Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

O reacţie

Am citit zilele astea varii articole despre medicii şpăgaro-arestaţi de la Grigore. Am mai citit şi articolul lui Vlad Mixich despre Laura. Şi-am terminat de citit, cu chiu, cu vai, o carte numită „De ce se îmbolnăvesc oamenii” (de nervi!! da’ de ce nu?) despre care tare mi-ar plăcea să pot scrie curând.


Din ce-am parcurs eu pe tema grigoristă, reacţiile variază de la „păi da’ e normal să fie recompensaţi, ştii cât de greu e să ajungi / să fii medic?”, „da’ cum vrei să trăim cu salariile astea, am şi eu dreptul să trăiesc decent” până la „uraa, s-a făcut dreptate” şi eventual „să fie arestat şi alibi-ul!” „băgaţi-i pe toţi la pârnaie!”.

„da’ eu de ce plătesc asigurări de sănătate”

„dar or să plece toţi”

„dar cine te-a pus să te faci medic”

„dar să plece, poate scăpăm de ei”



Hm.

Există o linie (deloc fină) între multele lucruri amestecate în discuţia pe tema asta.

Pentru început, ce se întâmplă între medic şi pacient nu e deloc o situaţie echilibrată şi corectă. Nu e dau ca să dai-ul juridic. E şantaj penal, e un abuz tanchist de pe poziţii de forţă.

Condiţionarea actului medical (eventual urgent) de plata în avans e un act violent şi sordid.
Sordidul n-o fi pedepsit de lege, dar violenţa, da.
Şi merită.

 Pentru că una e când eu aleg să-ţi dau ţie bani după intervenţia medicală de orice fel şi cu totul altceva când mă şantajezi (explicit sau voalat, nu importă) s-o fac.

Iar refuzul unei intervenţii esenţiale ori imperative pe motiv de neplătit şpaga merită un drum în beci. Sau chiar mai multe.

Nu ştiu ce merită însă impunerea unei intervenţii făcute de mântuială pentru care ai impus, în prealabil, şpagă. Pardon, sponsorizare, să-şi publice dom’ profesor doctor chirurg cartea. Sau să-şi mai pună oarece pavele în grădină, sau ambele.
Damnarea eternă?
(e posibil să fie-n alt departament, oarece nori mai sus. sau oarece nivele catranice mai jos)


Marile şpăgi, de mii de euro, nu se iau direct la buzunar, ca la Grigore (ăştia doi par nişte amatori) - ci indirect, prin intermediari, în locuri conspirative, ca să nu existe urme.
Dar asta nu îi face pe micii şpăgari scuzaţi. Pentru că n-are cum scuza pe nimeni.


N-am fost în situaţia de a mi se condiţiona vreun act medical de plata în avans. Asta pentru că n-am fost în situaţia de-a avea nevoie de vreo ceva mai amplu decât un set de analize şi consultaţii aproape de rutină.
Exemplul de mai sus nu-mi aparţine. Am fost doar martoră la răbufnirea de furie şi frustrare post prima rundă de dat şpagă conspirativ, via nea Vasile, valetul lu’ dom’ doctor.
Când şi dacă mi se va cere, sper să am destulă prezenţă de spirit cât să înregistrez povestea, fie şi doar audio. Pentru că să folosesc mai apoi înregistrarea am.



Am dat bani, însă după. Totdeauna privind primitorul în ochi. Şi banii nu au fost niciodată în plic. Iaca, nu am plicuri. Nu-ţi place, fă-ţi suport de notă de plată, ca la cârciumă. Nu vrei să-i accepţi? Sigur? Nu-i bai.

După cum, la fel de bine, pot spune că am dat şi ţepe Zeului Şpagă. Prima, involuntară, ecografistului care mi-a confirmat sarcina cu Muţunau. Eram atât de entuziasmată la vederea şi auzul micii inimi care bătea, şi vizibil atât de zăpăcită, încât am zbughit-o fără să-mi mai bat capul cu altceva. Tind să cred că nu mi-a luat-o în nume de rău. Prea era şi el sincer căzut în admiraţia inimioarei şi prea vizibil amuzat de mutra mea transfigurată.

Următoarele omisiuni de-a da au fost, cu o sigură excepţie discretă, ostentativ intenţionate. Inclusiv la Grigore.



Nu mă tem că flagranturile or să-i facă pe toţi medicii să plece, sau să nu mai opereze, sau să se reconvertească profesional brusc în dansatoare de samba.

