Ia să vorbim noi despre inegalităţile de şanse...

Povestea porneşte, întrucâtva, de la discursul Emmei Watson de la ONU




Pentru amatorii de lecturi suplimentare, nici Laci Green nu e de lepădat (chit că n-o ştie tot mapamondul şi n-a fost nici la ONU). Discursul ei apare, de altfel, ca fiind postat acum 5 luni.




De fapt, tehnic vorbind, povestea-mi porneşte un pic mai înainte, dintr-o dimineaţă (să fi fost acum trei-patru săptămâni? nerelevant, deşi, pentru fixişti, se poate identifica data exactă).
La RFI era o discuţie despre alegerea comisarilor europeni (în curs de primă intervievare, la momentul cu pricina). O voce vag masculină & vag cunoscută  mormăia fonfăit, oarecum discursivo-incongruent (dar, desigur, profund corect din punct de vedere politic) despre faptul că, în afară de criteriile de competenţă, conta foarte mult şi imperativul celor 9 femei-comisar.

Pe scurt, omul n-avea nimic cu doamna (CC, care a şi fost nominalizată, în cele din urmă), dar ea nu era, mă-nţelegi, fix competenţa întruchipată şi s-o alegi, aşa, pentru că e femeie... hmm... mneah. De ce, adică, să alegi în funcţie de gen? Nu e bună nici discriminarea pozitivă... Asta ne trebuie nouă? Avem criză, avem, practic, război la poartă. Ţţţ!!!


Începusem să mă-ntreb cine-o fi fost aiurilă ăsta, de nu zicea o frază coerentă cap coadă ... (notă: un bun indicator cu privire la coerenţa discursului este transcrierea imaginară: dacă ai vedea textul ăla scris, cât de uşor de citit ar fi? cât de bine structurat în propoziţii şi fraze? Alt indicator bun e traducerea imaginară în altă limbă: nimic nu scoate la iveală mai uşor fracturile de logică şi găurile de sens... dat fiind că traducătorul, în esenţă, dacă nu e rudă de gradul I cu Google translate, caută întâi sensul)

... când omul, uşor îmboldit de moderator, dă să se umfle-n pene cât de corect şi obiectiv e el, zicând: „dar eu iubesc femeile”.

Hă?

Da, le iubea, şi nici nu le izgonise, ele erau cam 70% din voluntarii din campaniile lui...
Persoană primitoare, ce mai.

Deci matale iubeşti femeile. (bine că n-ai zis nimic de sex în grup. care e avantajos, dacă ai altă treabă, poţi pleca).
A, şi eu mandarinele. (aici merge mai degrabă noţiunea de kil. kilogram, adică. plecatul e, mai degrabă, relativ inaplicabil)

Şi, uneori, iubesc mult tigăile de fontă propulsate intens şi precis către varii mecle de tăntălăi sexişti.
(desigur, producătorii susnumitelor tigăi ar putea protesta, profund ofensaţi).

Cine e pretinsul mare tolerant?
Un cetăţean cu o imagine altfel relativ bunuţă, activist cât încape, aproape-primar, salvator de oraşe... Reper hipsteresc. Om serios.
Bleah.



Povestea se continuă cu o discuţie lansată fals-inocent (dar nu mai puţin greşit), de un tânăr domn - momentan prea tânăr ca să fi dat personal cu capul de realităţi mai colţuroase, pân’ acu’ relativ favorizat de soartă şi suficient de imatur cât să sară sceptic la interval, pretins cu logica-n mână, înainte de-a se obosi să se uite la fundalul problemei.

Ce-ntreba el, pe scurt: auzi, da’ dacă femeile sunt plătite mai prost, cum de îşi mai găsesc bărbaţii de lucru?

Pentru că inegalitatea nu începe la angajare - ci cu mult timp înainte. E un bulgăre urât de zăpadă murdară care creşte şi tot creşte, din multe dezechilibre, discriminări şi privilegii, pe tot parcursul creşterii şi educării unui copil.

Nu e clar cum? Ia gândiţi-vă la copiii de etnie rromă.
Inegalitatea de gen e o poveste ceva mai insidioasă - dar procesul e identic.

