miercuri, 12 octombrie 2016
Victima îşi aminteşte
Muţunau are, la sala de escaladă, o serie de amici de toate înălţimile.
Suprinzător pentru mine e că ăia de vârste mai mari se lasă agresaţi - ciupiţi de fund, pocniţi, etc, ca şi când ar fi al dracului de greu (spre imposibil) să spui, fără istericale da’ ferm, în timp ce priveşti în ochi micul bandit: „Stop! M-ai lovit / ciupit / pocnit. Nu îţi permit să faci asta.”
O fi, ce să zic, că, în timp ce-i vorbeşti calm şi ferm zurbagiului, ai eventual de gestionat, simultan, propriile poveşti interioare contradictorii: sentimentul de victimuţă (la pachet cu ruşine, jenă, şi altele asemenea), aerul de potenţial pedepsitor (nu neapărat la nivel de adult) al ofensei şi, de asemenea, sentimentul de mare om bun care nu-i arde una omuleţului.
La care, după caz, se poate adăuga şi durerea fizică propriu-zisă.
Dar ce s-a petrecut de fapt, stimaţi telespectatori?
S-a petrecut că Muţunau s-a gândit să facă o glumă şi să-i tragă una peste sticla de apă unui cetăţean (adult, da’ cu aparat dentar...) care bea şi el nişte apă. Nu i-au sărit omului nici dinţii, nici aparatul, da’ nici mult nu mai era...
Iar eu am intrat în pământ la auzul povestirii - că, nu de alta, ştiu cum e să-ţi iei sticle-n dinţi în timp ce bei.
Pe drum, conferinţă de presă cu agresorul.
- Dar ne distram! Era o glumă!
- Nu, musiu, tu te distrai. Ei nu. Mai ştii cum a fost la şcoală, când ai vrut să-i închizi în baie pe cei doi mici, şi ei s-au speriat? Pentru tine o fi fost amuzant, pentru ei, nu.
(da, se ocupa şi cu de-astea...)
- Dar eu aproape că nici nu-mi mai amintesc!
- Tu nu, dar ei da. Pe tine când te pocneşte cineva, îţi aduci aminte. Eu mi-am luat demult o sticlă-n dinţi, de mi s-a ciobit ăsta.
- Da’ ce avea cu tine?
- Nimic, m-a lovit din greşeală. Dar uite că eu ţin minte.
- Da’ acum îmi pare rău că am fost victimă....
- Nu tu. În poveştile astea tu eşti agresorul. Cel lovit e victimă.
Pauză de gândiri.
- Deci aşa a fost şi cu D., când s-a supărat...
D. e fostul-cel-mai-bun-prieten/noi-suntem-siamezi, cu care pare să fi reluat recent relaţiile diplomatice (şi răgetele aferente, de pace şi bună înţelegere).Mai demult, nu e clar în ce context, Muţunau îi arsese o mătură-n cap. Aşa, să nu ne plictisim...
La momentul respectiv, cu toate prelucrările prin aşchiere efectuate tot în maşină, nu-i picase fisa.
Dar acum....
- Eu uitasem. Dar victima îşi aminteşte....
miercuri, 30 martie 2016
Exmatriculatul
Apel matinal de la cadrul didactic:
- Mama lu’ Muţunau, da’ Muţunau iar a pocnit un copil la şcoală!
Între noi fie vorba, nu ador cadrul didactic în chestiune.
Nu după ce am auzit-o spunând că ea ar vrea s-o iubească elevii (da’ ia-ţi, madam, un adult. sau mai mulţi. terapeut, gigolo, ambele) şi, de asemenea, să-i respecte autoritatea. Da’ aşa, din proprie iniţiativă, din bun simţ, de cum intră pe uşă, fără vreun demers din partea dumisale.
(Faptul că astea două se bat cap în cap nu pare s-o deranjeze la dialectică.)
Autoritatea se câştigă - cea pur ierarhică însă e o convenţie şi atât. Respecţi funcţia, dar nu persoana.
Autoritatea relevantă şi respectată e cea dată de expertiză / experienţă, care se vede prin ghidaj.
Respecţi experienţa, pe de o parte, când crezi că există.
Respecţi persoana, pe de alta, prin ceea ce face concret, în relaţia cu tine, nu pentru ceea ce pretinde sau predică. Cu alte cuvinte, respecţi cadrul didactic în cadrul creat şi clar comunicat (rareori în afara cadrului, aia e dresură sau docilitate) şi asta când şi dacă ai încredere în ce face şi (semnificativ mai puţin relevant) în ce zice.
Modelul clar de verificare a precizării de mai sus sunt grupurile de adulţi: în contexte puţin familiare, cu reguli neclare (sau clare, dar şi mai clar încălcate) sau percepute ca opresive (sau inutil restrictive) câţi adulţi sunt „cuminţi”?
Punând peste asta tendinţa copiiilor de-a explora, na, uite de ce e bine să tot repeţi că râdem, glumim, dar în incintă.... şi să-ţi mai temperezi aşteptările profund idealiste.
Laşi acas’ bagheta de zână.
Nu de alta, dar nu lucrezi cu elevi imaginari, ci cu copii reali, cu stări, mofturi şi suceli proprii.
Muţunau nu e la curent cu lipsa mea de admiraţiune, dar cadrul didactic, m-aş mira să nu. Căci, dacă adoraţia e ce cauţi, îţi e extrem de clar când n-o ai. O simţi la venă. Ce venă, la mitocondrie!
Deci toate comunicările dintre noi au ... un „ton”. Subtil, desigur, căci dacă vrei adoraţie / acceptare, doar n-o să rişti dezaprobare. Dar ce la îndemână e să te foloseşti de orice detaliu legat de copil...
Aşadar, na poftim, epopeea scatoalcelor continuă. După urechelile şi păruielile de anul trecut (implicând, nota bene, alt cadru didactic), copchilul, silitor nevoie mare, a băgat la cap ce şi cum se face şi s-a apucat să împartă şi el, că, dă, dacă ăsta-i modelul... Un an şi jumătate a fost, când şi când, victimă. Acu’ a sărit de partea cealaltă a baricadei...
Pe scurt, s-a gândit să-şi pocnească o colegă, în timp ce coborau pe scări, el în spatele ei. Fata nu i-a făcut nimic, nici pe scări, nici mai înainte, dar lui Muţunau i-a „venit” s-o altoiască, deci jap, una după cap.
Conferinţă de presă, acasă:
- Îţi interzic să mai dai în fete, acum sau vreodată, cu excepţia cazului în care eşti în legitimă apărare, respectiv în pericol de moarte din cauza persoanei respective! Clar???
- Clar....
- ... şi fără alte pocneli! Clar?
- Clar...
Îhî. Vezi să nu.
Clar ca noaptea, cum ar veni.
E drept, când s-a mai luat ulterior de-o altă fată, respectiva îl ghiontise ea, perseverent, până când Muţunau s-a-ntors, a-mpins-o, ea s-a dezechilibrat şi el „s-a urcat pe gâtul meu”.
Fătuca a reclamat insistent la mama dumisale, mama în chestiune m-a abordat, şi, taman când propusesem să-i confruntăm pe împricinaţi da’ nu stabilisem când, am dat nas în nas matinal, la şcoală... şi-am pus-o ad-hoc de-o reconstituire...
Muţunau negase ferm agresiunea:
- Nu i-am făcut nimic! Ne înţelegem bine! Ne-am şi pupat!
Hă?
- Gogule, sigur n-ai împins-o şi-ai uitat, cum eşti tu, prins doar de ale tale?
- Eu cred că nu!
Eh.
La reconstituire, nu prea m-am prins ce şi cum, victima povestea neclar, iar agresorul se zbătea intens în braţele mele, deloc dornic să participe la anchetă.
- Da’ cum s-a întâmplat? Erai întinsă pe jos? Era el pe măsuţă? Că, altfel, nu pricep cum şi s-ar fi putut urca pe gât.
