxietăţile de toate feliurile, programul dat peste cap...
- Haaaai, mă... Şi vestea bună care mai e?
- O să te-obişnuieşti.
Ade râde.
- O s-o laşi mai moale cu aşteptările de orice fel, o să te-obişnuieşti să storci ajutor din piatră seacă, o să-ţi descoperi resurse unde nici nu gândeai...
Şi, pe măsură ce câştigi experienţă, o să te gândeşti c-ai îmbătrânit cu 10 ani. Sau că sunt momente în care te simţi ca în cuşcă. Sau că ai nevoie de puţin timp pentru tine... numai un pic!
Dar asta nu-i mai spun.


- Tu cum te descurci când e bolnav? o-ntreb eu pe Ioana.
Ea, care are un june de 4 ani, locuieşte împreună cu familia extinsă. În ochii mei, asta înseamnă „suport”.
Ioana zâmbeşte înţelepto-resemnat.
- Nu mă descurc. Când cade el, mai cade câte unu’. Şi ai mei îşi revin şi mai greu decât el... În primul an de grădiniţă, a fost bolnav 4 zile din 5.


- Bucură-te că e aşa energic, îmi zice Mirela. Ai mei nu voiau să stea în căruţ, niciunul, nici la 5 luni! Mă uitam la alţi copii şi mă gândeam, ce le-or face părinţii, ce le-or da, de stau cuminţi?
Mutra mea indică, fără echivoc, că nu-s dispusă să-i adopt opinia.
- Ce, l-ai fi preferat molâu? schimbă ea placa.
Uneori.... mă gândesc eu. Zic:
- De câte ori i-ai pierdut la mall?
- Niciodată. Că pe vremea aia nu era mall! râde Mirela. Dar era o aventură să ieşim cu ei în oraş. Sau să mergem undeva, oriunde.... Ştiam cam pe la cât plecăm. Dar la cât ajungem... era cu totul altă discuţie.
Mda. Cunosc sentimentul. Anul trecut pe vremea asta trăiam din plin „binefacerile” momentului. Ajunsesem să nu mai pot pleca nicăieri fără pregătiri cât pentru o invazie galactică, şi la distanţe mai mari de o sută de kilometri ajungeam mereu cu 1-2 zile întârziere!
- Lasă! E perfect aşa cum e! Copiii energici şi curioşi sunt mai descurcăreţi, să ştii! Uite, Andrei nu s-a speriat niciodată când îl uita bunică-su’ pe ici, pe colo!
- Poftim??? casc eu ochii.
- Da, zice Mirela. Îl lua cu el pe câmp, pe la depozite, pe unde avea treabă (bunicul e agronom), şi, când se-ntorcea la maşină, se urca, dădea la cheie şi pleca! Da’ copilul, care-ntre timp se plictisea, de cele mai multe ori se dăduse deja jos din maşină, şi mişuna pe-acolo. Uneori apuca să se-ntoarcă la timp, alteori, nu. Şi tata ajungea acasă, şi-l întrebam: „auzi, da’ n-ai uitat nimic?”. „ce să uit?” zicea el, gândindu-se la maşini şi la seminţe. „copilu’, bre!”. „ah, fir-ar, da. mă duc acu’ după el”. Andrei nu s-a speriat niciodată.
-... poate, eventual, vreodată când îşi amintea să-l ia, zic eu....

miercuri, 23 martie 2011

Istoria se repetă. Şi se adnotează.

Avem un anarhist. Mic.
De ce anarhist?

Poi. E cam ca-n bancul cel cu cuşca decorată cu perdeluţe roz bombon: „sunt câine rău pentru că nu vreau să pap tot”.
Ceea ce vrea să spună că Muţunau e cel mai puţin compliant exemplar de pe faţa pământului când vine vorba de băut ceai (din cană, din sticlă, din ce-o fi). Acceptă liniştit siropurile, chiar şi medicamentele cu gust groaznic, câtă vreme sunt servite din mers, la seringă. (caut una mare, de ORL, ca mi-a cam ajuns alergătura!)