În rest, simpla întrebare prelungeşte inegalitatea. Şi asta e, de fapt, beleaua principală: că întrebările sunt, şi azi, adresate de pe poziţii de forţă.

***

Povestea cu inegalităţile de gen e ca o ciorbă mâloasă, în care ai pus legume proaspăt culese, dar nespălate (că doar sunt naturale, bio, nu?) şi din care, la un moment dat, te poţi trezi (sau nu) că ţi-e extrem de familială (şi eventual aproape identitară, via asociere intimă cu valori la care ţii şi momente relevant-formative). Pentru că din ea ai tot păpat toată viaţa.

Povestea cu inegalităţile de gen e, de cele mai multe ori, mascată fie sub o pleaşcă de competitivitate (ia să vedem noi cine-i de fapt mai bun / mare / gras / deştept / devreme acasă), fie sub false logici (de ce nu preferă angajatorii femeile...?), fie sub şantaje (dacă vrei egalitate de şanse... ia munceşte tu intens la servici - dar şi acasă, că doar n-o să spele altcineva vasele...) fie proptită cu insulte (huo! matracucă mustăcioasă, plină de invidie!).

Povestea cu inegalităţile de gen, nediscutată deschis, îngroapă adevărata problemă: că, în loc să discutăm despre individualităţi şi despre dezvoltarea lor particulară (încă din copilărie), etichetăm, sertarizăm (omogenizăm şi pasteurizăm) în şabloane de gen devenite de muuuuult, de fapt, irelevante. De facto, în prezent disconfortante pentru toată lumea.

Pentru că, de fapt, povestea cu inegalităţile de gen este despre neacordarea de şanse. Prin canalizare excesivă a comportamentelor acceptate şi prin limitări (lipsite de sens, dar, o, cât de încărcate de varii tradiţii, de multe imperative (găunoase, dacă le cauţi un pic la sens...) şi de şi mai multe ameninţări de groaznică excludere / cădere în derizoriu).


Băieţii sunt buni la matematică, fetele, la română!
(între noi fie vorba, gramatica, sintaxa, vocabularul şi coerenţa de limbaj sunt cele care confirmă că ştii o limbă...  nu fonfleurile, prea-iubitele compuneri-fluviu)

Fetele nu se cocoaţă în copac!
Da' unde? Direct pe casă?
(nici băieţii nu trebuie să tricoteze, de altfel. nici măcar de curiozitate. să coase un nasture sau un tiv? huo, vade retro, satana.)

/
Dovada profundei ancorări în ceaunul anterior menţionatei ciorbe mâloase e perla coroanei, justificarea violenţelor fizice.

Dacă o bate / a lăsat-o bărbatul, a făcut ea ceva...
Da, nu a folosit la vreme tigaia de fontă.

Cu accent pe justificarea tâmpită a violenţelor sexuale: păi, la cum se îmbracă... şi-o caută....

Auzi, bolovănel, mătăluţă eşti atât de lipsit de treab-acasă încât vezi invitaţii peste tot? Eventual, personalizate, toate venite ca scrisoare recomandată adresată direct ţie, binecuvântarea încarnată a tuturor femeilor de pe pământ? Care, însă, cu frica lui Dumnezeu fiind, doar mandatezi simbolic violenţele altora, şi te hrăneşti (bulimic) cu iluzia reprezentării participative?

Copiii abuzaţi sexual (că sunt, din păcate) şi-o caută şi ei? Îşi pun bluze strâmte şi fuste scurte?  Pe bune?


Nu hainele provoacă violuri - ci oamenii ăia care le comit. Care, între noi fie vorba, nu se ghidează după haine, ci după vulnerabilitatea aparentă a victimei. După probabilitatea scăzută ca ea să se apere cu succes.

Mă-ntreb câte astfel de incidente rămân neraportate - fie pentru că femeile acelea se apără şi scapă, fie, explicabil, dar, în continuare, de neiertat, pentru că incidentele rămân trecute sub tăcere. Cu "sprijinul" sau la presiunea familiei...
Da, e un deliciu suprem să te duci să raportezi la poliţie. precis sunt nişte fini şi delicaţi, toţi feminişti, toţi specialişti în psihologia traumei şi şoc post-traumatic. nuuu, unu’ nu e blazat, toţi îţi vor spune din prima că regretă incidentul, că încearcă să te ajute cu orice pot şi nu-ţi vor pune întrebări la fel de violente, în fapt, ca violul în sine.
Nuuu, varianta în care tatăl / fratele / partenerul îţi mai ard una post-viol stradal nu există, e un vis urât şi atât.