- Eu îl necăjeam (ghionturi), el mi-a spus să mă opresc, nu m-am oprit, şi el s-a întors, m-a împins, şi eu am căzut în genunchi, şi el s-a urcat pe gâtul meu.
M-am încruntat, nepricepând, în continuare, cum te poţi urca pe gâtul cuiva. Poate... aşa?
Fătuca mi-a interpretat greşit apocaliptica strâmbătură şi s-a grăbit să adauge:
- Dar l-am iertat, acum suntem prieteni!
Na, desfă iţele...
Iar următoarele incidente semnalate de şcoală (care nu pare să ştie sau să nu-i pese de incidentul cu a doua fată) au fost cu R., unul dintre băieţi.
La o primă ciocnire, R. s-a-ntins peste Muţunau, care tocmai încerca să-şi escrocheze un alt coleg, dotat cu o bancnotă de 10 lei.
R. voia, după toate aparenţele şi mărturiile părţilor, să smulgă el banii.
Muţunau, negociator ghiontit, l-a împins pe R., care a căzut. Zbang, incident. (e drept, R. putea cădea peste măsuţe şi scaune, se putea lăsa cu consecinţe nasoale...)
La a doua, R. se ocupa cu turmentarea verbală a Muţunaului (n-am reţinut pe ce temă). Personajul agresat verbal a răbdat cât a răbdat, după care, sătul de insulte, jap, i-a şters o palmă peste ochi vorbitorului.
Ne-ntoarcem la adorabila discuţie cu adorabilul cadru didactic:
- Şi Muţunau şi F au şi făcut mizerie în baie, au împrăştiat toate şerveţelele şi au murdărit pereţii băii cu albastru....
Ăsta fiind cu totul alt episod. Da’ matale ce păzeai, dacă nu te superi?
- Cum de au scăpat neobservaţi? Că presupun că mâzgâlirea totală a băii a implicat ceva timp, nu două minute jumate...
- Păi nu avem cum să-i observăm pe toţi...
- Siguranţa elevilor, la şcoală, e în sarcina personalului şcolii. Cum plănuiţi să îi observaţi mai bine?
- Pornim de la ideea că respectă regulile. Chiar nu avem cum să-i controlăm mereu pe toţi.
Iuhuuu, imaginarul la putere. Copiii respectă regulile! Mmm, ce de-a porci zburau planat azi, pe sus...
- Nu vorbesc de control, vorbesc de monitorizare. Măcar să ştiţi cine unde e şi de cât timp. Acum s-au ţinut de boacăne. Dacă i se face unuia dintre ei rău, cât vă ia până observaţi?
- ...
- Nu e OK.
- Aş prefera să vorbim despre asta mai mult când ne vedem.
Sigur, dă-o cotită. Dacă tu crezi că-s mai suavă în persoană...
- Când s-a întâmplat asta?
- Ieri s-a întâmplat asta, dar nu am apucat să sun, am avut foarte multă treabă... Dar acum, mai ales că l-a pocnit pe R., Muţunau va trebui să rămână trei zile acasă.
Mai cu întârziere, c-a avut cadrul didactic treabă.
(Notă: la after-ul inclus în program, la aceeaşi şcoală, culmea, asistentele de după amiază au mereu timp să-mi spună sau să-mi dea bilet, în caz de boacăne. Da, da’ ele-s cu picioarele pe pamânt, nu aşa pătrunse de propria importanţă....)
Şi aşa a ajuns Muţunau exmatriculat.
De ce?
Păi iei pericolul public din plan social. Şi-l trimiţi acasă, unde tre’ să se gândească la ce a făcut şi să regrete. Profund.
Îhî. Vezi să nu.
Muţunau a citit toată ziulica (toate ziulicile...), a stat echipat cum l-a tăiat capul (mai dezbrăcăţel, aşa...), a făcut toate mofturile posibile şi imposibile şi şi-a exasperat profund însoţitorii.
Nu, nu e un înger. Aureola cre’ c-a rămas, de mult, în crengile vreunui copac în care se căţăra...
(e, mai curând, domnul Goe!)
Exmatricularea temporară (lăsând la o parte gravitatea, mai mult sau mai puţin discutabilă, a incidentelor numărate pân’ la trei) e mai curând o pedeapsă pentru părinte.
Nu are rol reglator - contravenientului i se adaugă, cel mult, o durere de başcheţi în plus...şi, mă tem, şi oarece energie distructivă suplimentară.
Următoarele detenţii se lasă cu muncă silnică.
În imaginarul meu, şi pentru copchil, şi pentru cadrul didactic.
miercuri, 13 mai 2015
Tras de păr şi de urechi
Într-un variu context (legat, cumva, şi de discuţiile cu Muţunau pe subiecte corporale - care sunt atingerile social permise, cât de tare baţi pe umăr pe cineva când vrei să îi atragi atenţia, de ce nu e cazul să te plimbi prin lume pişcând lumea de fund), junele zice:
- Pe mine m-au tras şi C. de păr şi C. de urechi!
C. şi C. sunt învăţătoarea şi asistenta ei. Atenţie, vorbim de şcoală privată, cu pretenţii şi psiholog- consilier de comunicare.
- Hă? Când?
- Nu chiar recent...
Pe Muţunau n-are sens să-l întreb „când”. E, inutil, primul meu reflex de interogatoriu. Să trecem la proba adevărului: descrierea situaţiei concrete.
- Păi, când m-a tras de păr C.(asistenta), eram la engleză şi nu voiam să fac linişte.
În general, Muţunau nu doreşte să facă linişte.
Urmează o scurtă descriere a situaţiei, suficient de detaliată cât să trag concluzia că nu e fabulaţie.
- Şi mi-a şi smuls destule fire de păr, zice Muţunau, de data asta vizibil necăjit. Dar, pune musiu faţa de erou, deşi m-a durut, nu am plâns!
Futu-i, zic eu în gând.
- Gogule, plânsul e la latitudinea ta.
- Nu înţeleg.
- La alegerea ta, adică. Dacă tu nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă vrei să plângi, e OK să plângi. Dar indiferent dacă plângi sau nu, când cineva te loveşte intenţionat, e un abuz. Nu ai de ce să suporţi niciun abuz!
- Chiar dacă m-ai pocni tu?
Când o comite, Muţunau este deseori informat cu privire la intenţiile mele potenţial criminale.
Motiv pentru care nu exclude posibilitatea de a şi-o fura de la ilustra lui mumă, care, bonus, când se grăbeşte, nu ezită să mai imprime fizic impulsuri de tip „la pas cu mine” şi „într-acolo”, „ailaltă stângă”.
- Chiar dacă te-aş pocni eu, da. Nu ai de ce să fii lovit de nimeni, şi, de fiecare dată când te loveşte cineva, vreau să ştiu în cel mai scurt timp!
- Dar eu nu am ascultat de C. Eu am făcut-o să mă tragă de păr!
Oh, futu-i la pătrat.
- Auzi, i-ai luat tu mâna, ai pus-o la tine-n păr, i-ai încleştat pumnul şi ai tras?
- Nu. Dar dacă ascultam, nu mă trăgea de păr. Din cauza mea...
- Gogule, dacă, la vederea a ceea ce făceai tu, C. s-a enervat, pot să-nţeleg. Are tot dreptul să se simtă scoasă din pepeni. Dar de aici şi până la a acţiona violent în direcţia ta sau a oricui altcuiva, e cale foarte lungă. Oamenii au dreptul să reacţioneze violent către cineva doar când îşi apără viaţa! Şi nu cred că tu aveai un pistol pus la tâmpla ei.
- Ha! Nu, nu aveam, zice Muţunau.
- Ştii că şi eu mă enervez dimineaţa în trafic.
- Da.
- M-ai văzut că mă duc să bat pe careva? Iau alţi şoferi de păr? Le trag capete-n nas?
- Nu.
- Păi, nu. Simt impulsul de-a face câte una-alta, dar nu îi dau curs. Îmi vine să lovesc pe câte cineva, eventual îmi imaginez cu ar fi, dar nu o fac.
- Ăhă, cugetă Muţunau.
Apoi, insistă:
- Dar dacă m-ai trage tu de păr? Sau m-ai urechea tu?
- Dar s-a întâmplat aşa ceva până acum?
- Nu.
- Păi, nici n-are să se întâmple. Mi se pare idiot să tragi pe cineva de păr sau de urechi. Asta, cu urechile, e prostia supremă.
Dacă ar fi să pocnesc pe cineva, i-aş scăpa un dos de palmă, un pumn, un picior...
Chiar, de ce n-aş apela la trasul de păr?
Pentru că mi se pare expresia neputinţei supreme - n-am ce-ţi face, deci te trag de păr, ca totuşi să nu-mi scapi! (poveste cu atât mai mârşăvească atunci când e îndreptată împotriva unui copil)
Da’ de urechi?
E un dublu act de violenţă, odată menit să provoace durere, a doua oară, să şi umilească. Să-ţi explice cine are puterea şi de ce tu n-o să protestezi. O mega porcărie.
(prefer pocnelile clare, fără subtext. pentru subtext, folosesc întâi textul)
Am sfârşit prin a desena care e treaba cu cine reacţionează la ce şi ce e aia provocare, ca să fiu sigură că pricepe.
Am adăugat că noţiunea de provocare=reacţie garantată o fi mergând ea la animale, când fluturi capa roşie în faţa taurului sau împungi câinele cu băţu’, da’ cam atât. La oameni se aplică alte reguli.
Buuun. Investigaţia următoare:
- Dar C.-învăţătoarea de ce te-a tras de urechi?
Urmează o bălmăjeală imprecisă. Nu-s convinsă, de data asta, că realmente a avut loc ceva.
- Gogule, când se mai întâmplă aşa ceva, îi spui persoanei respective: „Ăsta e un abuz, îţi cer să te opreşti. Mama mi-a spus să-ţi spun că e un abuz.”
- Mâr-mâr-mâr-hâr abuz, mormăie Muţunau după mine.
- După care zici: „de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?”
Muţunau se prinde că e poantă. Izbucnim amândoi în râs.
Ieri, pe seară: trimit mesaje în cele 4 vânturi, să aflu dacă alţi copchii au mai declarat chestii similare pe-acasă. Răspunsuri: nu, nu, da.
Oh, f... (pe scurt, of..)
Azi:
Mă sună directoarea şcolii. O sunasem de ieri, cam pe seară, nu răspunsese. Mă rog, era târziu, nu m-am agitat.
Versiunea prescurtată (nu cu mult...) a dialogului:
- Muţunau a zis c-a fost tras de păr de asistentă şi de urechi de învăţătoare. Despre primul incident cred sincer c-a avut loc, că prea l-a descris cu detalii. Ba chiar se mândrea că el ar fi provocat-o pe C. Despre al doilea nu’ş ce să zic. O să vorbesc cu amândouă să aflu şi părerea lor. Am vrut să-ţi spun şi ţie, că nu-mi pare genul de incident pe care să-l trecem sub tăcere. Cred că vrei şi tu să ştii când se întâmplă ceva de genul ăsta în clasă. Până la urmă e vorba de violenţă fizică!
- Da, mulţumesc că mi-ai spus. Îmi pare rău. Nu ştiu nimic despre asta, verific şi te ţin la curent.
Ca la carte, ce mai.
Iese Muţunau azi de la şcoală.
- C. iar m-a urecheat azi, că n-am făcut linişte la semicerc...
luni, 28 noiembrie 2011
E înaltă, subţire şi are ochi căprui
Nu e vreo frumuseţe, dar emană căldură, blândeţe şi-i foarte plăcut să stai de vorbă cu ea.
E o femeie inteligentă, foarte respectată de toţi cei care-o ştiu, pentru că mulţi din comunitate au beneficiat, la un moment dat, de ajutorul ei. Are, de mulţi ani, propria firmă, şi, fără a fi persoană publică, e de referinţă în domeniul în care lucrează. Munceşte mult şi rar se-ntâmplă s-o vadă cineva enervându-se. Firma ei n-are prea mulţi angajaţi, aşa că ea duce cam tot.
E, într-un fel, bogată în conexiuni şi lipsită de prieteni. Nu prea are cu cine vorbi - mai toţi se raportează la ea ca la persoana-companie, afacerista pricepută fără a fi câinoasă, cea care e preocupată ca toată lumea să iasă în câştig, sfătuitoarea şi ajutorul de nădejde a şi pentru multă lume.
N-ai zice că-i lipseşte nimic. Pare echilibrată, parcurge, pe undeva la fel ca restul lumii, pe altundeva mai protejată, datorită multelor conexiuni, vremurile tulburi prin care trecem, îi place să înveţe, are familie, se preocupă de copilul ei, e foarte apropiată de părinţi...
Nu e de aşteptat să aibă, vreodată, nevoie de ajutor sau de sprijin. Aşa, poate de-o informaţie, un pont, acolo, de un bilet la teatru, un discount, dar atât.
E înaltă, subţire şi are ochi căprui. Ar putea fi aproape oricine.
Şi e victima violenţei domestice.
Nimic din ce face, din cum se poartă sau din ce arată nu te lasă să bănuieşti asta.
Şi totuşi, e sacul de box al soţului ei, de foarte multă vreme.
De fiecare dată când nu-i convine ceva, şi dăţile astea-s din ce în ce mai dese, dă literalmente cu ea şi cu copilul de ce apucă - masă, perete... Ca şi cu o jucărie pe care te-ai supărat sau care te-a plictisit.
Uneori, înainte sau după izbucnirea de violenţă, iese pe uşă. Pleacă. Apoi se-ntoarce, pur şi simplu.
M-a şocat povestea.
Nu pentru că n-aş fi conceput ca violenţa să-şi facă loc şi-n familiile de intelectuali, sau în familiile bine situate, sau în lumea bună. Mi-e evident că nu de numărul de diplome ori de ani de şcoală depinde depărtarea sau apropierea de flagel.
M-a şocat propria-mi paralizie la auzul poveştii. Imposibilitatea de a reacţiona.
Dincolo de a-i spune, după ce-am ascultat, mută, istorii despre cum dă bărbat’su de pereţi cu ea şi cu copilul, că eu o cred într-un mare şi iminent pericol, şi de-a-l privi pe om în ochi, cu prima ocazie, cu aerul ferm că ştiu, n-am făcut decât să mă gândesc. Să caut răspunsuri.
Parcă mi-au căzut mâinile din umeri.
Dar de ce rabdă? Dar de ce nu pleacă?
Ah, întrebarea clasică. Dovada supremă de lipsă de empatie, de-altminteri.
Pentru că nu poate.
Nu mai poate.
Sau, în cel mai fericit caz, deocamdată nu poate.
Rareori violenţa domestică începe a se manifesta brusc. De cele mai multe ori, sunt semne. Dominaţia, atât de fals interpretată înainte de căsătorie drept forţă, masculinitate şi, eventual, motiv de atracţie. Controlul din ce în ce mai strict, pe unul sau pe din ce în ce mai multe planuri. Abuzurile, de la verbal la fizic. Privările. Bătaia.
Nu vin toate odată, ci, insidios, pe rând, încet-încet, pân’ te trezeşti că propria viaţă-ţi e, demult, o ţesătură cenuşie a cărei singură constanţă e asta - violenţa. Îmbrăcată sau nu în haină de auto-apărare.
Chiar şi când vrei să pleci, n-ai unde.
De cele mai multe ori, e despre bani. Dar şi despre a deschide cutia Pandorei cu şi mai multă violenţă.
Să zicem că pleci. Că treci peste dărâmatul a tot ce-a fost, până atunci, viaţa ta, peste tot oprobiul public (ei, făceai tu ceva...) şi peste toată expunerea, şi pleci.
Cât va dura până la primele bătăi ex-maritale, în stradă sau pe un’ s-o nimeri?
Că tre’ să fii cel puţin naiv să crezi că, până şi-n prezenţa unui ordin de restricţie (care la noi, atenţie, nu există!), agresoru-i deodată pocnit de iluminare şi renunţă la unicul lui debuşeu.
Şi, atât de falsa şi ipocrita replică, „dar cu copilul, ce faci cu copilul? rămâne fără tată?”. Când e evident că-l scoţi de la abator şi că agresorul numai părinte nu se mai poate numi.
Rădăcinile sunt adânci, puternice şi dureroase.
El e un furios fără leac, abrutizat de propria-i familie de origine. Pedeapsa pentru aproape orice era că mama nu-i mai vorbea - luni întregi.
Ea e copilul terorizat, refuzat-priponit-controlat, care n-a apucat nici până-n ziua de azi să crească. Plină de traume atât e mari încât, pe de o parte, nu-i de mirare c-a ajuns mama răniţilor, dar, pe de alta, e un miracol c-a supravieţuit.
Nenorocire à la carte. Meniul zilnic.
Mă uit şi, fără să-mi fi spus cineva, văd, într-o viziune secundă, sau ghicesc, în realitatea imediată, genealogia durerii, pe făgaşele adânci lăsate de urmele de neiubire.
Descumpănirea uneia dintre mame, poate dureros de incapabilă în a-şi gestiona spaima, în faţa copilului prea zburdalnic, prea explorator, prea curios, şi reacţiile ei nefericite, de tip „nu meriţi nimic, nu eşti bună de nimic, noroc că te mai accept eu din când în când”. Respingerile din ce în ce mai dureroase, tranşee perfecte pentru bombele neexplodate de dependenţă ulterioară.
Pentru că, ştiindu-te neiubit de mic, vei face orice pentru a fi acceptat la maturitate. Iar ştiindu-te ăsta, îngropat mult prea adânc în sânge, iese uneori la suprafaţă prea târziu.
Frustrările prosteşti ale celeilalte, care nu iubea decât premiile copilului, şi numai pe cele întâi. Mama-depozit de reuşite, poftiţi bonul. Mai poftiţi pe la noi după următoarea olimpiadă.
Ignorând până şi peretele de furie construit în timp, şi blocat, o vreme, de timididate şi de conformarea la reguli.
Crater si gheizer, sub presiune de mii de atmosfere.
Cel mai tare mă înspăimântă nu combinaţia de cuplu - doi oameni nefericiţi care se simt fără a se-nţelege, de unde şi legătura pe care, în pofida violenţei, nu vor şi nici nu pot s-o rupă - ci felul în care se păstrează legăturile cu familiile de origine.
Ipocrit e puţin spus.
E o prefăcătorie sinistră şi corozivă cum că totul e bine, a trecut, gata. Când, de fapt, nimeni n-a iertat pe nimeni, dar subiectul e deja prea dureros, aparent inutil de zgândărit. Tumora e prea mare ca să mai poată fi scoasă.
Deci mergem înainte zâmbindu-ne tandru.
În vreme ce amabilităţile prezent-colectate n-au cum să suplinească hăul de neiubire, ci, cel mult, să intensifice furia.
E înaltă, subţire şi are ochi căprui.
Şi nu ştiu ce să fac ca s-o ajut, înainte să fie prea târziu.
sâmbătă, 21 mai 2011
Când mama distruge
Te-ajută să .... scâââârţţţ - ca la un disc stricat.
(pauză)
Unele dintre noi sunt încântate s-audă vorbele astea, pe care le pun pe seama experienţelor cu repere comune / asemănătoare. Altele se crispează la auzul / citirea unui astfel de discurs. Pentru că, pentru ele, maternitatea e mai curând un efort sinistru. Ori chiar o capcană din care ştiu sigur că nu mai pot scăpa.
Dincolo de scâââârţţţ... începe partea întunecată.
E obositor să fii mamă. Naşterea e cel mai mare stres fizic pe care-l poate parcurge un om obişnuit, şi nu vine singură - ci precedată de sarcină, care nici aia nu-i chiar floare la ureche, şi-apoi, e, pe post de cireaşă de pe tort, urmată de o lungă perioadă când nu prea dormi, pentru că ai program non-stop de deservit nevoile altcuiva - ceea ce e istovitor, epuizant, şi nu prea prezintă recompense imediate ori intrinseci.
E ceva pentru care nu te-a pregătit nimeni. Şi nici n-ar fi putut-o, integral, face... E surpriza perpetuă care-ţi solicită până dincolo de durere flexibilitatea proaspăt descoperită. Şi o fi dotată cu mici repere, dar nu prezintă finalităţi palpabile.
Nu vorbesc de perioada imediat următoare naşterii. Ci de ceea ce vine după ce euforia iniţială devine o amintire.
Ca să poţi savura maternitatea post-luna/perioada-de-miere-bebeluşească, ai nevoie fie de o situaţie de excepţie (din categoria copil care doarme / nu dă (excesiv de multe) bătăi de cap), fie de nervi de oţel, fie de o oglindă (fie de toate la un loc!). Nu vine de la sine. Nu mai vine, (în cazul fericit c-a făcut-o vreodată - pentru unele dintre noi, maternitatea e o sublimă; pentru altele, e îngrozitoare).
Cineva trebuie să te-ajute să te vezi în propriul rol nou, ca să-l poţi ajusta. Şi cineva-ul acela (fie că-i mereu o persoană ori, pe rând, mai multe) trebuie să fie benevolent. Suportiv. De ajutor. Dotat cu compasiune şi, de ce nu, cu o pereche disponibilă de mâini în plus.
Într-un mediu (perceput ca) opresiv, fie şi discret opresiv, încep să iasă la iveală tot felul de monştri.
Au şi de unde.
Nu venim dintr-o cultură cu prea mult bun simţ. Mai curând, e vorba de una oligofrenă, bazată pe scatoalce. Nu-s alea, e violenţa de orice fel - de la verbal până la exces fizic.
Perversitatea vine din faptul că pocneala e nu doar recomandată, ci asociată cu dragostea (dacă vrei să crească bine...) şi cu datoria (păi trebuie educat!).
Alta, menţionarea tradiţiei (păi eu aşa am crescut şi am ieşit bine) e de-un idiotism atât de grăitor încât mă-ntreb dacă mai merită taxat printr-un zăăăuuu? acid ori pur şi simplu pasat c-un aer de Pinochio, las-o jos, maestre, că măcăne.
Deci, monştri cât încape.
Când devenim părinţi, ajung subit la scadenţă poliţele tuturor aspectelor de proastă calitate din propria noastră educaţie. Şi nu e vorba numai de cele furnizate de părinţi - că doar există rude, bone, însoţitori temporari, educatoare, profesori.
Şi-s foarte greu gestionabile, chiar şi când ştii de ele şi ai ceva resurse şi maniere de-a le gestiona.
Dar când, indiferent de motive, nu ai?
Când ai copii mici, de vârste apropiate.
Când mai ai de îngrijit pe cineva.
Când suferi tu de vreo boală.
Când eşti, în cea mai mare parte a timpului, singură.
Când joci prea multe roluri, ori „deserveşti” prea mulţi oameni.
Când membrii familiei mai mult te-ncurcă decât te-ajută.
Când, deşi vrei să schimbi ceva, nu ştii cum.
Când eşti, oricum ai da-o, copleşită.
Nu iau apărarea celor care-şi bat copiii.
Pur şi simplu, nu mă simt în postura de-a arunca prima piatră.
Pentru că nu odată mi-am muşcat buzele.
Pentru că, după mine, verbalul bate la fel de tare, dacă nu şi mai şi, decât fizicul; nu-l bat, doar urlu la el nu e, din punctul meu de vedere, o disjuncţie; nu odată m-am dus în altă cameră să urlu (desigur, in petto) ori să dau cu palmele-n pereţi, a neputinţă momentană sau cu iz vag peren.
Ceea ce mă face să vreau să-nţeleg de ce. Trăiesc cu impresia că găsirea cauzei poate distruge răul. Sau, cel puţin, îl poate diminua în vreun fel. Pe principiul evit situaţia riscantă, evit / diminuez consecinţele neplăcute.
De ce există reflexul ăsta?
De ce nu apar mai multe alternative?
De ce se tocesc atât de uşor toate bunele intenţii? Ca să ajungă, suprinzător de repede, pe o pantă cu vedere spre iad?
Vizibil sau nu, un copil mic cere mult timp & înseamnă ameţitor de multă muncă. Motiv pentru care, când ţi se pare că-ţi mai dă, coarda se rupe. Când ţi se pare c-o face intenţionat, că repetă/recidivează, că de ce nu-nţelege odată, şi mai şi.
De aici până la a vedea copilul îmbrăcat cu haina tuturor relelor lumii nu e decât un pas.
Şi, în continuare, până la a construi un nou reflex nu e cale prea lungă. Pentru că fundaţia, nu-i aşa, există. Solidă, hrăpăreaţă, consumatoare.
E un bulgăre de zăpadă rece şi murdară care se tot amplifică distructiv.
Maternitatea e făcută, în bună măsură, din renunţări. Aşa cum sunt, de fapt, toate alegerile noastre. Pe verso. Pe reversul medaliei - cel la care, de obicei, nu prea apucăm a ne mai uita.
Dar, cu copil, medalia e titirez. Şi, câteodată, din jocurile ei de culori pare a se vedea numai negrul.
Nu asta e cel mai trist.
Ci faptul că, odată căzute-n făgaşurile astea, dăm tot mai departe, făcând viitoarele reconstrucţii grele şi dureroase, dacă nu imposibile.
duminică, 6 februarie 2011
În spatele lui NU
"Nu ai voie la priză!"
"Nu şterge mânuţele de tricou!"
"Nu te mai juca acolo!"
"Nu arunca pernele!" (jucăriile, cărţile, etc)
"Nu mai ţipa!"
"Nu călca în baltă!"
"Nu mă mai bate la cap!"
Fraze mitraliate zilnic, tumultuos, ţâşnind ca dintr-un gheizer cu care nu se mai ştie când ne-am trezit înlăuntru.
şi acum, încet, în reluare. Cu subtitrările care prea rar ajung la suprafaţă.
Nu te urca acolo!
... dacă nu te ţii bine şi cazi, ce mă fac?
Nu ai voie la priză!
... dacă Doamne fereşte te electrocutezi, ce mă fac?
Nu şterge mânuţele de tricou!
... te murdăreşti, iar am de lucru, ce mă fac cu atâtea lucruri de spălat, cu ce te mai îmbrac, de unde bani pentru alte lucruri, ce mă fac?
Nu te mai juca acolo!
... dacă nu te pot supraveghea şi păţeşti ceva, ce mă fac?
Nu arunca pernele (jucăriile, cărţile, etc)
... că nu tu le strângi, ce mă fac cu atâtea pe cap?
Nu mai ţipa!
... că mă doare capul, ne aude lumea, ce-o să zică lumea, ce mă fac dacă lumea se uită pe urmă ... nu-ştiu-cum la mine? dacă lumea îşi face o părere proastă despre mine, ce mă fac?
Nu călca în baltă!
... te murdăreşti,
ce-o să zică lumea,
ce mă fac?
Nu mă mai bate la cap!
... etc.
În spatele tabuurilor şi interdicţiilor e, întotdeauna, spaima.
Neagră-gri. Ţepoasă. Ceţoasă. Insidios-rece. Cotropitoare. Vulnerabilizantă. Aparent, de neoprit. Iremediabilă. Umilitoare. Frustrantă. Cu rădăcini ameţitor de adânci.
Implicit, amăgitoare. Sub imperiul ei, totul pare brusc mai bun, subit dezirabil.
Orice, dar să evit spaima.
Pentru că nu ştiu exact nici în ce constă (ceea ce o amplifică), nici cum să mă apăr de ea.
Nu aşa reacţionăm, de cele mai multe ori?
În absenţa modelelor contrabalansatoare, cum altfel?
Nu cumva ne purtăm ca şi cum am trăi veşnic sub o sabie a lui Damocles? Care sabie, de fapt, nu e acolo ca atare, ci drept substitut pentru altceva mult mai greu de cuprins de oameni?
„Nu” e, de obicei, o scurtătură penibilă care ilustrează un singur lucru: ignoranţa emiţătorului.
Este, esenţialmente, o dovadă de îngustime de minte, nu de autoritate (altă vorbă seacă, acoperitoare de spaime...). De unde şi disperarea nuu-itorul „sfidat”...
E-o limitare şi atât. Mai mult, e una contraproductivă. Înţeleg să mă opresc - dar nu cum, nici de ce, şi nici ce să fac data viitoare. Dintr-o dată, sursele de frustrări se triplează.
Sună cunoscut?
Vorbesc în [(prea-)bună] cunoştinţă de cauză. De fiecare dată când spun „nu”, pot găsi (de obicei post-factum) o altă alternativă de exprimare mult mai fericită. Mult mai clară pentru copil şi mult mai rodnică în privinţa schimbării de comportamente.
Zic „de obicei” pentru că-n situaţiile de urgenţă vitală un „nu” îţi poate furniza cele câteva milisecunde salvatoare. Dar nu trăim (sau n-ar trebui) în stare de perpetuă urgenţă vitală. N-avem război acasă. Sau n-ar trebui...
Suntem, cumva, în luptă contra curiozităţii copiilor noştri?
Contra inventivităţii lor?
Contra dorinţei de explorare?
Contra nevoii de-a experimenta?
Sau a celei de-a înţelege consecinţele?
De-a testa?
Contra degeţelelor mici, care nu pot ţine prea bine obiectele?
Contra impulsurilor de moment, necenzurate de frisoane sociale tembele, inutil conformiste?
Suntem, cumva, împotriva copiilor noştri?
În opoziţie absolută cu tot ce reprezintă ei?
Pentru că din asta sunt făcuţi copiii, din toate cele de mai sus. Şi din zâmbete, şi din dragoste, şi din alte câteva „ingrediente” care-s cu mult mai presus de noi, dar pe care nu le mai preţuim de mult aşa cum ar trebui.
Când anume le-am declarat război?
Că de ce e, în context, o întrebare retorică.
De la ce m-am luat? De la postările Anei, Oanei şi Amirei pe tema violenţei împotriva copiilor. (postări pornite şi ele de la un alt blog, pe care nişte ... de-alea schimbă informaţii absolut stupefiante cu privire la cele mai eficiente metode de-a-ţi cafti progenitura)
Şi de la constatarea amară că-i foarte greu să-i faci pe oameni să priceapă de ce e sinistru ce fac, câtă vreme ei sunt făcuţi din NU.
vineri, 26 noiembrie 2010
Am spus demult o poveste
M-au şocat mai ales comentariile pe seama relatării:
- Da, păi la cum se îmbracă unele din ziua de azi...
- Cu ce era îmbrăcată fata? zic.
- De un’ să ştiu, cu vreo haină de-asta de fufă.
- Bre, ştii, sau nu ştii?
- Nu ştiu, dar n-o fi sărit ăla degeaba la ea.
Deci haina face violenţa. Iar dovezile nu contează, totul e aprioric lămurit.
Bizar. Şi, pe loc, extrem de contestabil.
De exemplu, eu aş fi sărit la interlocutor să-l verific la dinţi (mai exact, la gradul de dispunere instantanee pe pardoseală) fără să-mi pese cu ce şi cum se îmbrăcase.
Cât de stâlcit pe dinăuntru trebuie să fii ca să scuzi agresorul?
„Mulţumim” pe această cale, printre dinţi, interpretărilor cretine ale onor religiei bazate pe mâncatu’ originar de mere. Şi pe presupunerea, zilnic acţionată fără verificare, că, daca nu iereai tu, muiere, şi-acu’ o duceam bine mersi, in Rai.
Şi cât de lipsit de sinapse ca să nu vezi gaura de logică?
