Nu chiar lup, da’ lejer în blăniţă de oaie

Ce văz eu că au în comun exprimări de tipul:

 „menirea mea ca dascăl este să-i modelez şi să-i formez, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, iar datoria să-i iubesc şi să-i tratez la fel”
 „nu poți să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii dacă nu reușești să construiești mai întâi o relație cu ei. Ajungi să vorbești singur cu tabla.” ?

Multă ipocrizie bine machiată şi vândută pe post de bune intenţii natur.
(Parol, sunt doar puţin prefierte, aproape încă mişcă, de proaspete ce-s.)

Da’ de ce?
Păi, ia să vedem: unde cade accentul?
Eeeee.... cam pe profesor.
De obicei, asta e o veste proastă. Dacă expunerea despre educaţie e despre prof... cel mai des urmează (chiar foarte vizibil) exprimări bazate pe premise de forţă şi inegalitate. În traducere, vorbim de relaţii inegale, cu proful / învăţătorul cocoţat, fie şi simbolic, pe un piedestăluţ, de unde, în amabilitatea sa, se mai şi dă jos din când în când, să lumineze copilărimea neştiutoare.

Apoi, mă scuzaţi, să trăiţi, aş prefera îndrumători care să nu se creadă chiar buricu’ galaxiei.
(pricep că tre’ să-şi ia şi ei energia şi „misiunea” de undeva, da’ zău dacă asta nu e priza greşită.)

Care să pornească de la ideea că ghidează, însoţesc, dezvăluie, oferă ocazii de descoperire.
Care s-o lase mai moale cu metaforele de forţă tip modelat şi turnat betoane. (în special aia cu „să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii” e deosebit de brutală. cu atât mai sinistră mi se pare alăturarea cu un concept teoretic corect, cel de relaţionare. care ar fi bine să fie individuală.... nu de la prof la clasă, că aia nu e relaţie, e mod de raportare)
Care să-şi lase lor loc, conceptual vorbind, de descoperiri alături de copii.
Pe care să-i auzi spunând ce-au învăţat de la un copil sau altul.
Care să  nu-şi măsoare succesele în funcţie de propriul confort. Ci de cel al copiiilor.

Cu exprimări în care accentul să cadă pe procesul de învăţare. Sau pe relaţie. Sau pe copil. Dar nu pe sine - pasul ăsta ar fi trebuit parcurs de mult...


Ce nu pricep, în continuare, e cum de scapă nesesizat că auto-instituirea-n postura de centrul centrului centrului mamei lui (sau divinitate part-time, guru-senior, de-astea) pune o presiune prostească şi inutilă şi pe prof. (care, ca să continui pe linia metaforelor tembele propuse şi, nasol, luate şi-n serios, are de cărat non-stop după el/ea structuri, bre, ca să aibă ce pune-n capetele copiiilor....)
Presupun că e ceva figuraţie auto-sacrificială la mijloc, că dé, te-o mai aprecia lumea când te vede pe ce rug arzi (ei bine, nu. lumea are cu totul alte treburi...).
Sau, trist, pur şi simplu, fonfleuri pretins literare intens repetate.

Nu, n-o să dau sursele exprimărilor citate. Nu cu persoanele respective am ce am - ci cu un mod pervers de gândire pe care, conştient au ba (cel mai ades ba) îl reprezintă.

Un pic de inversiune de rol la casa omului chiar n-ar strica....

Ce să se facă Muţunau când va fi mare?

Pen’ că mi-s:

a) o coţohârlă şi jumătate, matracucă dictatoare care le ştie iea pe toate
b) una bucată mamă care se gândeşte la viitorul copilului ei (şi se prinde, fie şi via proprii memorii, că habar n-are de subiect, poate şi pen’ că nu se numeşte Asimov)
c) toate cele de mai sus (şi încă vreo câteva)

i-am hotărât deja viitoarea profesie/ meserie lui Muţunau.

(Lucru care, declarat, mi-a adus oprobiul public al unei doamne scârbite de idee (şi, mai mult ca sigur, şi de oarece reverberări proprii la auzul expunerii..), care m-a înştiinţat pe loc, spontan-reactiv-principial, că n-ar vrea să fie copilul meu. Păi... nu eşti, şi cum azi nu fac oferte de adopţie, pot relata mai departe.)


No. Deci. Spre ce îndrepţi copilul?

Nu-l îndrepţi, că se îndreaptă el personal.
Desigur, nou-născut, bebeluş, ante-preşcolar & preşcolar fiind, da. Doar că, hm, oarece îndreptări succesive tot există. Vrei, nu vrei, când ti-i uita în urmă, nişte urme tot se văd. Mai drepte sau mai şerpuite, mai bătătorite sau mai alergate, dar sunt.


Aşadar (clasica întrebare, aş zice...): ce să fie Muţunau ca să fiu eu sigură că totu-i bine / se va descurca în viaţă / va ajunge unde vrea el / şamd?

El însuşi.
Fireşte, cu asta începem (şi am intens senzaţia c-aici progresele nu-s nici acum mici...) doar că nu ştim în ce măsură asta-i va aduce şi bani, deeeeeci...

... care e / ar putea fi / va fi meseria potrivită?

Nu ştim. Că, nu de alta, pe vremea mea, maică, nici cu gândul nu gândeai la tilifoane mobile, dar’mite la de-astea, diştepte.

Să reformulăm.

Care ar putea fi genul de pregătire / direcţionare / descoperire und stimulare de aptitudini care să mă ajute să nu mă răsucesc ulterior în mormânt (prea des)?


Phhha.

Găsit meseria.

1...

2....

3....

Magician! (ta-daaa....)
(cum, am mai scris despre asta? posibil, ideea e rumegată de ceva timp, iar eu mi-s declarat senilă. nu şi senină, din păcate... )



Mai în glumă, mai în serios, lăsând fasoanele şi pretenţiile de glanţ la o parte, antrenamentele pentru subiect nu-s nici uşoare, nici pe temen scurt, aşa că modelul de instrucţie nu e de lepădat din alte motive...



Pen’ că iată cum poate arăta:




Iegzistă şi varianta ... modernizată!






Doar că poate ajunge şi atât de complicat:




Deci mai cercetăm subiectul.
 Nu de alta, dar nu doresc să vin acasă şi să găsesc vreun glob de sticlă plin cu apă, cu sau fără Oprah prin preajmă.


Între timp, Muţunau a pus gheara pe un pachet de cărţi de joc pe care-l tot aruncă de zor pe unde poate.