Vaaai, dar astea sunt excepţii, în ansamblu, societatea noastră e mult mai egalitaristă...
Vezi să nu fi fost dezvelit(ă) când ti-i trezi.

Efectele inegalităţii de gen sunt cât planeta Jupiter, eşti ori profund orb, ori ai cumplit de multă rea-voinţă să pretinzi că nu există şi n-au impact.

Da’ dacă tot nu e clar... iaca filmuleţ doveditor. (adus în ilustra mea atenţie de un indignat tată de fată...)




Ei?

Muţunau, bucătarul

- Vreau îngheţată!

Da, sunt o cremenală. Nu cumpăr din oraş. Nu mai cumpăr din oraş. Nici măcar când, în varii asocieri jucăuşe, mă trezesc în faţa a nenumărate îngheţate în curs de pofticioasă îngurgitare.

Nu, nu din cauză că mă dă conştiinciozitatea alimentară afară din casă - putem da, însă, vina pe combinaţia invincibilă de tuse muţunautică persistentă (despre asta, în episodul viitor) şi leftereală mamiţunească (despre asta într-un episod şi mai viitor). Un fel de nu e cazul şi, de altfel, nici n-avem cu ce. 

(între noi fie vorba, nici n-avem cu ce ăsta e mare învăţător. discipolul nu se prea lasă şcolit...) 

Aşadar:

- Vreau îngheţată!

- Fă-ţi.

Comentarii ulterioare, din alte surse materne:

- Aha, vrei să-i fie uşor noră-tii!

- Nu mi-ar putea păsa mai puţin.

- Zici tu acum...

- Din partea mea, poate fi şi un nor, nu mă priveşte. 

Da, de obicei asta cam taie conversaţia. Definitiv. 

Dar, revenind la Vreau îngheţată!, adevărul numărul 1 e că e de bun simţ ca, indiferent de gen, să beneficiezi de oarece instrucţie care să-ţi permită să nu mori de foame - ba poate chiar s-o duci bine. Da, setul minim / modulul de bază include facerea de îngheţată şi schimbarea prizelor. E drept că pentru lucrul direct în schimbarea prizelor aş mai aştepta (măcar până mă conving c-a memorat corespunzător toate etapele procesului, în succesiunea corectă. momentan, nu e cazul).

Iar adevărul numărul 2 e că, odată ce avem ingredientele, e un proiect comun chiar drăguţ. De util nu mai zic. 

Şi simplu, pentru că prefer lucrurile simple (parfait sau zmuti, cu/fără iaurt).

Desigur, Muţunau nu se ia de fund în sus de extaz la auzul împuternicirii.

Mnea-mnea, nu ştiu cum, de ce trebuie să fac eu totul pentru mine (da, e posibil să fi intrat deja în adolescenţă. sau să fi ieşit deja, nu-mi dau seama exact). Dar gălbenuşurile cu miere tot le-a frecat (e posibil să mai fi avut zahăr prin casă, dar dacă nu l-am găsit la timp...) în vreme ce eu blendeream conştiincios căpşuni şi mascarpone. 

Poza?

O fi şi ea pe undeva, după ce găsesc cablul... 

Momente istorice aproape rămase neconsemnate

 (căci mi-s, cu precădere-n ultima perioadă, un cronicar incompetent)

Ieri, Muţunau a cerut şaorma.

De fapt, a cerut „o de-aia”, când, stâlciţi în trafic, aşteptam să se mute odată viermele luminoso-târâtor de maşini spre pasajul Victoriei şi, ce să vezi, pe geam se vedea o fastfuderie „de-aia”.

(desigur, ştiu exact cine şi când i-a explicat cum se face şaorma, într-o seară de toamnă ceva mai caldă şi mai pedestră).