Să zicem că X fumei se echipează... bizar. Ce legătură are asta cu restu’, care-s îmbrăcate diferit? „Mulţumim” pe această cale, printre dinţi, interpretărilor cretine ale onor religiei bazate pe noţiunea de păstorit turme.
Şi cât de ... subţire la neuron ca să nu pricepi că, daca presupunerea că femeile fac ce vor din bărbaţi, chiar împotriva voinţei acestora, e validă, asta nu complimentează deloc masculii, ci-i reduce, în materie de aprecieri de intelect, la un stadiu vecin cu amiba?
M-am aventurat în schimb, ceva mai paşnic, într-o relatare.
- Auzi, să zicem că mergi cu tramvaiul, şi că vezi o gaşcă de băieţaşi amatori de senzaţii tari, cu ochii ieşiţi din cap după fete.
- Da... i se telescopează ochişorii cuviosului.
- Şi să zicem ca-n tramvai sunt două fete cu fustă scurtă. De-aia, de zici matale că nu-i bună.
- Dăă... mormăie omu’, captivat de-a binelea.
- Să zicem că una din ele e firavă, şi ailaltă e lucrată, atletă, cu muşchi pe ea.
- Da, tresare omu’, scos din reverie de imaginea nouă.
- De care din ele crezi tu că se ia gaşca?
- De aia firavă, scoate prompt cetăţeanu’ concluzia.
- Aha. Da’... de ce?
- Păi, logic. E mai simplu.
Da. Logic.
Pentru că elementul cheie nu e şi n-o să fie niciodată lungimea fustei, ci vulnerabilitatea.
Violenţa e, întotdeauna, despre vulnerabilitate.
Întotdeauna.
Mă-ntreb de ce-o fi atât de greu de priceput aspectul ăsta de extrem de mult popor aiurea comentator. Şi cam cât o să ia până se-nţelege.
A! Şi aştept cu interes ca onor BOR să ia o scurtă pauză din ctitoritu’ faraonic de catedrale (prielnic, se ştie, pe vreme de criză & implicit orientat ferm spre opinia că statu’n garaj te face maşină). Cât să emită o poziţie fermă şi clară, de condamnare, corect ancorată în doctrină (ca să nu-i zic dogmă) cu privire la violenţa împotriva femeilor.
Şi să binevoiască să-i şi verifice propagarea de la vlădică până la opincă.
Că eu m-am săturat de interlocutori de-ăştia & de efectele discursurilor lor cu-ntorsu' obrazului & altele de profil.
Să ne-nţelegem: nu arborez drapele extremist feministe (cel mult, declarat mamiţuniste, da’ ăsta e alt curent, de tip esenţialmente narcisist cu tente megalomane), şi nici atee sau anti-religioase.
Dar nu suport tolerarea violenţei. Indiferent că e declarată sau tacită. Pen' că, la blană, dacă nu eşti declarat contra violenţei, implicit o susţii.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Trei poveşti interactive: c-o ţară, o terapie şi oarece maimuţe
- Că doar noi aşa am crescut şi uite ce bine am ieşit!
Sau ce greu ne e să ne facem boi singuri. Drept care, evident, la nevoie (a interpretării...) tot universul e strâmb - numai noi, nu, ci, ca brazii!
Şi a fost odată o tante doctor numită Beverly Funderbunk. Numele şi ocupaţia-i seamănă întrucâtva cu cel al destrămatei formaţii Marky Mark and the Funky Bunch. En fin.
Această tante, neocupându-se ea de cântat, se ocupa totuşi de adunături ciudăţele: părinţii care îşi caftesc copiii.
Cucoană, eu n-aş vrea, da’ trebuie, nu vezi cum se poartă? Ce-o să zică lumea? Şi mă mai şi 'nnervează!
Copiii cu probleme comportamentale („adunate” de-a lungul ţopăielilor prin case-adăpost) aveau şi ei locul lor la acest program...
Şi toată această ocupare, vezi bine, se făcea prin Terapia de Interacţiune Părinte-Copil, care decurgea cam aşa:
În prima parte, se lua părintele cel bătăuş şi se punea să steie nas în nas cu copchilu’su’, să se joace vreme de 5 minute neîntrerupte de nimic.
- Cucoană, da’ asta fac toată ziua, stau de stricăciunea asta mică, şi mă ocup, uite, mă şi doare mâna dreaptă de cât m-am ocupat!
Mucles şi treci la gioacă.
Care gioacă nu e aşa, oricum, ci condusă de copil. Ce vrea copilul, aia se face.
- Ptiu, fir-ar!!! Adică cum adică, s-ascult eu de copil? Păi ce ştie ăsta? Că eu de aia-l bat, să-nveţe să se poarte, să nu mă mai bată la cap, că toată ziua mă scoate din minţi, să fac om din el, aşa, cum trebe!
Mucles şi fă ce zice ăsta micu’. Vrea creionul tău verde, i-l dai. Îl vrea şi pe următorul, i-l dai. Hai, că nu crăpi 5 minute. La valoarea ta...
Ietă, cică nu crăpi, da’ mult nu mai ai.
Rezultatele (aparent) suprinzătoare erau că părinţii bătăuşi erau realmente extenuaţi după numa’ 5 minute.
De ce? Pen’ că, poate, le era extrem de greu să-şi iasă din rutina controlatoro-cenzuratoro-caftitoare?
Pentru că pur şi simplu nu ştiau să se poarte altfel decât agresiv?
Pentru că ajungeau implicit să contemple lucruri neplăcute şi nu neapărat rezolvabile despre ei înşişi?
Partea interesantă e că se pare că părinţii cu pricina nu s-au apucat să le dea omoru’ copchiilor de cum au ajuns acasă, ca să suplinească alea 5 minute în care mi-am muşcat limba şi mi-am frânt mânurili să fac ce zici tu, bestie mică şi nerecunoscătoare!
Fraieri.
În partea a doua a terapiei, părinţii învăţau cum să transmită clar informaţii copilului. Cum să-i spună ce şi de ce să facă, în ce fel să-i arate copilului cum anume să facă (sau cum să nu facă), cum să-l laude ca să obţină repetarea comportamentelor dorite.
Buuuun.
Aşa, şi?
Din povestea asta mie mi-au atras atenţia două aspecte. Una e o expunere a lu’ madam doctor, care zice:
„Am constatat, de-a lungul timpului, că părinţii care-şi bat copiii au aceleaşi scopuri ca şi părinţii normali; metodele şi ideile lor, însă, sunt greşite. Când i-au spus micuţului de 3 ani să se joace în curte şi el a ieşit în stradă, ei cred despre copil că îi sfidează. Şi părinţii aceştia nu înţeleg că un copil de 3 ani poate să uite instrucţiunile primite, sau că pur şi simplu nu se poate controla, că e curios, aşa că ei consideră că trebuie să-i pedepsească pe copii, pentru binele lor, pentru că au fost neascultători şi s-au expus pericolelor”
În traducere, eu-s tâmpit, dar te bat pentru binele tău. Zi mersi.
A doua frază nu e a lu’ madam doctor, ci a lu’ nişte frăţiori (Chip & Dan Heath) care o citează şi comentează şi zic aşa:
„Cei mai mulţi dintre noi cred, în adâncul sufletului, că părinţii care îşi bat copiii sunt „defecţi” şi nu mai pot fi „reparaţi”. Cine, în afară de o persoană cu probleme grave şi profunde, ar putea lovi un copil?”
- Iote, bre, americanii ăştia, ce prostovani! Păi cum să nu-ţi baţi copilul? Cin' l-a făcut, ei? Păi cum să-l educi, altfel? Ce, vrei să ţi se suie-n cap? Păi eu dacă nu mă ţineau ai mei în frâu, cine ştie unde ajungeam... rău, nu aşa!
