- Mami, hai să nu mai vorbim despre lucrurile pe care tu nu le înţelegi.
- De unde ştii cum va fi vremea, de la ştiinţifia meteo?
- Bunico, te invit la noi, că tocmai mi-am luat un arc cu săgeţi cu ventuze.
- Vreau îngheţată de Spiderman! (una, nu ştiu care, cu ambalaj cu antemenţionatu’)
- Auzi, da’ tu mănânci ambalajul, sau conţinutul?
- Da’ şi îngheţata dinăuntru are pe ea un Spiderman!
Mutră mamiţunească vexată.
- Iar tu ai aflat asta când...?
- Când mi-a luat M. (Mătuşa-cu-acte-în-regulă) o îngheţată de-asta!
Convertire mamiţunească în combinaţia fornăitoare dintre o walkirie şi-un dragon vag isterizat:
- Da? Las’ că verific şi-i trag eu un cap în nas lui M.!
Mutră muţunautică sincer îngrijorată.
- Dar M. o să se supere!
Despre noile îndeletniciri muţunautice - datul cu aspiratorul (să-ţi ţină Dumnezeu năravul...chit c-ai înfundat maşinăria!), ieşitul pe-afară pe cont propriu (adică nu mă mai aşteaptă să ieşim împreună, o tuleşte pe scări (nu-l ia liftul) şi se-apucă intens de desenat pe asfalt în locul ferit aparent desemnat de toată copchilărimea din zonă drept galerie orizontală), variile tentative de manipulare (a se vedea povestea cu îngheţata...)
Despre mamiţuneasca lipsă cronic(izat)ă de timp. Concretizată-n dorinţa de răgaz, acutizată-n senzaţia ameţitor de intensă de hăituială.
Când n-am destul timp, şi ştiu că n-am destul timp, că trebuie oricum să renunţ şi la aia, şi la aia, şi la ailaltă, dat fiind că, dac-am avut vreodată abilitatea de-a fi-n mai multe locuri odată, vremea aia s-a dus, simpla conştientizare a subiectului (innnntennnnsssăăă...) m-aruncă, evident, într-o frenezie care mai mult încurcă decât ajută.
Continuarea fiind, desigur, apoteotic, o paralizie-recul în care uit tot şi-ncerc să mă readun (cât mai puţin bulucit), fără mare succes.
De vreo trei săptămâni mă-ntreb, la final de zi, unde s-au dus, într-o clipită, orele. Raţional vorbind, ştiu bine unde s-au dus, că am, frumos notat, tot listoiul de activităţi prestate şi neprestate, cu ore, cu tot tacâmul. Jurnal.
La capitolul cronologie interioară, însă, pagina zilei cu pricina e goală. Se umple cu sens abia spre seară, printre picăturile conferinţelor de presă ale lui Muţunau şi-ale ieşirilor pe-afară.
E-o perioadă mai intensă, cu obositor de multe scadenţe şi termene limită adunate cam ca la rugby. Mingea-s eu.
Noaptea, în nu prea multele ore pe care apuc să le dorm, visez predominant scări gri, de bloc, iar ziua mă trezesc pe pilot-automat, refuzând să stau de vorbă cu mine mai devreme de momentul apoteotic în care, ajunsă cu chiu, cu vai, în maşină, cu Muţunau cu tot, mă uit chiorâş la ceasul de bord.
Peste zi, cel mai greu e să continui c-un aer calm în preajma cui consumă aiurea timp. Mai ales pe-al meu.
Iar la vederea
Am înflorit pe timp de ploi, cu toată mohoreala de pe cer şi din aer. Căldurile mă termină.
Cum să funcţionezi în regim de avarie? Sau în regim de dincolo de avarie, când până şi indicatoarele care obişnuiau să zbiere „avarieeee!” s-au ars demult?
Scufundată sub un morman de flecuşteţe pe care tre’ să le rezolv şi la vederea cărora m-apucă direct amocul, zic că nu ştiu.
Da-mi vine-n minte povestea spusă de-un vechi prieten munţoman alături de care-am bătut oarece poteci.
Omu’, beut bine-n prealabil (adică-nainte cu-o seară...) s-a trezit că tre’ să se cocoaţe pe nu’ş ce doi-miar românesc, pe un traseu nu tocmai uşor, într-o zi cu vreme schimbătoare, cât să vrei să-ţi dai cu rucsacu’ şi vreo două stânci în cap dacă eşti meteo sensibil.
Mahmur, desigur, că-l cam strângea casca, în care ţopăiau din când în când două’j’de mii de veveriţe turbate.
No, acu’ urcă. Dacă pe drum te mai pocneşte şi vreo treabă asemănătoare cu hipoxia (nu foarte frecventă sub 2000, dar deloc neobişnuită la sedentari, indiferent de altitudine...) bafta ta.
- Şi ce-ai făcut?
- Am pus barba-n piept şi am urcat.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu