Despre autonomie şi alţi demoni

Sau despre dinamica fascinant de-mbârligată a relaţiilor şi datoriilor de familie.


Preambul
(sau în ce context m-am trezit contemplând subiectul)
Cu intenţie clară şi răs-declarată, l-am tot antrenat pe Muţunau, din fragedă pruncie, să facă pe cont propriu lucrurile care-l privesc direct şi personal - de la mâncat până la îmbrăcat şi încălţat.

Prima categorie de consecinţe vine din sfera cel mai bine descrisă de faptul că nu are nici acum încălţări cu şireturi - pentru că nu i-a crescut încă dibăcia de a le lega, şi pen’ că are rost să împuterniceşti copilul în privinţe pe care le verifici ca fiind pe măsura lui şi pe potriva intereselor sale (de cele mai multe ori încă strict momentane...).
(nu, încă nu-mi face dimineaţa cafeaua. zău că aş aprecia!)

A doua categorie de consecinţe e că am învăţat s-aloc timp pentru aşteptatul suportiv, ca să zic aşa - din ăla de antrenor, de tip peluză, strângând din când în când din dinţi şi pumnuţi (încurajator, desigur), la vederea ceasului...

A treia categorie de consecinţe e că invariabil observ cum le ies ochii din cap unor martori la sesiunile de echipare-dezechipare şi/sau de răspuns la cereri muţunautice cu indicaţii scurte de tip „uite, de acolo îţi iei” (în loc de şase sute de flotari sau cinşpe genoflexiuni materne sau dat mâncarea gata mestecată).


Mai zilele trecute era la grădi o tânără doamnă asistent medical (pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată), care, de mila Muţunaului pleoştit de nesomn şi de tuse, se repezea să-l ajute la dezechipat.

Pentru că sunt o bestie fără inimă, am oprit-o - argumentând că omu’ se descurcă şi că mai bine îl încurajăm şi-i oferim timpul necesar lui, în loc de timpul necesar nouă... (cât s-o fi-nregistrat e altă discuţie, pe loc doamna s-a manifestat compliantă cu imperativele nebunei...)

Acu’ s-o zic pe-aia dreaptă, Muţunaul îmi părea un pic derutat cu privire la faptul c-o doamnă blondă şi drăguţă pe care o vedea prima dată sărea să-l dezbrace... (când el doar deschisese deja cuminte gura pentru ITP-ul amigdalelor...).
La ce răspunsuri emite în ultima vreme, nu m-aş fi mirat s-aud că-i spune că el nu tuşeşte din buzunar...


***


Când sunt mici, îi hrănim, îmbrăcăm, încălţăm, transportăm, servisăm, e-tî-cî-ăm. Eventual ani după momentul în care ar fi putut deja s-o facă, fiecare, pe cont propriu.

Problema începe de la linia fină dintre a face lucruri pentru cineva şi a le face în locul persoanei respective. Că, la adulţi, pentru a doua, e nevoie de procură de la notar...

La copii nu-i nevoie - faptul că sunt incompetenţi legal până la majorat îi face să pară fundamental incompetenţi în general. Deci hai să ne dovedim ce părinţi ireproşabil de competenţi suntem având grijă inclusiv de toate chestiile care le-ar putea reveni direct!

Nu e nimic în neregulă cu ajutorul - câtă vreme e cerut şi/sau acceptat.

Dar nu degeaba există o perioadă a lui „fac eu!” - în care se dezvoltă şi se susţine autonomia, care e vitală pentru evoluţia individuală ulterioară şi pentru viaţa pe cont propriu în general.

Pentru cine simte nevoia să riposteze cu argumente de tip „ca autonomie, mă leşi, nu contează aşa mult, nu trăim singuri / în pădure / dar socialul, dar conformarea, măi nene??” propun cel puţin două variante de răspuns:

- pe dinăuntru, eşti pe cont propriu. eşti şi ai propriul univers

- adult fiind, pune pe cineva să te îmbrace. nu dezbrace, aia intră de obicei la alt capitol... ci să te îmbrace. vorbim dup-aia, prin prisma senzaţiilor încercate (despre care sunt gata să pariez că sunt suprinzător de neplăcute!)

Şi-o părere personală de rău, că-i cam nasol să-ţi cauţi autonomia şi să n-o găseşti...


Când copiii au crescut şi, dăă, noi am îmbetranit, le cerem să se ocupe ei de toate bolile şi grijile noastre, grave şi negrave, pen’ că, nu-i aşa, doar am făcut atâtea lucruri pentru tine... nu fi bestie nerecunoscătoare.

Şi e o dublă otravă.


Pe de o parte, lucrurile date drept „pentru” (pentru copil) sunt, de fapt, pur şi simplu, în cel mai bun caz, nevoi ale părintelui. În cel mai bun caz nevoi, că de-obicei sunt dorinţe. De-a da bine, de-a fi în rând cu lumea, de-a se conforma, de a se simţi un părinte bun, etc.

Şi îl pun pe copil să muncească la îndeplinirea lor. De mic.

Toată viaţa.



Pe de alta, îl şi scot dator, mai târziu, pentru asta.