Pentru că mai există şi altă opţiune - să aleagă cealaltă cale.

A renunţării la abuz.

Nu e un artificiu semantic. Nici o distincţie facilă, menită să conserve puţintel şlefuit starea de fapt. Nu e să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic.

 E o poartă mare şi grea între violenţă şi viaţă. În esenţă, între moarte şi viaţă.

Alooo, non nocere, careva?


Ce simţi când ţi se impune sau ştii tu că trebuie să dai dinainte?
Şi ce simţi după intervenţie?
Când se lasă cu gheare în stomac, cu noduri în gât şi cu gusturi amare, şi când respiri uşurat ori sari în sus de bucurie sau din recunoştinţă?

Cam câtă ranchiună e-n cine cere dinainte?

Câţi ar mai ajunge să primească şi câţi nu, dacă ar dispărea plata ca la curve?
Ce s-ar schimba, esenţial, în interacţiunile aferente actelor medicale?


Sordid e să ţi se impună şpaga. Sordid e s-o dai, cu plic sau fără.
Şi sordid e s-o scuzi. Sau să dai vina pe sistem.

Dac-aş fi medic, mi s-ar părea că resemnarea în faţa imperativului şpăgii mă condamnă la eternă vinovăţie.

Nu banii sunt problema.
Ci acceptarea inutilă unei mult prea împuţite stări de fapt.
De către toate părţile.

Iar perpetuarea ei... ei bine, mi se pare absolut imbecilă.


Uneori cred că reflexul ăsta al datului e un reziduu fantasmatic al cotizaţiei de partid. Combustibil pervers dat iluziei. Care? Oricare.

Niciun cumul de şpagă nu va compensa vreodată gherlele de sistem sanitar. Nu face decât să prelungească spasmodic agonia.



Eu cotizez în continuare la stat pentru asigurarea de sănatate. Dar caut metode (licite) de-a mă opri. Dacă n-o să le găsesc, mă voi apuca de scris scrisori de tip răbufnici. Şi, în acelaşi timp, mă voi asigura că, în puţinele ocazii în care beneficiez de calitatea de asigurat, mi se respectă toate drepturile. Mai ales cel la informare.

Atât cât pot, evit sistemul. Îi ajut şi pe alţii, pe cât se poate, să-l evite - via prevenţie, via sistem privat sau via Farmacia Naturistă a Doctorului Mărar-şi-Pătrunjel.

Când nu pot evita sistemul, mă uit direct în ochii omului care aşteaptă sau ar putea cere sau cere.

Mă uit lung.

Tac.

Trec peste primele două-trei zvâcniri de stinghereală.

Tac, prelungind suspansul .

Dau, fără plic.

Şi continui să mă uit, măsurând omul cu privirea, şi relativ mult după.



Hei, ai primit şi-o ocheadă gratis, e pentru tine, unde pleci aşa...

Conspiraţia sabotorilor

Într-o veselă zi (mohorâtă cu spume şi urâtă ca porcu’, de altfel...) în care Muţunaul era pictat pe faţă cu dungi şi plasă de Spiderman, mi-a venit, reflectată de zâmbetul amuzat al unui trecător, IDEEA.


Să sabotăm, zic, această ordine exterioară plictisită şi gri! Ce tot atâta seriozitate, mutre obosite, haine anti-murdăritor închise la culoare, corectitudine politică, socială, cromatică, demografică şi mai ştiu eu de care. Ajunge!!!


Mâine-am să port o narcisă-n păr. (a rupt-o Muţunaul din ghiveci, pentru că şi el participă la Mişcare, în chip de conspirator-junior).

Tot mâine am să merg la piaţă pictată pe faţă. (încă nu m-am hotărât cu ce. oscilez între Sandy Bell şi Che Guevara)
Dacă plouă, o să fie de-a dreptul spectaculos.

Poimâine am să ies în parc cu un nas de clovn (făcut din hârtie albastră).

Iar răspoimâine cu o coroniţă de care am să leg două morişti din hârtie.

(Pictată pe mâini am ieşit deja - dar manifestul era timid...)

La inspiraţia furnizată de-un copiluţ din Bucureştii noi, prezent la cumpărături costumat în crocodil, aş mai ieşi, echipată în dinozaur (am găsit şi ce sunt, sunt un mix între Obositozaur şi Anchilozaur!), doar că tre’ să-mi fac costum.

Stimaţi co-conspiratori, ce-ar fi s-o punem de-un flash-mob etern?