Ce ar mai fi de spus, până una-alta

... că ieri a fost o zi taaare pe gustul lui Mamiţuni, cu întâmplări peste întâmplări şi deplasări şi plimbări şi hlizeli şi voie bună (şi, în general, fără dezastre majore)...

... că taaaare ne-am mai dori ziua asta repetată, mai des, dacă nu chiar zilnic...

... c-am reuşit, în mod miraculoso-planificat, s-ajungem la trei aniversări (Muţunau, captivat de prima, le-a spus tuturor sărbătoriţilor "La mulţi Ani, Sonia!", dar, cu amabilitate, n-a observat nimeni!)...

... că serbarea de la McDonalds i-a trezit lui Mamiţuni amintiri sinistre de tip iepoca de aur, dar şi o kilo-tonă de mândrie naturisto-beţivă, dat fiind că Muţunau a refuzat cu obstinaţie să-ngurgiteze orice mecdonaldisme, dar a ras, instantaneu, şampania pentru copii (explicaţia fiind că, momentan, e infinit de pasionat de bule!)...

... că e sinistru cât de săraţi pot fi cartofii prăjiţi oferiţi copiilor la mec...

... că Mamiţuni a ajuns pe măsuratelea la concluzia că bona chiar şparleşte sistematic de prin casă - dar numai ce-i trebuie momentan, cum ar fi zahăr şi orez (cu kilul!), căci, după cum ea însăşi a precizat, are parastas...

- că va trebui concoctată o strategie viabilă de înlocuire a bonei, rapid, pân' n-ajunge la concluzia că i-or mai trebui, momentan, şi altele de prin casă... (în condiţiile-n care, când a cerut ajutor sau îngăduinţă, a primit; ceea ce-nseamnă că reeducarea, dacă s-ar petrece vreodată, n-o să meargă cu binişorul... cel puţin nu în cazul nostru, cu bonă nesupravegheată peste zi)...

... că Mamiţuni meditează intens la posibilitatea de-a-i cumpăra lui Muţunau un pat cu etaj şi tobogan...

- că susnumitei Mamiţuni, fără legătură cu iniţiativa anterioară, i-a fost rău azi-noapte, de la nişte chifteluţe cu dovlecei (de, lăcomia se pedepseşte!) şi că, momentan, Muţunau, nedorind să adoarmă, face flotări prin pat...

A! Şi că săpăm toată ziulica, laolaltă cu pipicii albă-ca-zăpadici.

Caut valet. Sau scutier.

Totul a pornit de la felul în care se desfăşoară deplasările cu Muţunau.
De la un moment dat încolo, omuleţul vrea caleaşcă. Nu mai merge pe jos, pe picioarele lui.

Unele din aceste cazuri sunt justificate - chiar cade din picioare de obosit, pentru că-n parc se crede iepurele Duracell. Şi aleargă. Şi aleargă. Şi aleargă... Şi apoi, mai aleargă puţin.
Altele, nu. Vin via mofturi.

Am sling. Am şi rucsac Deuter (extrem de comod, cel puţin pentru cărăuş). Am păstrat căruciorul.
Degeaba. De cele mai multe ori. Omu’ vrea ori în braţe (că aşa l-a „educat” bona), ori în cârcă, „după cap” - pentru că ăsta s-a dovedit a fi singurul mod în care poţi căra şi cumpărături, şi pe Muţunau. (care, în plus, obişnuieşte să mai şi fugă - dar numai în direcţiile nepotrivite)

Drept care se impune să recrutăm valet. Sau scutier. Mă rog, un însoţitor cu funcţie transportatoare.

Ar fi minunat să aiba vreo paişpe mâini, că m-am cam săturat şi de sacoşe.

Ce trebuie să mai ştie să facă: să tacă. Destul îmi face capul calendar bona, cu toate istoriile ei de viaţă la ea-n cartier, care am zis că e interesante. (Muşatescu era mic copil... bona mea bate sistematic recordul mondial la greşeli, ar merita un loc de frunte în Guiness Book!)

Revenind la valetul-scutier: să-mi aducă (după chef şi caz) cafeaua sau sucul natural proaspăt stors de dimineaţă. Sau un smoothie.
Să facă piaţa. Bine. Nu cumpărând toate tâmpeniile.
Să ştie să facă masaj unui gât ţeapăn (al meu). Şi ceai bun. Şi ordine în jucării. Şi suprize plăcute. Nu neapărat din cele mari...

Când doarme, să se facă poster. Deşi, dacă mă gândesc eu mai bine, la ce-i trebuie somn?
Şi să apară numai când e nevoie de el.

Ori dau peste corespondentul mioritic al Vulpii Albe, Kuzunoha, ori tre’ să m-apuc de căutat lampa lui Aladin.

Doritori, recomandări, ceva? (Uniforma va fi opţională!)

O iniţiativă

Vom şcoli „la locul de muncă” o serie de tinere persoane amatoare de senzaţii tari.
Când vine vorba de adrenalină, copiii cu vârste între 1 an şi jumătate şi (mai ales!) 3-4 ani sunt la cel puţin la fel de eficienţi ca bungee-jumping-ul.