Reacţii din offline:
- Cum, pân’ acu’ n-a mai mâncat şaorma?
Bună....
- Şaorma e, după mine, pentru copiii care au deja buletin - eventual, şi permis de conducere. Deci nu.

***

- O bere cu de toate n-a cerut încă?
- Oh, ba da, într-un fel. Nu chiar cu de toate, dar bere cere de cel puţin 9-10 luni. (inutil...)

***

- E pe drumul cel bun.
- Da. N-a trecut decât vreun 1 an de când mi-a cerut să atârn şi eu cruci de oglinda retrovizoare, c-aşa avea don’ (fost) şofer de grădiniţă...

Deci drumul spre lanţuri şi alte agregate e deja deschis, autostradă cu 3 benzi pe sens, etc.


Nu de alta, dar „cie taaaare ieeee” aud zilnic, despre toate prostiile o mulţime de lucruri cărora eu nu le prind adânc înţelesul.


În rest:
- s-a apucat de minţit languroso-tâlhăritor (la sală, cere carabine în numele altora - de fapt, pentru el),

- îşi sfidează ferm, hotărât şi logic educatoarea când e sancţionat pe motive de indisciplină („n-ai să faci asta” „la ce te referi?” „şi ieri, când am încălcat regula, ai spus la fel, şi n-ai făcut. deci n-o să faci nici azi”)

- îşi sfidează oarecum mai sfios muma din dotare, după oarece dovezi că nebuna susnumita posedă fitilu’ ceva mai scurt şi n-are pic de jenă & nicio intenţie să apeleze la diplomaţie când e vorba de recidive asumate
(mai degrabă îl conduc brusc către ieşirea din incintă sau o tăiem instant acasă din mijlocul a orice - indiferent cât a costat. asta fiind o nimica toată pe lângă conferinţa de presă ulterioară... )

- ascunde tot felul de lucruri (inclusiv mâncare, ceea ce nu e distractiv deloc...) când i se năzare lui c-aşa ar fi nimerit... (sigur e reverberaţie (stârnită de escaladă) dintr-o viaţă anterioară petrecută ca veveriţoi languros în vârf de copac scorburos. stufos. sinuos. foios. )

În continuare, respiră mai rar decât vorbeşte. Poate e momentul să-i deschid post de radio.
După părerea lui, sigur are deja.

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

Pei'fect bă'bătesc

(nota explicativă: pân' duminică, avem Bunică)
- Ce e asta? întreabă Muţunau, fluturând, periculos de aproape de nasul mamiţunescque, un aparat de ras de unică folosinţă.
Ptiu, fir-ar.
- Păi, de un' să-ncepem... Ştii, băieţii cresc şi, când se fac mari, devin bărbaţi.
- Păi eu sunt bă'bat! rânjeşte Muţunau, cu un aer flatat, de provenienţă necunoscută. (probabil, de pe la nişte complimente trecute...)
Explicaţia continuă:
- Atunci le creşte barbă, aşa, cum are tatăl lui Ioan. Cei care nu vor barbă, se rad. Ăla e un aparat de ras.
- Jilet! Pei'fect bă'bătesc!
 - Auzi, cam câte ore aţi stat azi cu capu-n televizor?
- Hai să mergem să ne spălăm, zice Bunica, dornică să scape de inchizitoru' şăf.
- La ba'rbă, zice Muţunau.

Toate astea, în plin sezon de fascinaţie mamiţunească versus noile achiziţii lingvistice şi de abilităţi dovedite de Muţunau.

Reuşite şi nu încă

Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.


Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.


Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.

Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.


Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.

Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.

Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.

Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)

Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.

Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.

Spre hlizeală adunate

Copil de 7 ani:
- Ce e acela homosexual?
- Păi, zice mumă-sa, un bărbat care se îndrăgosteşte de alt bărbat şi se căsătoreşte cu el.
- Ce scârbos, zice puştiul.
Muma e pe fază şi cere lămuriri:
- Ce anume zici că e scârbos?
- Păi, cine mai face mâncare?
Ptiu, ce familie sexistă! îi zice Mamiţuni mumei în cestiune.


Copil de 5 ani, supărat c-a pierdut nu’ş ce joc în faţa calculatorului, trânteşte nervos tastatura şi înjură:
- În pivniţa mă-tii!!

