Se afișează postările cu eticheta Autonomie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Autonomie. Afișați toate postările

luni, 30 iunie 2014

Muţunau, bucătarul


- Vreau îngheţată!

Da, sunt o cremenală. Nu cumpăr din oraş. Nu mai cumpăr din oraş. Nici măcar când, în varii asocieri jucăuşe, mă trezesc în faţa a nenumărate îngheţate în curs de pofticioasă îngurgitare.

Nu, nu din cauză că mă dă conştiinciozitatea alimentară afară din casă - putem da, însă, vina pe combinaţia invincibilă de tuse muţunautică persistentă (despre asta, în episodul viitor) şi leftereală mamiţunească (despre asta într-un episod şi mai viitor). Un fel de nu e cazul şi, de altfel, nici n-avem cu ce. 
(între noi fie vorba, nici n-avem cu ce ăsta e mare învăţător. discipolul nu se prea lasă şcolit...) 

Aşadar:
- Vreau îngheţată!
- Fă-ţi.

Comentarii ulterioare, din alte surse materne:
- Aha, vrei să-i fie uşor noră-tii!
- Nu mi-ar putea păsa mai puţin.
- Zici tu acum...
- Din partea mea, poate fi şi un nor, nu mă priveşte. 

Da, de obicei asta cam taie conversaţia. Definitiv. 


Dar, revenind la Vreau îngheţată!, adevărul numărul 1 e că e de bun simţ ca, indiferent de gen, să beneficiezi de oarece instrucţie care să-ţi permită să nu mori de foame - ba poate chiar s-o duci bine. Da, setul minim / modulul de bază include facerea de îngheţată şi schimbarea prizelor. E drept că pentru lucrul direct în schimbarea prizelor aş mai aştepta (măcar până mă conving c-a memorat corespunzător toate etapele procesului, în succesiunea corectă. momentan, nu e cazul).

Iar adevărul numărul 2 e că, odată ce avem ingredientele, e un proiect comun chiar drăguţ. De util nu mai zic. 
Şi simplu, pentru că prefer lucrurile simple (parfait sau zmuti, cu/fără iaurt).

Desigur, Muţunau nu se ia de fund în sus de extaz la auzul împuternicirii.

Mnea-mnea, nu ştiu cum, de ce trebuie să fac eu totul pentru mine (da, e posibil să fi intrat deja în adolescenţă. sau să fi ieşit deja, nu-mi dau seama exact). Dar gălbenuşurile cu miere tot le-a frecat (e posibil să mai fi avut zahăr prin casă, dar dacă nu l-am găsit la timp...) în vreme ce eu blendeream conştiincios căpşuni şi mascarpone. 

Poza?

O fi şi ea pe undeva, după ce găsesc cablul... 

duminică, 17 noiembrie 2013

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

duminică, 30 iunie 2013

Despre ce n-am mai scris (IV)

Despre cum mi-am cam pierdut obişnuinţa de-a scrie, din când în când, pe blog.

Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.

Despre cum s-a transformat Muţunau într-un omuleţ personaj în toată puterea cuvântului - mai am un pic şi-l trimit să-mi ia bere, atât de sigur e pe autonomia lui. Sau merge el, direct.
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!

Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.

Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.

Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.

Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.

Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.

Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.

Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.

Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)

Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.

duminică, 16 iunie 2013

Despre ce n-am mai scris (III)

Despre noile varii texte ale lui Muţunau

- Mami, hai să nu mai vorbim despre lucrurile pe care tu nu le înţelegi.

- De unde ştii cum va fi vremea, de la ştiinţifia meteo?

- Bunico, te invit la noi, că tocmai mi-am luat un arc cu săgeţi cu ventuze.