Cum s-a ajuns aici?
Păi, de la bere. Mai precis, de la o întrunire pe teme bericeşti, pe durata căreia două tinere june, pe la două’ş’cinci şi treaba lor (plus, minus...), s-au avântat în a afirma, cumva întru exprimarea unui soi de admiraţie către mamiţele de la masă (două la număr), că e foarte bine să ai un copil, că dacă ajungi pe la trei’j’de ani e cazul să te gândeşti să faci unul, chiar dacă nu ai o relaţie stabilă. Eşti singură, cum ar veni. Faci un in vitro, acolo... sau cam aşa ceva.

Au urmat două scurte şi sonore zborşeli (în bere, respectiv limonadă), din partea celor două posesoare de copchii - care posesoare avuseseră, milisecundic, nu se ştie cum şi când, vreme să-şi arunce o ocheadă elocventă înainte de a se înneca de râs, la propriu.

Evident, junele doamne sans enfant făcuseră, instant, ochii mari. Nu pricepeau.
Mamiţele au mai schimbat o ocheadă. Cu ce să începi expunerea?
Cu faptul ca in vitro diferă, puţintel, de operaţiunile cotidiene la care e expus un om sănătos (imuno-competent, adică)?
Cu emoţiile?
Cu greutăţile?
Cu nesomnul?
Cu faptul că ţi se schimbă complet viaţa, de-ajungi să nu mai pari a şti nimic de cea dinainte?
Cu elementul deloc neglijabil că ai nevoie de ajutor? Că e o partitură care se cântă la cel puţin patru mâini?
- Ăăă... nu.
- Adică nu e neapărat o idee bună.
- Adică ... e cam greu. Destul de greu. Nu e uşor.
- Îhî.

Sprâncenele protestatare ale viitoarelor mămici aproape c-atinseseră tavanul de indignare. Cum adică, ce, ele nu-s în stare...?
- Auzi... da’ nu vreţi voi să vedeţi cum e?
- Adică să ştiţi, măcar vag, în ce vă băgaţi?
- Uite, eu ţi-l pot da pe Muţunau pe mână, să stai cu el 24 de ore. Pe urmă, dacă zici că e OK, ai făcut faţă, ba eventual îţi mai şi place, căutăm pe cineva cu bebeluş. Şi repeţi experimentul. Dacă îţi prieşte şi rămâi la aceeaşi părere, că vrei să faci un copil... poate că, în definitiv, e momentul!

Uau, au zis cele două amatoare.
- Adică mi-l dai mie, îl laşi să stea cu mine? În weekend?
- Vii tu la mine. Stai cu el acasă la noi. E prea mic ca să-l scoatem din mediul lui, a zis sobru escroaca de Mamiţuni, cu aerul că tocmai asamblează o bombă atomică - dar numai de dragul lor...

Aha, a zis, necruţătoare, privirea celeilalte mamiţe, te făcuşi cu bonă gratis în weekend, şi astea or să-ţi mai şi fie, pe deasupra, recunoscătoare...
Mucles, a replicat ocheada mamiţunească. Până la urmă, le facem un bine.
Evident, nu numai lor.

Schimbare de ritm

Vreau să citesc. Implicit, o să am mai puţină vreme de scris.
Asta înseamnă c-ar trebui să mă pot strădui să produc postări mai cetibile.

Hasta la proxima.
Ca să fie şeherezadică scurta despărţire, zic aşa:

Stingem lumina (că ne plac toate întrerupătoarele, ceva de speriat) şi zicem sonor pau-baaaaau...

Scărmănăm intens şi nemilos pisica Tipsy, care, săraca, ripostează numai când până şi bipezilor din jur le vine să-l zgârie pe smotocitor, ca să se oprească odată din abuzat animalul patrulab.
Cu toate acestea, mâţanul în cestiune este, de fiecare dată, prima fiinţă care se prezantează prompt să consoleze Muţunaul împiedicat, proaspăt răşchirat pe podele. Şi o face plină de compasiune, mieunând a jale...
de unde am dedus că e ori plină de iertare, ori de-a dreptu’ pur şi simplu masochistă.

Ne cerem răcnind afară, în parc, să ne jucăm cu pii-ii.

Dacă n-am apucat a alerga destul peste zi, îi tragem lu’ Mamiţuni cel puţin două picioare-n gură când, după baie, încearcă să ne echipeze cu pampers şi pijama.

De la strâns intens de chiloţi (de către Brutusul de bonă, altminteri relativ prevenitoare) ne-am ales cu ditamai ulceraţiile pe picioare (pe coapse, fix pe linia pampersului). Intenţionăm să găsim, pentru moment, măcar chiloţi absorbanţi cu o altă croială.
Altă alternativă ar fi să trecem direct la textili, cu riscurile răpănoase de rigoare. Sau la altă bonă. Prea greu.

După o vizită absolut spectaculoasă la un cabinet particular de acupunctură, Mamiţuni se îndoapă cu vitamine şi cu lăptişor de matcă. De astea avem bani. De chinezisme (70-200 RON/zi!!!) nu.

Tot n-am depăşit starea de oboseală & leşinăciune cronică. Aşteptăm sezonu’ urzicilor atot-întremătoare.

Estimp, zicând acestea, Mamiţuni, somnoroasă, adormi cu nasu’n tasta enter, publicând astfel postarea. Şi, sfioasă, tăcu.

Poznaşul

Vocaţia te găseşte când te aştepţi mai puţin: Muţunau dă mari semne de interes în materie de decoraţiuni interioare.
Cel puţin aşa s-a interpretat ultima şi, momentan, cea mai intensă dintre tendinţele lui: cea de-a pleca la plimbare prin casă ţinând într-o mână un obiect cât mai voluminos (gama variată include cizmoaiele lui Mami, dar şi rucsacul ei, nu tocmai mic) şi-n cealaltă, pisica. Birmaneza. Pentru aia persană e nevoie de ceva mai mult tupeu.
Nu destul că fiara-i bolnavă, o mai şi agresează junele.
(am decis că nu-i arătăm, deocamdată, cum s-o mângâie: o să-i interzicem direct să se apropie de mâţe; nu-şi dozează forţa (ceea ce înseamnă c-o să le pocnească oricum) şi-apoi, până nu demult, le ignora cu succes; avem, deci, modelul).
Biata mâţă a ajuns
a) să se ascundă prin casă
b) să miaune pierit şi isteric de cum îi apare Muţunau în raza vizuală.

Motiv pentru care el a concluzionat (oarecum logic...) că pisica face (cu o mutră chinuită!) ai-ai-au.....

Mamiţuni trebuia să se fi făcut arheolog. Are un spor la căutat pe sub paturi... se găsesc multe lucruri. Judecând după adevărurile scrise pe cutiile de jucării cu multe piese (inventarul interiorului!) niciodată toate.
Ghiciţi cine, unde şi ce aruncă! Cum cu ce frecvenţă? Non-stop. (singurele pauze: când doarme)

Mamiţuni e restaurator - de tot feliul de obiecte casnice. De câteva săptămâni încoace degetuţele dumisale prezintă întreaga paletă de substanţe adezive existente pe piaţă, de la lipiciurile pentru lemn, plastic, sticlă ori materiale textile până la banalul aracet. Acu’ meditează intens la modalitatea cea mai sigură de a lipi „pălăria” unei aplice (partea de sticlă) pe care a spart-o personal, prin ambalare deficientă combinată cu o-nşfăcare tip degete rare cu ocazia renovării casei (da, demult). Până se găseşte soluţia, becurile şed graţios la vedere.

În afară de susnumita, pe lista de spărgători de frunte din casă mai figurează Bunica (recordul e de un obiect pe zi timp de o săptămână! nu toate „operele” fiind recuperabile via restaurare!) şi bona (subţire, până una-alta; a fărâmat mânerul deja spart şi lipit al unei căni).
Mâţele se abţin, iar Muţunau nu sparge. Deocamdată. El pur şi simplu calcă în picioare şi/sau rupe. Tot. La nivel de centură neagră, aş zice...
Până şi cele mai rezistente cărţi sunt flenduri. Nu ne mai apucăm de lectură decât cu badigard. Cărţigard, de fapt.

E... da’ pe lângă astea, musiu a dezvoltat un sistem: cum scapă ceva pe jos (unde prin scapă se înţelege şi trânteşte), emite cel mai ipocrit hââââiiii din lume (inspirat, evident, de imprudentele onomatopee buniceşti, reinterpretate). După care rânjeşte şarmant, cu gropiţă.
(mai fă-i ceva. ţi-a rupt puşca şi te-a şi bătut cu ea la cur, instant).

Lucrurile nu se opresc aici.
Puterea uau-lui este atât de mare, şi abilitatea atât de înnăscută, încât se vede şi dincolo de starea de trezie.
(da, Muţunau vorbeşte prin somn. prima ocazie observată s-a notat cam pe la 7-8 luni, când adormilă s-a întors de pe o parte pe alta scandând zgomotos şi clar ta-ta-ti-ta! -care, în perioada respectivă, reprezenta nu’ş ce reper anume, diurn. ne aşteptăm la mai multe, căci are de unde moşteni: Mamiţuni, la oboseală, e somnambulă. obicei documentat sistematic, întru amuzamentul familiei)
Nu mai departe de astă noapte, Mamiţuni, oarecum lucidă, s-a prezentat corespunzător la pătuc, să ostoiască oarece mormăieli intense. (Muţul chifneşte nopţile când vrea să se întoarcă pe cealaltă parte, dar e prea adormit ca să mai ştie cum, când doreşte, în circumstanţe similare, să-i fie extrasă (de sub el!) una dintre mânuţe, când (credem) mai visează chestii ciudate, când îi e sete sau (dimineţile) foame; când e pipilit până la subsuoară, din motive de chiloţi incompetenţi, nu zice nici pâs).

