Nu chiar lup, da’ lejer în blăniţă de oaie

Ce văz eu că au în comun exprimări de tipul:

 „menirea mea ca dascăl este să-i modelez şi să-i formez, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, iar datoria să-i iubesc şi să-i tratez la fel”
 „nu poți să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii dacă nu reușești să construiești mai întâi o relație cu ei. Ajungi să vorbești singur cu tabla.” ?

Multă ipocrizie bine machiată şi vândută pe post de bune intenţii natur.
(Parol, sunt doar puţin prefierte, aproape încă mişcă, de proaspete ce-s.)

Da’ de ce?
Păi, ia să vedem: unde cade accentul?
Eeeee.... cam pe profesor.
De obicei, asta e o veste proastă. Dacă expunerea despre educaţie e despre prof... cel mai des urmează (chiar foarte vizibil) exprimări bazate pe premise de forţă şi inegalitate. În traducere, vorbim de relaţii inegale, cu proful / învăţătorul cocoţat, fie şi simbolic, pe un piedestăluţ, de unde, în amabilitatea sa, se mai şi dă jos din când în când, să lumineze copilărimea neştiutoare.

Apoi, mă scuzaţi, să trăiţi, aş prefera îndrumători care să nu se creadă chiar buricu’ galaxiei.
(pricep că tre’ să-şi ia şi ei energia şi „misiunea” de undeva, da’ zău dacă asta nu e priza greşită.)

Care să pornească de la ideea că ghidează, însoţesc, dezvăluie, oferă ocazii de descoperire.
Care s-o lase mai moale cu metaforele de forţă tip modelat şi turnat betoane. (în special aia cu „să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii” e deosebit de brutală. cu atât mai sinistră mi se pare alăturarea cu un concept teoretic corect, cel de relaţionare. care ar fi bine să fie individuală.... nu de la prof la clasă, că aia nu e relaţie, e mod de raportare)
Care să-şi lase lor loc, conceptual vorbind, de descoperiri alături de copii.
Pe care să-i auzi spunând ce-au învăţat de la un copil sau altul.
Care să  nu-şi măsoare succesele în funcţie de propriul confort. Ci de cel al copiiilor.

Cu exprimări în care accentul să cadă pe procesul de învăţare. Sau pe relaţie. Sau pe copil. Dar nu pe sine - pasul ăsta ar fi trebuit parcurs de mult...


Ce nu pricep, în continuare, e cum de scapă nesesizat că auto-instituirea-n postura de centrul centrului centrului mamei lui (sau divinitate part-time, guru-senior, de-astea) pune o presiune prostească şi inutilă şi pe prof. (care, ca să continui pe linia metaforelor tembele propuse şi, nasol, luate şi-n serios, are de cărat non-stop după el/ea structuri, bre, ca să aibă ce pune-n capetele copiiilor....)
Presupun că e ceva figuraţie auto-sacrificială la mijloc, că dé, te-o mai aprecia lumea când te vede pe ce rug arzi (ei bine, nu. lumea are cu totul alte treburi...).
Sau, trist, pur şi simplu, fonfleuri pretins literare intens repetate.

Nu, n-o să dau sursele exprimărilor citate. Nu cu persoanele respective am ce am - ci cu un mod pervers de gândire pe care, conştient au ba (cel mai ades ba) îl reprezintă.

Un pic de inversiune de rol la casa omului chiar n-ar strica....

Tras de păr şi de urechi

Ieri:

Într-un variu context (legat, cumva, şi de discuţiile cu Muţunau pe subiecte corporale - care sunt atingerile social permise, cât de tare baţi pe umăr pe cineva când vrei să îi atragi atenţia, de ce nu e cazul să te plimbi prin lume pişcând lumea de fund), junele zice:

- Pe mine m-au tras şi C. de păr şi C. de urechi!
C. şi C. sunt învăţătoarea şi asistenta ei. Atenţie, vorbim de şcoală privată, cu pretenţii şi psiholog- consilier de comunicare.

- Hă? Când?
- Nu chiar recent...
Pe Muţunau n-are sens să-l întreb „când”. E, inutil, primul meu reflex de interogatoriu. Să trecem la proba adevărului: descrierea situaţiei concrete.

- Păi, când m-a tras de păr C.(asistenta), eram la engleză şi nu voiam să fac linişte.
În general, Muţunau nu doreşte să facă linişte.
Urmează o scurtă descriere a situaţiei, suficient de detaliată cât să trag concluzia că nu e fabulaţie.

- Şi mi-a şi smuls destule fire de păr, zice Muţunau, de data asta vizibil necăjit. Dar, pune musiu faţa de erou, deşi m-a durut, nu am plâns!


Futu-i, zic eu în gând.

- Gogule, plânsul e la latitudinea ta.
- Nu înţeleg.
- La alegerea ta, adică. Dacă tu nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă vrei să plângi, e OK să plângi. Dar indiferent dacă plângi sau nu, când cineva te loveşte intenţionat, e un abuz. Nu ai de ce să suporţi niciun abuz!
- Chiar dacă m-ai pocni tu?
Când o comite, Muţunau este deseori informat cu privire la intenţiile mele potenţial criminale.
Motiv pentru care nu exclude posibilitatea de a şi-o fura de la ilustra lui mumă, care, bonus, când se grăbeşte, nu ezită să mai imprime fizic impulsuri de tip „la pas cu mine” şi „într-acolo”, „ailaltă stângă”.

- Chiar dacă te-aş pocni eu, da. Nu ai de ce să fii lovit de nimeni, şi, de fiecare dată când te loveşte cineva, vreau să ştiu în cel mai scurt timp!
- Dar eu nu am ascultat de C. Eu am făcut-o să mă tragă de păr!

Oh, futu-i la pătrat.
- Auzi, i-ai luat tu mâna, ai pus-o la tine-n păr, i-ai încleştat pumnul şi ai tras?
- Nu. Dar dacă ascultam, nu mă trăgea de păr. Din cauza mea...
- Gogule, dacă, la vederea a ceea ce făceai tu, C. s-a enervat, pot să-nţeleg. Are tot dreptul să se simtă scoasă din pepeni. Dar de aici şi până la a acţiona violent în direcţia ta sau a oricui altcuiva, e cale foarte lungă. Oamenii au dreptul să reacţioneze violent către cineva doar când îşi apără viaţa! Şi nu cred că tu aveai un pistol pus la tâmpla ei.
- Ha! Nu, nu aveam, zice Muţunau.
- Ştii că şi eu mă enervez dimineaţa în trafic.
- Da.
- M-ai văzut că mă duc să bat pe careva? Iau alţi şoferi de păr? Le trag capete-n nas?
- Nu.
- Păi, nu. Simt impulsul de-a face câte una-alta, dar nu îi dau curs. Îmi vine să lovesc pe câte cineva, eventual îmi imaginez cu ar fi, dar nu o fac.
- Ăhă, cugetă Muţunau.
Apoi, insistă:
- Dar dacă m-ai trage tu de păr? Sau m-ai urechea tu?
- Dar s-a întâmplat aşa ceva până acum?
- Nu.
- Păi, nici n-are să se întâmple. Mi se pare idiot să tragi pe cineva de păr sau de urechi. Asta, cu urechile, e prostia supremă.

Dacă ar fi să pocnesc pe cineva, i-aş scăpa un dos de palmă, un pumn, un picior...