...şi via Mamiţuni cea obosito-greşit-cetitoare: pe marginea drumului dintre Făgăraş şi Braşov sunt panouri pe care scrie „ciorbe deosebit de periculoase”...

... în care Mamiţuni filosofează încâlcit despre stereotipurile de gen (I)

(Sursa)

- A, dar evident că trebuia să ai băiat! Eşti exact genul de mamă de băiat!
- ... ???
- Da, da, e foarte clar!
- Hă?

Dacă în loc de "răspunsul" de tip Standard-Gâgă aş fi putut emite-n timp util o întrebare ceva mai articulată, poate c-aş fi aflat dacă există realmente tipologii de mame, frumos separate pe căprării în funcţie de sexul progeniturii. Aş fi putut chiar spera, eventual, la lămuriri detaliate referitoare la caracteristicile esenţialmente distincte ale categoriilor.

Doar că m-am blocat instantaneu la auzul sentinţei. (bu-hu-huuuuuu!)


Există mame de băiat/băieţi şi, disjunct, mame de fete?
E, aşa, vreo predestinare la mijloc? O calificare anume? Vreo marcă distinctivă? Un quelque chose?
Eşti mai jmecheră când eşti ici sau colo?
Le descalifică asta pe mamele care au şi fată, şi băiat? Ar trebui cumva să dea unul sau mai mulţi dintre copii? Să-i schimbe?
Există, atunci, şi alte tipologii, gen mamă-de-copil-unic, mamă-de-doi-copii (cu sau fără disjuncţiile suplimentare pe sexe), mamă-de-trei...? Mamă de copil blond/şaten? De copil cu păr creţ/păr drept? De preşcolar/şcolar/licean/student... etc?

Uşor Orwell, îmi pare. Dac-ar fi să luăm lucrurile în serios.

Tratându-le însă cu bunul simţ din dotare, mai aproape, adică, de justa lor valoare (destul de scăzută...) îmi vine-n minte (ah, analogiile astea...) următoarea discuţie, purtată (desigur, la masă) între două cetăţence, una subţirică, una, nu tocmai:
- A, păi asta cu greutatea e genetică! Dacă n-ai genele [bune], te-ngraşi!
- Şi, fireşte, asta n-are nici o legătură cu cât bagi în tine, nu?
Nu e greu de ghicit cine avea farfuriuţa cu porţia ’a mai mare.
Aş presupune cinic că (în cazul dolofancei) scuza „genetică” îi servea drept carte blanche în a putea păpa tot timpul „ceva” mai mult.

Nu cumva asta facem şi când vorbim despre creşterea copiiilor? Operăm, adică, din plin şi nu mereu explicit, via obişnuinţă care substituie nefericit şi imprecis reperele validate?
Căci, ca să existe mama-de-băiat şi mama-de-fată, ar trebui ca la baza dihotomiei să stea conceptul că băieţii sunt complet altceva decât fetele. O specie distinctă.

Desigur, fetele diferă de băieţi. Cel puţin anatomic vorbind!
Da-n rest sunt oare diferenţele (de orice fel) sistematic mai mari între sexe, sau în cadrul unuia dintre ele?
Ce anume zicem că ştim? Mai precis/specific...?
De unde anume ştim concret?

Nu cumva suntem sistematic (că doar pare mai simplu... şi viaţa e oricum greu) portdrapele de stereotipuri?

Desigur, clasificările şi etichetările servesc la ceva. În doza potrivită, susţin cunoaşterea. În exces şi depărtate de conţinut, se iau de mânuţă cu ipocrizia.
Nu cumva ajung, la un moment dat, să ne consume?