A „reasamblat” (teleghidată) Muţunaul într-o poziţie mai puţin pretabilă la înţepeneli (pe burtică) şi l-a învelit, simbolic, cu păturica.
Muţunau, în somn, s-a ridicat un pic pe coate şi-a emis un uaaaau zgomotos, clar şi cu un aer vag recunoscător. Bunica a pufnit în râs şi-apoi toată lumea s-a culcat la loc.

Pen’ că puterea piarului personal e mare, şi nici cu intuiţia muţunautică nu ni-i ruşine (dimpotrivă!), iaca model de situaţiune în care ne mai trezim, ţaţo: pe seară, Mamiţuni cea chiaună se echipează întru cărare în oraş, la oarece concert de cârciumă. Muţunau urmăreşte, sporadic, procesul.
Mamiţuni îşi termină cu greu de zugrăvit mecla, trage o bluză peste maieul cel colorat şi plonjează pe hol.
Muţunau, cu un aer mega-golănesc de hai-să-te-fac-să-te-simţi-bine-că-s-băiat-bun, exclamă emfatic, cu intonaţie:
- Uaaaaau!
Mai lipsea să fluiere, cu două deşte-n gură.
Nu cred că mai aşteptăm mult.


PS. gemenilor pare să le meargă mai bine. ţinem pumnii.

Ştirile pe scurt, iar

Am instaurat politica grupului de joacă. Duminica trecută a avut loc prima rundă. Bipartită, deocamdată, până ne prindem ce şi cum. Am lansat şi restul de invitaţii. Aşteptăm cu interes săptămâna viitoare. Sfârşitul ei, de fapt.
Începutul a fost ezitant - planurile fuseseră făcute pentru sâmbătă, da’ orarele diferite de mâncare şi somn (ale participanţilor) s-au opus...
Poze, mâine.


Mâţa birmaneză trebuie dusă la doctor. Vomită cel puţin odată pe zi, ceea ce nu ne miroase a bine... nici la propriu, nici la figurat! Şi are şi un nodul suspect pe burtă.
Noroc c-am găsit un veterinar bun care să aibă program şi sâmbăta.


Am găsit bonă. A început de la 1 februarie. Sub vultureasca supraveghere bunicească.
Am un sentiment ciudat vis-a-vis de ea.
Pe de o parte, are recomandări entuziaste de la o prietenă care o ştie bine - c-au stat împreună aproape 3 ani... de când avea copilul prietenei 9 luni şi până când a putut fi dat la grădiniţă...
Pe de alta... n-aş şti să spun de ce, nu mi-a prea inspirat încredere... de la prima vedere... deşi e evident că se descurcă. Şi că lui Muţunau îi face plăcere să stea cu ea.
Nu-mi dau seama ce anume-mi măcăne la ea. Are experienţă, copiii trag la ea, ei îi convine programul meu, nu mă ruinează salariul ei... teoretic, toate premisele-s minunate.
Sper să nu fac descoperiri la modul tragic.
Omuleţul paranoic de pe umărul meu stâng îmi susură non-stop: montează camere, montează camere!!!


Şi tocmai azi, pe fondul apogeului zăpăcelii mele (noaptea e prea scurtă, somn insuficient, ziua trece prea repede, eu-s obo, mă mişc în reluare şi rar apuc să fac ce mi-am propus - deşi lista este foarte scurtă!), am fost întrebată de ce n-am ales să stau doi ani acasă.
M-am gândit.
Pentru că s-a ivit o ocazie civilizată. Cel puţin, eu aşa am crezut.
Pentru că s-a lăsat cu o schimbare (dorită) de loc de muncă. Nu mai fac 90 de minute dus (cu maşina!) până la birou. Fac 15. Dacă aş merge pe jos, ar fi 45. Altă viaţă.
Pentru că ziua de muncă se termină la 17.30. Nu la 20.00, după o şedinţă care a început dobitoceşte la 17.30...
Pentru că am scăpat de prostia aia de dress code. (bine ar fi să am minţile la mine... mind code e din plin în vigoare!)
N-am răspuns atât de elaborat. Am ridicat din umeri şi-am zis doar că aşa mi s-a părut potrivit.


Muţunau are 12 kile. A fost cântărit cu chiu, cu vai - că doar n-o să stea locului!
Când vine careva în weekend şi-l/o întâmpin eu, domnia sa stă de pază la locul faptei şi, cum deschid uşa, se uită lung la intrus, arată instant spre mine şi declamă (hotărât!) ma-ma!


Am rămas fără noul hăinoi muţunautic de iarnă (luat pentru că ăla vechi, excelent de altfel, rămăsese mic - mai precis, scurt la picioare).
Celui nou i-au pocnit spectaculos fermoarele. Ambele mecanisme. Cu totul. L-am pus în cutia cu obiecte de restaurat.
Retur la cel vechi. Cu greu...
Sper să găsesc o soluţie reparatoare...



Azi am fost să văd o minune. Mare. Doi gemeni, băiat şi fată, de 3200 şi respectiv 2200, născuţi la 38 de săptămâni, prin cezariană la cald, c-au dat ei semne că vor să vină pe lume cu 2 zile mai repede, unei mame sărite de 40 de ani, care, după eşecul (?!?) unui tratament de fertilizare, renunţase la ideea că i se mai întâmplă.
O sarcină îngrozitor de grea, cu nedormit, reflux, minuni, mai ales spre final.