- Şi... ia stai, 're-ai a'.. Doamne-iartă-mă, adică pe cine faci tu deranjat? Cum adică să am probleme? Tu ai probleme, fraiere, ai o grămadă, vai de capul tău! Şi o să ai şi mai multe, numa’ să pun eu mâna pe tine, să-ţi ard una, că altfel nu-ţi bagi minţile-n cap! Needucatu' şi nesimţitu' naibii!”
Şi... a mai fost odată un experiment cu maimuţe... Maimuţe adevărate, cimpanzei bonobo.
Se ia una bucată bonobo flămând şi i se dă drumu’ într-o cameră cu banane. Nehalitul poate alege să se îndoape solitar sau să deschiză o altă uşă, ca să invite alt maimuţache bonobo la ospăţ...
Întrebare de cinci catralioane de puncte: ce au făcut cele patruj’ (parcă...) de maimuţe?
Articolul BBC nu dă chiar toate detaliile.
Păi... au invitat la masă, de fiecare dată, cealaltă maimuţă.
Aulio, ce maimuţe proaste! Poi cum să dai, maică, aşa, mâncarea? Ce, erau neamuri, fraţi de cruce?
Eeee... în afară de altruism înnăscut şi de ipoteza unor favoruri viitoare (adică te scriu, ele, maimuţele la catastif, şi, ehehe, vine scadenţa!) savanţii presupun că generozitatea bonobă (considerată, până la acest experiment, a fi o trăsătură strict umană) se datorează faptului că-n regiunea unde trăiesc aceste maimuţe e abundenţă de resurse. Nu duc lipsă de mâncare, adică.
A.... poi de aia le arde de cioace, maică!!! Ia să vază ei cum e să n-ai, e???
(taci, bre, că ne-am prins, eşti.. submaimuţă...)
Eu văz aici oarece legături. Între aceste 3 poveşti, adică. Stai, să mă frec la ochi.
Dap, tot acolo-s.
Nasol.
luni, 8 noiembrie 2010
Capra cu trei iezi se întoarce
De vreo două săptămâni încoace, povestea diurnă a devenit poveste de seară post-sticloanţă de mers în pat (da, nu l-am dezvăţat de biberon. nici măcar n-am elaborat strategia de dezvăţare!)
Evident că Bunica îi povesteşte ... fix Capra cu trei iezi! Versiunea editată, fără decoraţiuni sângeroase. Da, lupul tot mănâncă iezii, dar accentul se pune pe alt aspect - cuminţenia! (de ce oare...? pentru că onor junele dă şi el prin băţ de obraznic? tehnic vorbind, da, deşi Mamiţuni pretinde că iniţiativele muţunautice lesne dătatoare de atacuri de cord, gen urcatu' pe lustră, sunt o dovadă de imaginaţie şi autonomie)
Ce înţelege copilul?
Că trebuie să spele vase cu buretele şi să măture dedicat pe jos - pentru că aşa face iedul cel mic. Care e cuminte.
Mamiţuni, cusurgioaică şi pricinoasă, tot are un dinte împotriva poveştii - adică ce, să fie cuminte de frică?
marți, 26 octombrie 2010
Despre agresiune

De-o vreme încoace, mă tot îngrozesc sistematic observând cam câtă violenţă e adânc încrustată / întreţesută în cultura noastră, şi cam la ce adâncime.
(Când zic „noastră”, mă refer la populaţia umană din emisfera vestică. Europa, SUA, de-astea...)
De la ce m-am luat?
De la desene animate, evident. Sunt (cam fără speranţă) în căutarea unui desen animat fără scatoalce. Şi fără teroare, fără spaime. N-am găsit încă.
(Alba ca Zăpada abundă de ghionturi şi răutăţi, unele mai vizibile, altele nu.
101 dalmaţieni, la fel.)
M-am uitat mai atent la poveşti. Capra cu 3 iezi e sinistră (capetele iezilor aranjate în geam... sânge pe pereţi... brrr!!! pot pricepe apetenţa pentru oroare a vremurilor de demult, dar nu perpetuarea ei). Punguţa cu 2 bani nu e nici ea departe (cu baba care bate găina pân-o omoară...)
Hansel şi Gretel îţi explică blajin c-ai putea, la o adică, să fii abandonat în pădure şi că nu-i tocmai greşit să comiţi un asasinat, fiind matale cumva în legitimă apărare.
Etc.
Ce le transmitem, astfel, prin poveşti, copiilor noştri?
Că violenţa e, obligatoriu şi cu frecvenţe ridicate, parte din viaţă. Că funcţionează, în lipsă de orice altceva, ca mijloc de expresie. Că e, eventual, vehiculul spre succes. Că de ea depinde supravieţuirea.
Când, de fapt, violenţa reduce, distruge şi dezumanizează.
Nu-mi place perspectiva actuală. La o privire mai atentă, când vezi dimensiunile porţiei fără crâcnire acceptate zilnic, e absolut îngrozitoare.
Încep să mă mir cum de nu ne cotonogim sistematic pe stradă. Şi cât de aproape, suntem, de fapt, de asta. Cât de subţire e geamul protector care ne desparte de sărituri diurne la beregată.
Pe unde ieşim de aici?
Din lumea asta dezumanizată unde, în plus faţă de „bunele” maniere anterior menţionate, te mai şi poţi trezi eventual prins în uşile lu’ Metrorex, din motive de „reduceri de buget şi de personal”?
Nepăsarea e tot o formă de violenţă. Fie şi numai pentru simplul fapt că ucide consideraţia.
O prima manieră de apărare ar fi protestul. Ceea ce face Zoozie.
Care-s restul?
vineri, 18 septembrie 2009
Picătura de magie
Vară. Cald. Peste patruj' de grade. Asfalt topit. Aer lichid. Aproape restanţieră (iar), îmi fac curaj să abandonez aerul condiţionat din birou şi să mă duc să platesc lumina. În Rahova. Pardon, în Rahova, mânca-ţi-aş.
Ajung la casierie. Înăuntru, superlativul absolut al combinaţiei dintre furnal şi rugby, condimentată ghebos cu isterie. Apocalipsa supra-stimulării senzoriale. Anticamera iadului. Oameni transpiraţi, iritaţi, nerăbdători, înghesuindu-se cu călcături şi ghionţi şi poşete-n coaste, care povestind te miri ce, care strâmbându-se că nu e linişte. Turmă depersonalizată şi udă-leoarcă, redusă la stadiul de suport umblător de facturi şi bănet. După 5 minute de agresiune copleşitoare (miros, şuşoteli şi zbierete protestatare deopotrivă, aer irespirabil, transpiraţie curgând dâre, nervozitate cvasi-palpabilă), te-absorbea irevocabil starea amorfă a plătitorilor deposedaţi de orice ţinută umană şi, ajungând să tresari involuntar, la unison cu toţi ceilalţi, la orice zgomot ori mişcare, devenea aproape imposibil să-ţi păstrezi, dacă nu minţile, măcar calmul. Masa perfectă de manevră pentru izbucniri aberante de varii grade.
În toată înghesuiala asta erau un tată şi-un copil de vreo 4-5 ani. Tatăl, la vreo 30-35 ani, înalt, slăbuţ, ridat, vizibil extenuat (între stresat-nedormit şi bonav cronic) şi preocupat. Copilul, vesel, cuminţel, tăcuse aproape imediat ce intraseră. Nimic deosebit la niciunul. Genul care ar trece neobservaţi pe stradă. După un timp, copilul întreabă ceva. "Cum de nu ştiu ce animal trăieşte nu ştiu unde şi are blana nu ştiu cum?" Se întorc n-şpe priviri iritate, cu ochi daţi peste cap.
Tatăl epuizat trage aer în piept.
Adânc.
Dacă şi-ar fi admonestat copilul, şşşt, taci, vorbim acasă, sunt sigură că n-ar fi avut parte decât de aprobare. Tacită. Păi, tu ne mai lipseai, cu bodogănelile tale... nu avem noi şi aşa destule pe cap? Nu vezi ce obosit e tat-tu? Viaţa "e greu", etc.
Dar nu s-a-ntâmplat asta.