Mă uit în jur la exemplele de adulţi aparent competenţi social (şi profesional) care, la ei acasă, au nevoie de asistenţă pen’că nu ştiu unde li-s şosetele. Care n-au intrat niciodată în şcoala copilului. Care ştiu să mănânce, dar nu să se obosească să-şi strângă farfuria. Pentru că nu e nevoie/nu e treaba mea.
Care, la o privire detaşată, se disting esenţialmente nu prin apartenenţa la un anumit sex (cum ar fi uşor de ştampilat), ci prin neajutorare, prin dependenţă. Ipocrit deghizată, desigur, în putere - nu fac asta, că doar are cine face în locul meu.
Care nu-s nici întregi, nici (cu, eventual, excepţia extazelor inchizitoriale produse de simpla aderenţă la normă) fericiţi.
Pentru că nu-şi sunt niciodată pe deplin suficienţi (nu au cum), ci veşnic aşteaptă validări externe, în absenţa cărora reacţionează de parcă li s-ar fi furat butelia. (într-un fel demenţial de ironic, aşa şi e).


Nu cumva, în „virtutea” unor stereotipuri de gen, ajungem să creştem drept fete nişte momâi utile, decorative şi, dacă s-ar putea, nederanjante, şi, drept băieţi, nişte loaze incapabile, veşnic& gratuit cu coada sus, gata de scandal?

Fetele „sunt responsabile”, „gătesc”, „fac curat”, „spală”, „se poartă frumos”, „alină”, „nu vorbesc urât”, „au grijă”, „nu riscă”.
Şi nici nu câştigă. Şi nici n-au destulă încredere în sine. Şi nici nu ştiu să se aprecieze - pentru că n-au fost deloc învăţate-n direcţia asta, ci doar descurajate feroce.
De parcă le-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 20-30 de ani militează în spatele aceluiaşi geam gros de ignoranţă, pentru fix aceleaşi comportamente? Că se sacrifică inutil? Că nu ştiu decât să se plângă sau să critice, nu să se bucure? Că n-au curaj? Că se consideră proaste / cetăţeni de rangul doi? Că le ia ani întregi să se scuture de ce li s-a inculcat? Că se ofilesc prematur?

Băieţilor nu li se cere, concret, mai nimic. Se presupune că sunt, precum celebutantele de la Hollywood, faimoase prin simplul fapt că-s deja faimoase, deja suficienţi, de la/prin naştere.
Poate, dat fiind că treburile casnice nu-i privesc, li se mai solicită să se ducă s-alerge pe-afară, ca să nu încurce/spargă/rupă în casă.
De parcă i-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 30 de ani unii tot acolo sunt? Incapabili să facă legătura între prezenţă, maturitate şi îndatoriri într-un cămin?
Că, dac-au tot fost sistematic suflaţi în fund de mamiţa, n-au habar de politeţe & de consideraţie? (chiar, cine-or fi cucoanele astea, "politeţe" şi "consideraţie"? stau la scara cealaltă?) Ba chiar le sancţionează?
Că, dacă tot nu-şi pot purta integral de grijă, intră în relaţii bizare, doar de dragul celei mai palide asemănări /nostalgii?

Că nu prea ne înţelegem? Că ne diferă radical abordările... şi aşa mai departe?


Cred că-i posibil să fim în situaţia de-a perpetua (fără sens) reperele unor vremi trecute, când, din motive tehnologice, forţa fizică şi implicit vulnerabilitatea (temporară sau aparent permanentă) erau singurele baze pentru specializare şi rol. Repere internalizate via familiaritate.

Nu vreau s-o fac, din postura de mamă, şi eu.
Am avut mai mult de câştigat de pe urma neaplicării stereotipurilor ("regula" a fost, mai curând, să-mi urmez experienţial curiozitatea înainte să decid ce mi se potriveşte).

Caut metode să transmit libertatea şi deschiderea.

Post-scriptum: printre altele, şi de aici mi s-a tras imboldul de-a scrie despre stereotipurile de gen.

De ce băieţii-s altfel decât fetele

La vederea copertei, Mamiţuni a zis: "Văleu! Ce m-aşteaptă! Tre' s-o cumpăr! Că e clar c-acu' nu-nţeleg nimic. Da' ce titlu miorlăit!" Evident, în carte s-au găsit cu totul alte chestii decât cele aşteptate. Da' nu mai puţin interesante! Iată-le.