Copii s-au născut ieri dimineaţă. Nici până azi nu i-au fost aduşi mamei copiii la alăptat... iar fetiţa a făcut deja hipoglicemie... aşa c-au băgat-o în perfuzie... Mama vrea să-şi ia câmpii.
Azi i-a venit pe etaj o asistentă trăsnind a băutură, care i-a scăpat, printre altele, perfuzia pe jos.
Spitalul, aflat într-o clădire veche, nu are lift.
După operaţie şi ziua de terapie intensivă (unde totul a fost OK), proaspăta mamă a trebuit să urce pe scări până în salon. Nu l-au lăsat pe tată s-o care.
- Avem regulile noastre.
O s-aveţi în curând şi nişte dinţi lipsă, aş fi zis eu. Mulţi.
Pe drum, evident, ea a leşinat.
Abia atunci a putut fi luată în braţe.

Copiii sunt pe alt etaj. Neonatologul i-a zis că nu i-i aduce, să coboare ea, dacă vrea. Cu maţele-n mână, în plin sevraj post-frână la calmante.
(m-am felicitat de mii de ori că n-am optat pentru cezariană. nu că, la cum s-au petrecut lucrurile cu noi, ar mai fi fost timp de ea...
nu, ei nu i-am spus cât mă felicit eu)

Asistenta de noapte (de altfel o femeie foarte sufletistă) a verificat lactaţia ca la carte (la rubrica aşa nu) pişcând zdravăn (fără avertisment!) mama, după ce-a descheiat-o rapid şi brutal la piept.
- Aveţi lapte!
- Dacă mă doare aşa, mai bine nici nu mai încerc să mai alăptez.
Cum o convingem? Suntem două care-ncercăm. Plus asistenta anterior menţionată, pe care am corupt-o (verbal! cu argumente! cu model!) să fie mai blând-perseverentă şi mai puţin dictatoare şi smucită.


Arunc o privire la televizor (ceea ce nu-mi stă în caracter; da’ acu’ se uită Bunica, şi nu am unde butona, decât în sufragerie, că dincolo doarme junele) şi constat că mi-ar plăcea să fac o excursie în Srinagar. India.
(eventual, chiar de mâine)

Somn.

Ep.2 din serialul opţiunilor: Bona

Poate fi persoana aia minunată care vine cu drag la voi şi care a ajuns să facă parte din familie. Sau bestia care se descarcă pe copii/copil.

Larg spectru…

Este omul de care ai nevoie ca să stea cu copilul tău când e (încă) negrădiniţabil (prea mic) si/sau bolnăvicios la grădiniţă (motiv pentru care stă mai mult acasă), iar părintele/părinţii, lipsit(i) de ajutor bunicesc, trebuie să se întoarcă la muncă. Poate fi din familie sau complet straină. Poate fi tânară sau în etate. De regula, e de gen feminin, în pofida mustăcioarelor apărute (nu numai) la vârste post-menopauză.

De câte alte feliuri e ea şi cum faci s-o găseşti şi s-o păstrezi? De următoarele (distinct tratate şi diferit salariate):

Bona internă (care locuieşte efectiv cu familia copilului / copiiilor) – au pair sau cum vrem să-i mai zicem. Bona externă – care nu locuieşte cu familia şi vine la program. Bona şi-mai-externă – cea la care duci tu copilul să petreacă ziua (vecina de scară / bloc, etc).

Pentru bona internă: trebuie să aibă camera ei, separată. Nu vă veţi descurca altfel, cel puţin nu pe termen lung, cu toată bunavoinţa. De stabilit cine stă noaptea cu copilul. Nu uita că, dacă o vrei pe bonă apt-combatant peste zi, are şi ea nevoie de odihnă. Vrei să picotească în vreme ce copilul tău gustă nisip în parc? Dacă e bonă de noapte, las-o în pace ziua. Stabileşte un program clar, cu ore de odihnă şi ore libere/fiecare zi. Nu te duce să-i pui oricând copilul în braţe, oricât i-ar fi de simpatic. Stabileşte câte zile libere are pe lună, şi când. Pune la punct toate amănuntele domestice: cine, ce mănâncă - gătit de cine? Dacă/unde/când se uită la TV? Şamd. Şi ţineti-vă de program, nu-l schimbaţi odată la două zile. A, şi nu-ţi imagina că mai ai cine ştie ce intimitate. Că n-ai. Indiferent de logistică...

Pentru bona externă: dacă realmente n-are ce căuta într-o anume cameră în absenţa ta, încuie uşa cu pricina.

Pentru bona-şi-mai-externă, în a cărei casa duci tu copilul pe timp de zi: fii sigură că îţi convine camera/casa în care va sta copilul. (Nu ca stil de decorare! Nu te muţi tu acolo.) Sau poate-l accepţi periodic plesnit peste mânuţe “că se tot întinde, doamnă, la bibelouri şi la mileuri… parcă nu-nţelege că n-are voie” ori auto-lovit la cap de colţurile neprotejate ale mesei de 12 persoane din sufragerie. Fii sigură că-i convine locul de dormit (testează). Eventual, dacă e loc şi ai pătuţ pliant, du pătuţul lui acolo.