- Vreau îngheţată de Spiderman! (una, nu ştiu care, cu ambalaj cu antemenţionatu’)
- Auzi, da’ tu mănânci ambalajul, sau conţinutul?
- Da’ şi îngheţata dinăuntru are pe ea un Spiderman!
Mutră mamiţunească vexată.
- Iar tu ai aflat asta când...?
- Când mi-a luat M. (Mătuşa-cu-acte-în-regulă) o îngheţată de-asta!
Convertire mamiţunească în combinaţia fornăitoare dintre o walkirie şi-un dragon vag isterizat:
- Da? Las’ că verific şi-i trag eu un cap în nas lui M.!
Mutră muţunautică sincer îngrijorată.
- Dar M. o să se supere!


Despre noile îndeletniciri muţunautice - datul cu aspiratorul (să-ţi ţină Dumnezeu năravul...chit c-ai înfundat maşinăria!), ieşitul pe-afară pe cont propriu (adică nu mă mai aşteaptă să ieşim împreună, o tuleşte pe scări (nu-l ia liftul) şi se-apucă intens de desenat pe asfalt în locul ferit aparent desemnat de toată copchilărimea din zonă drept galerie orizontală), variile tentative de manipulare (a se vedea povestea cu îngheţata...)



Despre mamiţuneasca lipsă cronic(izat)ă de timp. Concretizată-n dorinţa de răgaz, acutizată-n senzaţia ameţitor de intensă de hăituială.

Când n-am destul timp, şi ştiu că n-am destul timp, că trebuie oricum să renunţ şi la aia, şi la aia, şi la ailaltă, dat fiind că, dac-am avut vreodată abilitatea de-a fi-n mai multe locuri odată, vremea aia s-a dus, simpla conştientizare a subiectului (innnntennnnsssăăă...) m-aruncă, evident, într-o frenezie care mai mult încurcă decât ajută.

Continuarea fiind, desigur, apoteotic, o paralizie-recul în care uit tot şi-ncerc să mă readun (cât mai puţin bulucit), fără mare succes.

De vreo trei săptămâni mă-ntreb, la final de zi, unde s-au dus, într-o clipită, orele. Raţional vorbind, ştiu bine unde s-au dus, că am, frumos notat, tot listoiul de activităţi prestate şi neprestate, cu ore, cu tot tacâmul. Jurnal.

La capitolul cronologie interioară, însă, pagina zilei cu pricina e goală. Se umple cu sens abia spre seară, printre picăturile conferinţelor de presă ale lui Muţunau şi-ale ieşirilor pe-afară.

E-o perioadă mai intensă, cu obositor de multe scadenţe şi termene limită adunate cam ca la rugby. Mingea-s eu.

Noaptea, în nu prea multele ore pe care apuc să le dorm, visez predominant scări gri, de bloc, iar ziua mă trezesc pe pilot-automat, refuzând să stau de vorbă cu mine mai devreme de momentul apoteotic în care, ajunsă cu chiu, cu vai, în maşină, cu Muţunau cu tot, mă uit chiorâş la ceasul de bord.

Peste zi, cel mai greu e să continui c-un aer calm în preajma cui consumă aiurea timp. Mai ales pe-al meu.


Iar la vederea prognozei ştiinţifiei meteo pe următoarea săptămână am dat să mă ascund sub pat (ceea ce n-are cum să-mi iasă) sau, şi mai bine, sub gresie.
Am înflorit pe timp de ploi, cu toată mohoreala de pe cer şi din aer. Căldurile mă termină.


Cum să funcţionezi în regim de avarie? Sau în regim de dincolo de avarie, când până şi indicatoarele care obişnuiau să zbiere „avarieeee!” s-au ars demult?
Scufundată sub un morman de flecuşteţe pe care tre’ să le rezolv şi la vederea cărora m-apucă direct amocul, zic că nu ştiu.



Da-mi vine-n minte povestea spusă de-un vechi prieten munţoman alături de care-am bătut oarece poteci.