Chiar, de ce n-aş apela la trasul de păr?
Pentru că mi se pare expresia neputinţei supreme - n-am ce-ţi face, deci te trag de păr, ca totuşi să nu-mi scapi! (poveste cu atât mai mârşăvească atunci când e îndreptată împotriva unui copil)

Da’ de urechi?
E un dublu act de violenţă, odată menit să provoace durere, a doua oară, să şi umilească. Să-ţi explice cine are puterea şi de ce tu n-o să protestezi. O mega porcărie.
(prefer pocnelile clare, fără subtext. pentru subtext, folosesc întâi textul)

Am sfârşit prin a desena care e treaba cu cine reacţionează la ce şi ce e aia provocare, ca să fiu sigură că pricepe.
Am adăugat că noţiunea de provocare=reacţie garantată o fi mergând ea la animale, când fluturi capa roşie în faţa taurului sau împungi câinele cu băţu’, da’ cam atât. La oameni se aplică alte reguli.


Buuun. Investigaţia următoare:
- Dar C.-învăţătoarea de ce te-a tras de urechi?

Urmează o bălmăjeală imprecisă. Nu-s convinsă, de data asta, că realmente a avut loc ceva.

- Gogule, când se mai întâmplă aşa ceva, îi spui persoanei respective: „Ăsta e un abuz, îţi cer să te opreşti. Mama mi-a spus să-ţi spun că e un abuz.”
- Mâr-mâr-mâr-hâr abuz, mormăie Muţunau după mine.
- După care zici: „de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?”
Muţunau se prinde că e poantă. Izbucnim amândoi în râs.

Ieri, pe seară: trimit mesaje în cele 4 vânturi, să aflu dacă alţi copchii au mai declarat chestii similare pe-acasă. Răspunsuri: nu, nu, da.
Oh, f... (pe scurt, of..)

Azi:
Mă sună directoarea şcolii. O sunasem de ieri, cam pe seară, nu răspunsese. Mă rog, era târziu, nu m-am agitat.

Versiunea prescurtată (nu cu mult...) a dialogului:
- Muţunau a zis c-a fost tras de păr de asistentă şi de urechi de învăţătoare. Despre primul incident cred sincer c-a avut loc, că prea l-a descris cu detalii. Ba chiar se mândrea că el ar fi provocat-o pe C. Despre al doilea nu’ş ce să zic. O să vorbesc cu amândouă să aflu şi părerea lor. Am vrut să-ţi spun şi ţie, că nu-mi pare genul de incident pe care să-l trecem sub tăcere. Cred că vrei şi tu să ştii când se întâmplă ceva de genul ăsta în clasă. Până la urmă e vorba de violenţă fizică!
- Da, mulţumesc că mi-ai spus. Îmi pare rău. Nu ştiu nimic despre asta, verific şi te ţin la curent.

Ca la carte, ce mai.

Iese Muţunau azi de la şcoală.
- C. iar m-a urecheat azi, că n-am făcut linişte la semicerc...

Zmuti şi noile damblale

Zmuti, căci sună mai bine decât smoothie, e boală veche.
Dar am "actualizat-o" de curând, după ce-am dat peste reţeta Joumanei de limonadă cu menta şi peste precizările lui Ginny - care face îngheţato-acadele, popsicles.

Aici, limonada mea cea mentoasă.

(şi o bucată din vraiştea etern aferentă bârlogului muţunauto-mamiţunesc)

Pentru un kil de suc de lamâie am raşchetat în storcător un kil de lămâi (7 mari) şi vreo juma’ de kil de lămâie verde (4 bucăţi), şi o punguţă de mentă (30 g, se găseşte la Metro, Mega Image, Real). Lămâile verzi îi dau un gust amărui, pişcăreţ, care mie-mi place.
Cred că amestecul ar merge şi „ameliorat” cu un pic de soc (suc de soc de la Ikea, sau ceai de soc, sau socată), dar n-am încercat. Deocamdată!
Miere am pus ochiometric. (deci habar n-am câtă).
Îmi place de mor.

Noile damblale sunt: plantele aromatice (eu; mănânc busuioc gol... cred c-o să devin în curând ponei!) şi scuipatul (el. pretextul este că face arteziene! mda.)