Vârsta: daca bona e prea tânară, zici că n-are experienţă (deşi geme ruralul mioritic de fete de 16 ani care şi-au crescut cvasi-singure cei şepte fraţi mai mici, în vreme ce ţineau casa şi găteau pentru părinţii aflaţi la muncă - nu la crâşmă -. cum se poartă fraţii poate fi altă poveste; da'i evident că ea se poate descurca bine cu doar un singur copil). Dacă bonă-ta nu mai e chiar în putere, asigură-te că are cine să-ţi care căruciorul cu copil în el peste cele 5 trepte de la intrare. Sau că le nivelezi. Statul român cel atoate-băgător de seamă e de părere (în privinţa copiilor lăsaţi în urmă de persoanele care pleacă la muncă în străinatate) că între copil şi persoana care-l îngrijeşte e nevoie sa fie o diferenţă de minim 18 ani. Tu, care nu pleci chiar în străinătate, s-ar putea să crezi altfel.

Atenţie la vârstă şi la presupunerile pe care le facem în privinţa ei: experienţa multă poate fi şi multă da’ proastă rău.

Bărbat, sau femeie? Surprinzător (sau nu) pentru un duo/trio/o mini gaşcă de şcoleri / grădiniţabili, un bărbat (bon!) poate fi o soluţie minunată. La bebeluşi, am dubii. (Văzut taţi lesinaţi după bebeluşii lor. da' numai după ai lor.) Apreciem energia, fermitatea, spiritul ludic, spiritul practic (ăăă… dacă şi când există.., nu e un dat genetic!), perspectiva diferită, faptul că nu intră atât de usor în panică (mă rog… la asta ne aşteptăm…să se ţina tare! ;) ) faptul că, pentru copiii de vârste mai mari, poate funcţiona ca model/ghid, şi, nu în ultimul rând, că tot ziceam de cărucior, forţa. Dacă aveţi copii mici de vârste apropiate sau gemeni, o să conteze. Mult.

Păcat că nu prea sunt candidaţi…(na, discriminare!)

Ca să angajezi o bonă, ai la dispoziţie un număr de (re)surse.

Recomandări de la alte mămici. (A se accepta numai cu titlu orientativ. Dacă doamna Mărioara s-a-nţeles bine cu Angela de la 3, nu înseamnă neapărat ca e instantaneu OK şi pentru tine. Poate nu-i place că n-ai televizor sau că încă mai porţi (la tenis…) pantaloni scurţi. Sau că bebele tău de 5 luni nu roade un kil de covrigi pe zi.)

Discuţii la scara blocului (utile dacă locuieşti într-o zonă cu mulţi pensionari şi accepţi să angajezi o persoană în vârstă).

Anunţuri în ziar. Dă-le în ziarul potrivit (de ştiri, nu tabloid!), cât mai clar: caut bonă internă/externă cu program L-V 8-18, cu/fără ore suplimentare, oraşul X, zona Z, pentru 1 copil de vârsta X/ x copii de vârstele x, x, x, cu/ fără menaj uşor, oferim între x şi y. Te vei scuti de o tonă de apeluri inutile. “Lasă că ne-nţelegem noi” e… cum să zic… nerealist şi contraproductiv. Unele doamne nu vor să fie decât “bone de fetiţe” (eu personal m-aş lipsi de ele, instantaneu, fără regrete; ori n-au destulă enegie, ceea ce înseamnă că bebe va fi “consemnat” să stea ţeapăn locului multe ore, ori au apăsări care le descalifică de la statu-n preajma unui copil).

Agenţie specializată. Multe dintre ele au aere cât să ridice treişpe zeppelinuri, tarife de te bagă instant în apnee sau te fac să vorbeşti 2 zile chiţăit, “câââââât???” de parcă tocmai ai fi inspirat heliu (căci din comisionul perceput ai putea, uneori, să-ţi iei o garsonieră pi şentru într-un oraş mic), şi servicii sublime, dar… hai să nu zic inexistente. Incomplete. Adică iţi vor pune pompos sub nas o listă de nume şi ceva detalii, eventual (rareori) un loc pentru interviuri: “păi nu vă daţi seama, doamnă, cât spaţiu ne-ar trebui dacă ar fi să facem asta pentru toată lumea?” (pot să vă compătimesc sincer prin neplată?). Unele agenţii se vor asigura că persoanele de pe lista au analizele medicale la zi. Unele, nu. Nu ai nici o garanţie reală de intervenţie în cazul în care ulterior angajării apar probleme. Extrem de puţine agenţii acceptă plaţi eşalonate de-a lungul perioadei de probă, aşa că s-ar putea să angajezi pe cineva, să plateşti comisionul agentiei şi să te trezeşti, după o lună, că o iei de la capăt cu căutatul.