Una din ideile esenţiale ale cărţii (subliniată ca atare) este că băieţii au alt stil de învăţare decât fetele; pentru că au creierul diferit. (afirmaţie susţinută, pare-se, de n-şpe studii detaliate, cu scanări PET (tomografie cu emisie de pozitroni), SPECT (tomografie cu emisie de raze gamma) şi RMN (rezonanţă magnetico-nucleară)). Nu, nu e o idee sexistă. Discuţia nu se poartă de pe poziţii de superioritate. Dimpotrivă!
(citatele din carte, în italice)

Creierul masculin, în general, se bazează mai mult decât cel feminin pe stimulările spaţial-mecanice şi în mod intrinsec răspunde mai bine la stimuli precum diagramele, imaginile şi obiectele în mişcare prin spaţiu decât la monotonia cuvintelor. Adică, dacă le vorbeşti prea mult, fără suport vizual, băieţii vor arăta mai repede că se plictisesc mai uşor. Fetele ascund mai bine plictiseala!

Băieţii sunt mai predispuşi să asocieze procesul de învăţare cu mişcarea fizică. Ei oricum nu prea pot sta locului. Tre' să facă tot felul de chestii!

Corpul calos (fasciculul de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere ale creierului mare) permite un schimb mai mare de informaţii între emisfere în cazul femeilor - care au, astfel, o mai mare abilitate în a realiza concomitent mai multe sarcini, cu un succes la fel de mare. Multitasking, deci te-avem în sistem? Hm....
În plus, corpul calos este implicat în procesele cerebrale ce ţin de limbaj, lectură, scriere. Na, ghici ce concluzie se poate trage ...

Altceva: Fetele au, în general, conectori nervoşi mai puternici în lobii temporali decât au băieţii. Aceşti conectori mai puternici par să faciliteze stocarea mai multor detalii senzoriale în memorie şi auzul mai bun, în special pentru tonalităţile vocii. De-aia nu observă nimeni când/că m-am cam enervat? Ori că mi-am schimbat freza?

Lobii frontali la fete sunt, în general, mai activi decât la băieţi şi se dezvoltă de la vârste mai fragede. [...] La fete, ariile Broca si Wernicke din lobii frontali şi temporali se dezvoltă mai devreme şi mai mult - aceştia sunt principalii centri corticali ai vorbirii.
Băieţii compartimentează activitatea creierului (asta înseamnă că folosesc [la un moment dat/ un moment anume în timp!] un volum mai mic al creierului); per total, creierul lor operează cu un flux sangvin cu 15% mai mic decât al fetelor.

Fetele sunt, în medie, cu un an, un an şi jumătate înaintea băieţilor în privinţa cititului şi a scrisului. (statistică realizată, evident, în SUA)

Deci, cum ar sintetiza baba Leana din rural, băieţii sunt "mai leneşi".
Sau, cum ar zice Mamiţuni, care era povestea aia cu sexul slab? Şi cine era mai dăştept? Că, na, ui' ce spun americanii!
Nu cumva în România ne limităm (prostim!) fetele?

Revenind (după divagarea feministă) la carte, altă idee a lui Gurian e că nu există plasticitate neurală totală. La fel cum apartenenţa sexuală este înnăscută şi apoi socializată prin cultură (adică nu te face gay societatea când tu te-ai născut hetero, şi nici viţăvercea, idee la care subscrie nen'to Gurian), apartenenţa sexuală a creierului nu poate fi modelată. Geaba pui băieţii să înveţe numa' după dictare, stând ţepeni în bancă, rezultatele nu vor fi cele mai bune (ca să ne exprimăm elegant). Şi aşa se ajunge la Ritalin.

Energia lor presupune multă mişcare fizică şi mânuirea obiectelor. Sunt atraşi de provocările ce implică acoperirea spaţiului şi de folosirea uneltelor (adică explorează, dărâmă şi trântesc!)
Băieţii învaţă din încercări instinctive şi din greşeli. Mintea unui băiat se află în egală măsura în trupul şi în capul său.

Altă idee din carte: copiii mici învaţă cel mai bine în cadrul unui sistem caracterizat de ataşament, care pune accentul pe asimilarea de cunoştinţe. Nu doar "lasă-i să ţopăie", pune-i să ţopăie, da' cu folos!