Încercând să negocieze beutul ceaiurilor, Mamiţuni, adepta explicaţiunilor detaliate, s-a lansat în următoarea discuţie (pierzătoare):
- Uite, dacă bei ceai, te faci bine. Şi putem pe urmă să mergem la piscină. Nu putem merge la piscină dacă suntem bolnavi.
- Ba putem!
- Omuleţule, trebuie ca mai întâi să te faci bine. Nu ne primeşte nimeni aşa, au şi cei de la piscină reguli, vor să fie ordine...
- Mami!
- ... să nu se îmbolnăvească nimeni...
- Mami!
- Da!
- Mami! Să nu fie o’dine! Să nu fie o’dine, mami, să fie bine!


Anarhistul mai este şi alergăreţ, degrabă nerăbdătoriu şi poznaş.
Materia primă ideală pentru pierdut prin mall.

(De pierdut, îl pierd şi la teatru - doar că acolo a devenit un obicei ca domnia sa, mai uşor de strecurat, să evadeze dintre bănci şi s-o rupă de fugă înaintea mea, prin mulţime. Sunt două locuri unde poate fi re-găsit: afară, la baloane, sau pe scenă. Deci, tehnic vorbind, nu e chiar la fel.)

Lecţia învăţată azi e că, dacă ’mnealui mai dărâmă ceva (chiar o juma' de magazin), nu mai stau să pun singură la loc.

Am avut o pauză de atenţie de 10-20 de secunde. Credeam că l-am urmărit (sonor), dar ... se vede treaba că nu.
Bodyguard-ul de la intrarea magazinului în care eram nu l-a oprit, aşa că, în timp record, Muţunau a ajuns în partea cealaltă a mall-ului (din fericire relativ pustiu la ora cu pricina). N-am reconstituit exact filmul acţiunii (dacă l-a oprit un bodyguard sau dacă s-a dus Muţunau la organ - înclin să cred că mai degrabă prima variantă...pe teme de oarece zurbageli), doar dialogul.
- Cum te cheamă pe tine?
- Pe mine mă cheamă Muţunau!
- Şi unde e mami?
- Mmmm.... mami chied că s-a pie’dut de mine!

Anarhistul, de altfel zâmbitor, vorbăreţ („asta e mami! am găsit-o!”) şi docil (a dedus el de undeva că nu-i a bună...) a fost recuperat (la timp pentru mutra mea deja vineţiu colorată) în mustăcelile amuzate ale agenţilor mai tinerei şi sub privirea ostentativ mustrătoare a agentului cu aer de bunic. Muţunau, în spirit echitabil, i-a ajutat să-şi şteargă instant rânjetele când, post-îmbrăţişare, a zbughit-o ca racheta chiar de sub nasul tuturor.

O mică grămadă ordonată formată din 3 voluntari a fost, din fericire, eficientă întru placarea zurbagiului şi depunerea dumisale în braţele mumei celei împovărate de rucsac, haine, ani grei şi alte regrete de sezon.


Şi legătura?

Mamiţuni, la vreo 3 ani, poate 3 jumate (deci un an peste Muţ), porneşte campestru, cu Bunica din dotare (Străbunica lui Muţ, cum ar veni), într-o vizită.
La nu’ş ce cot de poteca, pe motive de cules flori, au loc:
1. smulgerea din mâna bunicească
2. tradiţionala rupere de fugă (dublată, desigur, de surzenie).

Urmează, pe de o parte, un contemplativo-activ cules-ales luuung (decretat, spre final, drept oarecum plicticos) şi, pe de alta, o goană disperato-frisonată prin tot satul, în căutarea culegătorului pierdut.

Taman când se părea că s-au epuizat toate posibilităţile, căutata şi căutătoarea dau nas în nas, pe o potecă şerpuindă, la mijloc de deal. Gura mare, evident, n-o avea adultul.
- Da’ un’ie umbli, Bunííí, că de când te caut!

Povestea are mai bine de trej’ de ani...
Repetiţia e proaspătă, caldă, de azi.