Omu’, beut bine-n prealabil (adică-nainte cu-o seară...) s-a trezit că tre’ să se cocoaţe pe nu’ş ce doi-miar românesc, pe un traseu nu tocmai uşor, într-o zi cu vreme schimbătoare, cât să vrei să-ţi dai cu rucsacu’ şi vreo două stânci în cap dacă eşti meteo sensibil.
Mahmur, desigur, că-l cam strângea casca, în care ţopăiau din când în când două’j’de mii de veveriţe turbate.
No, acu’ urcă. Dacă pe drum te mai pocneşte şi vreo treabă asemănătoare cu hipoxia (nu foarte frecventă sub 2000, dar deloc neobişnuită la sedentari, indiferent de altitudine...) bafta ta.

- Şi ce-ai făcut?
- Am pus barba-n piept şi am urcat.

sâmbătă, 23 martie 2013

Muţunau, gospodarul de weekend

În dimineţile de sâmbătă şi duminică (atunci când Mamiţuni nu trebuie cu niciun chip trezită, excepţie făcând, eventual, marile cataclisme-n prezenţa cărora e de aşteptat să se trezească şi singură, da’ pentru care ar aprecia şansa celor câteva minute de avans, pentru a se deghiza în om treaz), Muţunau se gospodăreşte remarcabil.



Îşi pregăteşte micul dejun, desfăcând batonul nou de mozzarella din frigider (că ăla deja deschis - de ieri - e, desigur, prea vechi, antichitate curată) şi forfecându-şi un sandviş vag tortilian (sau şaormist?) din susnmita moţarelă şi oarece lipii (preventiv puse facil la dispoziţie).

Ştie să se folosească de cuţit - mai precis, ca să nu-şi taie deştele (şi să şi aibă un succes monstru în societate, ulterior), ştie să taie folosindu-se de furculiţă şi cuţit.

E drept că s-a lăsat mai greu convins să taie încet, că nu-i fuge nicăieri mâncarea din farfurie... încă e circumspect în materie.



Ce e pe jos nu prea mai contează - dar cine să le mai numere...



Când s-a plictisit groaznic vine şi-şi pupă muma pe frunte, dându-i cu grijă la o parte pleata din ochi.

Când s-a uber-plictisit groaznic, pupă de două ori.



O cafea n-ar face şi el.

duminică, 17 februarie 2013

Despre autonomie şi alţi demoni

Sau despre dinamica fascinant de-mbârligată a relaţiilor şi datoriilor de familie.


Preambul
(sau în ce context m-am trezit contemplând subiectul)
Cu intenţie clară şi răs-declarată, l-am tot antrenat pe Muţunau, din fragedă pruncie, să facă pe cont propriu lucrurile care-l privesc direct şi personal - de la mâncat până la îmbrăcat şi încălţat.

Prima categorie de consecinţe vine din sfera cel mai bine descrisă de faptul că nu are nici acum încălţări cu şireturi - pentru că nu i-a crescut încă dibăcia de a le lega, şi pen’ că are rost să împuterniceşti copilul în privinţe pe care le verifici ca fiind pe măsura lui şi pe potriva intereselor sale (de cele mai multe ori încă strict momentane...).
(nu, încă nu-mi face dimineaţa cafeaua. zău că aş aprecia!)

A doua categorie de consecinţe e că am învăţat s-aloc timp pentru aşteptatul suportiv, ca să zic aşa - din ăla de antrenor, de tip peluză, strângând din când în când din dinţi şi pumnuţi (încurajator, desigur), la vederea ceasului...

A treia categorie de consecinţe e că invariabil observ cum le ies ochii din cap unor martori la sesiunile de echipare-dezechipare şi/sau de răspuns la cereri muţunautice cu indicaţii scurte de tip „uite, de acolo îţi iei” (în loc de şase sute de flotari sau cinşpe genoflexiuni materne sau dat mâncarea gata mestecată).


Mai zilele trecute era la grădi o tânără doamnă asistent medical (pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată), care, de mila Muţunaului pleoştit de nesomn şi de tuse, se repezea să-l ajute la dezechipat.

Pentru că sunt o bestie fără inimă, am oprit-o - argumentând că omu’ se descurcă şi că mai bine îl încurajăm şi-i oferim timpul necesar lui, în loc de timpul necesar nouă... (cât s-o fi-nregistrat e altă discuţie, pe loc doamna s-a manifestat compliantă cu imperativele nebunei...)