Există şi varianta “de stat”, pe care n-am investigat-o suficient, şi despre care am prins din zbor (sub rezerva inexactităţii totale) că amatoarele se înscriu la biroul de ocupare a forţei de muncă (sau cum s-o chema, dat fiind că toate titulaturile instituţiilor de stat se schimbă odată cu ministrul), fac cursuri de recalificare (simbolice…) şi pot fi “recrutate” de la acelaşi minunat birou, caz în care nu le iei decât cu contract. Sau îşi găsesc singure...

Pura întâmplare: dai la maternitate peste minunata doamnă asistentă Rodica, aflata în prag de pensionare, căreia îi cădeţi cu tronc şi tu, şi bebeluşul tău.

Ce faci înainte de interviu

Stabileşti pentru cât timp vrei bona.

Scrii clar programul copilului, activităţile şi comportamentele incurajate, respectiv interzise. Detaliezi regimul alimentar al copilului (ce şi la ce mese mănancă). Daca bebe e sub vreun tratament, scrii cum i se administrează – atât de clar încât să se descurce cu brio şi un marţian. Îţi clarifici cerinţele. Îţi şi îi stabileşti limitele.

Îndatoriri: Fă listă. Cât mai completă. O să gătească, sau nu? Numai pentru copil, sau pentru toată familia? O să spele, o să calce, o să dea cu aspiratorul? O să iasă şi cu câinele la plimbare? O să hrănească papagalul/şarpele boa constrictor pe care-l ţineti ilegal în baie? Sunteţi absolut siguri? (Cea mai elegantă variantă pe care o cunosc este că bona are, logic, o listă de îndatoriri de bonă=fişa postului, plus o serie de sarcini “la cerere”, indicate separat şi tarifate diferit, pe sarcină domestică sau pe ora de sarcină domestică, agreate de ambele părţi.)

O să mănânce la voi? Daca da, ce mănâncă? Şi cine găteşte, tu/voi, sau ea? Când? (dacă ţi se pare pisălogeală... să vezi ce mişto e când întri direct-tensionat in problemă, cu două seturi de aşteptări total diferite!!!

Vrei să se îmbrace într-un fel anume? (S-ar putea să te simti uşor stânjenită de colanţii ei “blană de leopard” cârpiţi elegant, cu mov, în genunchi. Nu, nu vorbesc neapărat de puştoaice. Cochetăria n-are vârstă…). Gândeşte-te cum ai să rezolvi, diplomatic, probleme de acest soi.

Limite şi interdicţii: ce te-ar face s-o concediezi instantaneu? Faptul că îţi auzi plângand copilul în prezenţa ei? (acelaşi copil care mai cade şi mai loveste şi în prezenţa ta?). Faptul că ţipa la el sau că-l mai strigă, dupa părerea ei afectuos, “băi puţă”?

Priveşte şi din cealaltă perspectivă: dacă îmbunătăteşte un comportament, o recompensezi? (care comportament şi cu cât îl aştepţi mai bun; care recompensă)

E cinstit să ştie de la început ce nu e acceptabil pentru tine. Şi, mai ales, de ce - ca să priceapă! Pregăteşte-te să-i poţi spune detaliat. Unde nu vrei să dai motive, spune că pur şi simplu aşa preferi tu.

Fă-ţi lista de întrebări pe care vrei să le adresezi. Gândeşte-te dacă vrei să iei notiţe (recomandabil!) în timpul discuţiei sau imediat după (caz în care trebuie să-ţi rezervi ceva timp între întâlniri).

De ce aţi ales să fiţi bonă? Unde aţi mai lucrat înainte? De câţi copii aţi mai avut grijă până acum? In câţi ani? Câţi copii ai dumneavoastră aveţi? Ce fac ei acum? (cu cine stau, unde, etc) Ce referinţe aveti? Ce vă vine uşor/greu să faceţi, din ce v-am povestit? Ce probleme de sănătate aţi avut/aveţi? (da, e o întrebare destul de intimă. la fel ca relaţia în care vor fi bona şi copilul tău). Unde (în ce zonă) locuiţi? (dacă face 2 ore până la tine… şi o vrei la uşă la 7.30…)

Stabileşte-ţi criteriile de evaluare şi selecţie. Ce e cel mai important pentru tine? Că locuieste in apropiere? Că e disponibilă şi in weekend? Că vorbeşte şi chineza manciuriană? Că gateşte ca nimeni alta? Că a fost asistentă medicală? Că poate fi partenera copilului la tenis? Că are permis de conducere? Că e calmă, tonică şi diplomată? Că are simţul umorului? Că ştie, ca-n banc, să pună gresie şi faianţă? Pune criteriile în ordinea priorităţilor, de la ce e musai, cel mai important, şamd, până la aspectele de care te poţi, sincer, lipsi. Ai multe candidate? Ponderează criteriile (ai o listă de 14 criterii prioritizate? Alocă-i primului ca importanţă 14 puncte, următorului 13, şamd, până la ultimul, care primeşte 1. Bifezi, pentru fiecare candidată, criteriile întrunite şi însumezi punctele. Totalurile vor face diferenţa - clasamentul.