A găsit undeva resurse şi a răspuns punctual, cald, calm, complet, lămurind băieţelul, urmărind pe parcurs dacă s-a făcut înţeles. Pentru câteva momente, aerul şi-a schimbat consistenţa şi acolo s-au suprapus două universuri: unul, cu tată şi copil, doar ei doi, cu rutina şi obiceiurile şi tandreţurile lor, şi altul, de ascultători clandestini, instantaneu îmblânziţi. Universul cel vechi, hain, exploziv, a fost anihilat deodată, şi-a dispărut ca şi cum n-ar fi fost.
Cât a vorbit tatăl, (nu mult... o veşnicie în 30 de secunde...) cu excepţia celor de la casierie a tăcut toată lumea.
Pe urmă, treptat, şuşotelile s-au reluat. Dar iritarea aia inutilă se risipise.
Amintirea mea s-a estompat de atunci, nu mai pot reda povestea la intensitatea pe care am trăit-o. E, poate, o-ntâmplare nesemnificativă, poleită de banal, care mi-a atras atenţia doar mie. Ştiu că, pe loc, mi-am spus "Doamne, asta mi-aş dori să pot face pentru copiii mei, când i-oi avea" şi că, pe urmă, în diferite ocazii, am încercat să-mi mai aduc în prezent blândeţea aceea dezarmantă şi pătrunzătoare.
Pot încerca să pun raţional în cuvinte ce cred că s-a-ntâmplat atunci - cum, puse delicat şi răscolitor în faţa normalităţii, noi, fiarele, ne-am băgat cu toatele minţile-n cap şi ne-am potolit.
Sau, emoţional, cum omul a reuşit să meargă direct la ţintă şi să atingă instantaneu o coardă atât de sensibilă, încât ne-a (re)acordat la lungimea bună de undă.
Sau, cu un aer metafizic, cum replica a reverberat şi-a devenit ea însăşi mai mult, astfel că, deşi tatăl nu făcuse decât să dea un răspuns copilului său, ne-a folosit şi nouă. Ca o lumânare care, firesc, pur şi simplu, aprinde o alta.
Însă tot mi-ar scăpa ceva. Nu pot cuprinde totul, ca să explic cum de un om a reuşit, involuntar, cu doar o frază, să potolească o gloată cu capsa pusă şi nervii-ntinşi. Şi să ne dea o lecţie. În cazul meu, de neuitat.
Dacă aş putea primi vreodată un har, pe-ăsta l-aş cere. Îmblânzirea. Şi-aş vrea să fie şi contagios.
Pentru că, din ce-am trăit până acum, tot asta-mi pare a fi cel mai bun antidot la violenţă.
luni, 14 septembrie 2009
"Porţia" de violenţă
Din păcate, şi relatarea de mai jos mai face parte din poveste.
Zilele trecute, vine Bunica din parc şi povesteşte următoarele: La doua bănci mai încolo, o mămică (tânără), de zor vorbitoare la telefon. Puştoaica de vreun an (aproximare bunicească tip ochi-de-vultur), nerăbdătoare, o tot trăgea pe maică-sa de mână, s-o însoţească la o mică plimbare bălăbănită. (Mama-n chestiune şedea. Bunica a presupus că, la fel ca şi Muţunau acum vreo lună, cea mică era în faza-n care voia să meargă, dar numai "asigurată" de-o mână de adult).
- Stai, că nu mai are răbdare, zice mămica telefonistă, şi pune cu grijă mobilul pe bancă.
După care ia puştoaica, îi rade cu sete două palme la fund şi o depozitează urlând în cărucior, la celălalt capăt al băncii.
E evident ce face după: se întoarce liniştită la conversaţie. Din care se întrerupe doar ca să admonesteze (zbierând "ia mâna de pe ea") o altă bunică din preajmă: femeia se apropiase de căruţ şi voia să consoleze fetiţa, care se sufoca de plâns. S-o mângâie.
Ce să-i faci? Să nu te bagi, că, la viteza asta, două bănci distanţă oricum înseamnă "prea târziu"?
Să strigi "las-o!"?
Să încerci să consolezi copilul, poate-a-nţelege podoaba de mumă-sa...?
Să te duci s-o iei blând de mână pe zână în timp ce şi să-i şuieri între ochi, scurt şi clar, "opreşte-te!"?
S-o pocneşti pe agresoare? Mamiţuni, temperamentalo-justiţiară, şi-a amintit brusc de antrenamentele de volei (o, tempora) şi-a avut milisecundic senzaţia că, dacă ar fi fost şi ea de faţă, scena s-ar fi lăsat cu dinţi pe jos, aşa, din servă.
Ceea ce se reduce, evident, tot la violenţă. Şi nu-i OK. E doar un cerc vicios.
Problema cu violenţa este, cred eu, că are propriul ei limbaj. Unul cu o teribil de "grea" încărcătură şi cu o dialectică pervertită. Este atât de insidios întreţesută în vieţile noastre, încât nu doar că n-o mai vedem, e în peisaj, locul ei e acolo, dintotdeauna.
Trăim pe (bază de) violenţă. E-n fişa postului. Doar că nu-i dăm numele ăsta...
E, o palmă, acolo...
Haideţi, doamnă, păi cum altfel să (mă) asculte?
Vreti să mi/ţi/ni se suie-n cap?
(lasă că, dacă ai pocni un adult, s-ar chema poliţia şi, eventual, s-ar lăsa cu amendă penală)
Violenţa tranşează situaţii. Zi de zi. Aşa că ni se pare că, da, cu un pic de agitaţie, le rezolvă. Perversitate supremă: se deghizează în salvator.
Cum o să renunţăm la ea? Ce punem în locul pe care îl ocupă?
Film 1: Se întorc de la plimbare Mamiţuni şi Muţunau. Bunicul, zâmbitor, deschide uşa de la sufragerie. Motanul, probabil tot zâmbitor (deşi de obicei e mai reţinut), se furişeaza înăuntru (unde are interzis). Bunicul strigă la motan să iasă. Motanul, subit extrem de surd, vrea să se refugieze sub masă. Bunicul se înfurie şi îl "încurajează" cu un picior (un ghiont ferm...) să iasă. Dupa care zâmbeşte tandru spre nepot.
Lui Mamiţuni i se cam încreţeşte pielea pe spinare la vederea ... incongruenţei, să spunem...
Film 2: Mamiţuni se întinde după o jucărie. Câinele Boxie se interpune (avea drum pe-acolo...). Mamiţuni spune "dă-te", fără efect, şi apoi împinge cu piciorul gigantica potaie neascultătoare, să aibă loc să treacă. Muţunau contemplă atent toată scena.
Mamiţuni are pe loc o viziune multiplă cu n-şpe ghionţi încasaţi de Boxie de la viitor-autoritarul Muţunau.
Film 3: (general) Orice moment cu tonul ceva mai ridicat, şi puţin iritat. Adresat oricui.
Film 4: (tot general...) Nu "pardon", nu"scuze", nu "te rog", nu "mulţumesc". (O) pauză. O lipsă (eternă? congenitală?) de amabilitate. Pretenţia că unele ori altele ni se cuvin, sunt de-a gata. Ni se datorează. Clamarea "insistentă" a proprietăţii nu e departe.
Film 5: Elle, amintindu-şi, de dragul burtocului mamiţunesc de 8 luni, că epuizarea proprie se mai traducea şi prin irascibilitate, că i-a fost coşmaresc de greu în primele 6 luni după naştere şi că nu odată a simtit nevoia să-şi dea fetiţa de toţi pereţii. (fetiţă pentru care a făcut n-şpe tratamente nişte ani lungi, pe care o iubeşte ca pe ochii din cap şi pe care n-a atins-o nici cu o floare, nici atunci, nici mai târziu)
Cine e fără de păcat, să ridice primul piatra.
Totuşi, ar trebui să ne putem descurca şi fără pietre.
Completare-continuare ulterioară: în Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, 1980, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, nu există cuvintele empatie ori compasiune.
Dicţionarul este subintitulat: de uz curent.