Acu’ s-o zic pe-aia dreaptă, Muţunaul îmi părea un pic derutat cu privire la faptul c-o doamnă blondă şi drăguţă pe care o vedea prima dată sărea să-l dezbrace... (când el doar deschisese deja cuminte gura pentru ITP-ul amigdalelor...).
La ce răspunsuri emite în ultima vreme, nu m-aş fi mirat s-aud că-i spune că el nu tuşeşte din buzunar...


***


Când sunt mici, îi hrănim, îmbrăcăm, încălţăm, transportăm, servisăm, e-tî-cî-ăm. Eventual ani după momentul în care ar fi putut deja s-o facă, fiecare, pe cont propriu.

Problema începe de la linia fină dintre a face lucruri pentru cineva şi a le face în locul persoanei respective. Că, la adulţi, pentru a doua, e nevoie de procură de la notar...

La copii nu-i nevoie - faptul că sunt incompetenţi legal până la majorat îi face să pară fundamental incompetenţi în general. Deci hai să ne dovedim ce părinţi ireproşabil de competenţi suntem având grijă inclusiv de toate chestiile care le-ar putea reveni direct!

Nu e nimic în neregulă cu ajutorul - câtă vreme e cerut şi/sau acceptat.

Dar nu degeaba există o perioadă a lui „fac eu!” - în care se dezvoltă şi se susţine autonomia, care e vitală pentru evoluţia individuală ulterioară şi pentru viaţa pe cont propriu în general.

Pentru cine simte nevoia să riposteze cu argumente de tip „ca autonomie, mă leşi, nu contează aşa mult, nu trăim singuri / în pădure / dar socialul, dar conformarea, măi nene??” propun cel puţin două variante de răspuns:

- pe dinăuntru, eşti pe cont propriu. eşti şi ai propriul univers

- adult fiind, pune pe cineva să te îmbrace. nu dezbrace, aia intră de obicei la alt capitol... ci să te îmbrace. vorbim dup-aia, prin prisma senzaţiilor încercate (despre care sunt gata să pariez că sunt suprinzător de neplăcute!)

Şi-o părere personală de rău, că-i cam nasol să-ţi cauţi autonomia şi să n-o găseşti...


Când copiii au crescut şi, dăă, noi am îmbetranit, le cerem să se ocupe ei de toate bolile şi grijile noastre, grave şi negrave, pen’ că, nu-i aşa, doar am făcut atâtea lucruri pentru tine... nu fi bestie nerecunoscătoare.

Şi e o dublă otravă.


Pe de o parte, lucrurile date drept „pentru” (pentru copil) sunt, de fapt, pur şi simplu, în cel mai bun caz, nevoi ale părintelui. În cel mai bun caz nevoi, că de-obicei sunt dorinţe. De-a da bine, de-a fi în rând cu lumea, de-a se conforma, de a se simţi un părinte bun, etc.

Şi îl pun pe copil să muncească la îndeplinirea lor. De mic.

Toată viaţa.



Pe de alta, îl şi scot dator, mai târziu, pentru asta.

miercuri, 15 iunie 2011

Ăăăăăă...

Ăăăăăă... nu mai e doar o interjecţie. Nici o literă răs-dublată. A început să reflecte o stare de fapt şi, mai rău, una de spirit. (există, oare, vreun motiv pentru care, în loc de spirit, iniţial am scris „spirt”? da, justiţia divină).
Deci e un titlu bun de postare pentru conţinuturile disparate de mai jos.