Notă mamiţunească aplicabilă întregii postări: n-am stat să verific toate informaţiile pe care le citează Gurianul, chit că am un vag sentiment că selecteaza atent &convenabil numa' statisticile care-i pot/vor susţine teoria. Am preferat să "iau" informaţiile despre care cred oricum că pot fi utile.

Construirea unei echipe parentale: avem. Bunici, veri, mătuşi, câini, pisici... cu totii îşi aduc contribuţia!
Fără stres negativ - adică limităm uzul comenzii "nu". Eliminând situatiile în care o foloseam de obicei - ascunzi lucrurile pe care n-are voie să pună ghearele, etc. (sau măcar încercând să le scădem numaru'...)
Exersarea opţiunii: Vrei mazăre din farfuria asta, sau din cealaltă? (ha! machiavelnic rrrău!) Regula de aur (logică, da' des omisă în practică): Nu daţi copchilului o opţiune al cărei potenţial răspuns nu sunteţi dispus să-l acceptaţi.
Promovarea dezvoltării verbale la băieţii de vârsta mică: (mică=preşcolară? mică=pre-grădiniţară? nu se precizează) tre' să-i ajuţi să se dezvolte. Cu parafraze, repetiţii, întrebări despre experienţele zilnice, explicaţii şi răs-para-explicaţii, contact vizual, cu jocuri de cuvinte, cu cartonaşe, cu asocieri, cu descrieri detaliate... uf. Am obosit.
Creaţi ritualuri. Vrei să rămână televizoru' la locu' lui? Ţine copchilu' ocupat.
Lăsaţi-i spaţiu. Cică băieţii "ocupă" mai mult spaţiu decât fetele. (greu de crezut că mai mult decât Mamiţuni la 4-5 ani. Mamiţuni o zbughea pe poartă şi străbătea, expediţionar-exploratoric, kilometri!!!)
Cărţi cu imagini. Vizualul ajută copiii (de fapt, ajută pe toată lumea!) să reţină şi să înveţe.
În centrele preşcolare, muzica este a doua limbă a copilului. Muzica oferă stimulare cerebrală completă (a ambelor emisfere).
Lecţii în aer liber. Tot ce se vede/învaţă în/din natură pare a se lipi cu superglue de memoria copchiilor.
Limitarea timpului petrecut în faţa ecranului - indiferent dacă e vorba de TV, video, computer, jocuri.
Dieta: hidratare-da, proteine-da, zaharuri-nu, fast-food -huooo!!!

Cartea mai dă o sumă de detalii & sugestii practice privind eliminarea factorilor de stres, ajutorul la învăţătură, clasele unisex, slaba motivare, ce faci (ca părinte) în caz de sensibilitate excesivă şi de ADHD.

Toate bune şi frumoase, a zis Mamiţuni, doar că... din propriile amintiri din copilărie, oarece apucături de-astea, băieţeşti, (cu acoperit spaţiul &dat doua ture hotărâte în jurul mesei după fiecare două pagini scrise nu urât, ci zgâriate ca electrocardiograma), avea şi ea. Care-i şpilu'?
Păi, zice pagina 280, creiere-punte. Gurian îl citează pe Simon Baron-Cohen, care, după ce-a scanat şi răs-scanat şi bărbaţi, şi femei, zice că o femeie din şapte are creier "masculin", iar unul din cinci bărbaţi are creier "feminin". Creierele-punte ar fi tocmai variaţiile dintre "extreme". Băieţii care stăpânesc mai bine limbajul, fetele care explorează, şamd.
(În contextul ăsta, termenii masculin/feminin nu reflectă nici sexul biologic, nici orientarea sexuală, ci genul creierului, aşa cum rezultă el, statistic, în urma scanărilor.)

În concluzie, interesantă lectură. Chit că nenea Gurian nu are neapărat un discurs echilibrat (el o ţine langa pe-a lui, nu bagă-n seamă nici o teorie contrară, preferă să fie copleşit de amploarea confirmărilor...)
Iată un posibil motiv: (propozitie la citirea căreia Mamiţuni a făcut "brrrr!!!"): În SUA anului 2004, numărul băieţilor supuşi unui tratament cu Ritalin se apropia de 5 milioane.

Brrr!!!

Pentru un final pe-un alt ton: doamnelor şi domnilor, Alexandru Andrieş.