Muţunau creşte.
L-am auzit azi vorbind la telefon cu Bunica, mai cursiv, mai frăzos şi mai alambicat ca niciodată. Cu epic (relatare cronologic corectă de întâmplări!), cu liric (exprimarea emoţiilor aferente!), cu tot tacâmul (două beţe de sushi pe care se străduia să mi le bage mie-n ochi)
În acelaşi timp, el este şi un geniu - căci s-a întors de la grădi exclamând cât se poate de clar şi corect der fuchs! (că habar n-are ce înseamnă e, desigur, altă discuţie)

Muţunau face febre misterioase, ceea ce-mi dă ocazia s-o fac (aiurea...) pe Dr. House. (mare om! mare serial! etc.)
Nu, nu e de la sticlă. E (ar putea fi...) de la insolaţie. Cred. De vreme ce nimeni n-a ştiut (pân’ la rezultatele negative ale analizelor!) să zică de ce.
Febrele „normale” vin, şi ele, însoţite de manifestări respiratorii sau digestive. Niet. Copchii zac şi nu au poftă de mâncare. Nu la noi. ’Mnealui cerea de zor chestii şi, din când în când, se mai oprea din ţopăit, prin cădere. Lată.
M-a dus la concluziile că: îi musai cu şapcă; junele are termostat (38.3, ore în şir, eventual zile în şir!) şi... mai era una, dar, ăăăăă, am uitat-o.
A! Că mai e posibil să fim în pragul unei viroze. De care am putea scăpa, dacă m-ar lasa să-i mai pun nebulizatorul. Dar... nu.
Uh. ei... vom vedea.


Muţunau, scăpat Aelitic la pânze şi vopsele (căci i-am arătat filmele şi, a propos, e promoţie la Jysk), a compus o capodoperă semi-turbată (poze când găsesc aparatu’) şi oarece picturi rupestre şi nu numai.
Ca idee, vopselele de ulei se iau cel mai bine de pe mâini, braţe şi coate cu şampon. De sub unghii, mai greu. De pe tricou, probabil că nu.
Cele acrilice pleacă de pe piele imediat, la contact cu apa. Bun, bun!
Concluzia de-aici e că-s o mamă rea, cârpănoasă şi lipsită de simţ artistic (deşi am pişcat şi eu o capodoperuţă, adică o capodoperă mai mică, format 25x30), care nu se poate abţine să nu zbiere de indignare sugrumată de pe la al 25-lea mililitru de vopsea stoarsă cu sete din tub - căci storsul tuburilor e pasiunea, nicidecum culoarea... spre marea dezamăgire a mii de galerii de artă, care aşteptau cu sufletele la guri şi cecurile la-ndemână.


Sunt obosită. Obosită spre împăiată.
Mi-am făcut însă abonament la sală. Acum mă gândesc serios pe cine plătesc să meargă-n locul meu.
Dar azi, în mod magic, am avut o zi bună. Nu mirobolantă, ci bună - cu rezolvări simple, cu discuţii calde, cu izbucniri în râs.
Nu-s un mare fan al psihologiei forţat/dement-pozitiviste (mult din ce ce trece de Rogers mi se pare oareşcum ilogic şi speculativ, mai apropiat de gândirea magică decât de ştiinţă). Da’ poate că micile momente de euforie pur şi simplu merită mai multă atenţie decât cele de disforie.



Am citit o parte dintre articolele lui Malcolm Gladwell, aici. Mi-ar plăcea să apuc să comentez chestii din ele.
Am mai citit postările lui Michelle, care mi se pare fabuloasă.
Am dat peste nişte bloguri noi, pe unele am apucat să le adaug în blogroll, pe altele, nu.



Şi cred că mi-am găsit, citind această postare a Rixei şi, mai ales, comentariile, unghiul din care să pot relata povestea naşterii lui Muţunau (care are, desigur, toate ingredientele aşteptate, şi ceva în plus).
Tot începusem varii drafturi- din perspectiva mea, din perspectiva lui, în manieră haioasă, în manieră sobră... , mă rog, din astea. Dar nu terminam. Şi e păcat, pentru că deja am început să uit. Încă mă pot întoarce acolo, face parte din mine, dar e, în mod cert, un eveniment din trecut.
Nu-mi găseam vocea.
Am găsit-o acum, când, citind despre autonomie, am înţeles de unde vreau să pornească relatarea mea: de la libertate.
Dar, despre asta, în episodul viitor.