Ce ar face-o, din păcate, inacceptabilă, în pofida altor admirabile & copleşitoare calităţi? Faptul că e fumătoare? Că a avut hepatită A acum 20 de ani? Că are proprii copii de vârste mici? Sau un soţ gelos, care o urmăreşte şi vine la voi să facă scandal? La fel.

Pune camere video în casă, calibrează-le (să prindă tot ce mişcă şi să ai sonor) şi dedică-ţi timp să vezi cel puţin săptămanal înregistrările. O dată, vrei să-ţi vezi copilul, care poate face nişte chestii super-interesante în absenţa ta. Pe urma, paza bună… e bună. Mai bună decât nimic. Dacă Doamne-fereşte ceva merge prost, ai măcar şansa să intervii cât de repede.

Vrei să închei contract? Stapâneşti toate detaliile?

Ce faci la “interviu”

Du-te cu copilul şi prezintă-l/o. Dacă ea/el primeşte cea mai multă atenţie şi reacţionează bine, eşti pe drumul cel bun. Dacă urlă la potenţială bonă, vezi de ce şi cum reacţionează ea.

Spune-i că acum staţi de vorbă, că vezi mai multe candidate, şi că o s-o anunţi ulterior cu privire la rezultat. Spune-i ce aştepti tu de la bona ta. Dacă ai avut experienţe proaste cu bonele în trecut, împărtăşeste-le şi vezi cum reacţionează şi ce spune.

Începe să adresezi din întrebările pregătite. Dar lasă omul din faţa ta să vorbească, de preferinţă liber şi cât mai mult, nu te repezi să bifezi tot. Nu uita că unele agentii îşi mai pregătesc un pic, aşa, candidatele, deci ţine urechile deschise pentru răspunsuri prefabricate şi "sapă" mai departe.

Nu intra în dispute cu candidata. E complet aiurea. Şi realmente total inutil.

După interviu, când te-ai hotărat, sună pe toată lumea cu care ai vorbit să comunici rezultatul. Deşi unele discuţii pot fi dificile…

Cum alegi? Nu pe criteriul "cel mai mic rău", dacă se poate... Ideea ar fi să te bucuri fără nici cea mai mică urmă de îndoială că doamna X va fi bona copilului tău, să nu ai dubii. Sau, să ai cât mai puţine... Şi, dacă totuşi ai dubii, să ştii de unde provin şi cum poţi "îndrepta" situaţia - înainte să se strice... (din păcate, din cauza lipsei frecvente de timp şi din cauza altor "presiuni", nu prea avem cum face asta...)

Ce faci după angajare

Stai cel putin o săptămana cu ea, să vezi cum se descurcă. Ajut-o să se descurce.

Parcurgeţi împreună programul copilului, “serveşte-i” modelele dorite de comportament. (de exemplu interdicţia explicată: în loc de un “nu” comod, de pe canapea, către copil, demonstraţia activă “daca faci X, se întâmplă Y”. cu riscul de-a fi imitată imediat de copil!) Se poate întâmpla să ai suprize extrem de plăcute, de la oameni cărora li se arată odată clar cum (şi de ce aşa… şi uite ce rezultate obţinem … versus ce-am păţi dacă nu…) şi sunt extrem de disciplinaţi şi de eficienţi în a pune ulterior în practică.

Arată-i cum funcţionează aparatele electrocasnice de care se va servi. Spune-i să nu bage ouă sau folie de aluminiu la cuptorul tău cu microunde ultimul răcnet, ca să evite ultimul tău/ei răcnet.

Ce e normal, de bun simţ, natural şi de asteptat pentru tine nu e neapărat aşa şi pentru bonă. Sunt şi lucruri pe care poate pur şi simplu nu le ştie. Dacă toată viaţa am condus Dacie 1300, n-o să mă prea pricep din prima la comenzile de Mercedes…

Las-o, treptat, deşi eşti şi tu acasă, să aibă grijă de copil ca şi cum ar fi singură cu el.

Dacă greşeste ceva sau nu-ţi convine vreun comportament, întreab-o (pe ton nu irascibil, nici indignat…dacă se poate) de ce face ce face. Şi corecteaz-o unde-i cazul.

Învaţ-o cum să-ţi dea raportul la mijlocul şi la sfârşitul zilei. Asta presupune să ştii tu, din start, ce anume vrei să afli – ce/dacă a mâncat, de când şi cât a dormit, ce cuvinte noi a spus, dacă mai e stricat la burtă, dacă i-a ieşit în sfârrrşşşşit! noul dinte, etc.

Daca lucrezi acasă, lămureşte-o că ai treabă şi că (evident, cu excepţia urgenţelor medicale şi a catastrofelor naturale iminente, gen plata facturii la Enel) trebuie să facă abstracţie de prezenţa ta. Bine ar fi să te poţi refugia într-o cameră separată (nu camera bonei!!!). Dacă vremea e bună, merge şi să te duci pe bloc.

Nu te oftica dacă bebe “pare c-o preferă pe bonă”. E semn bun! Ai de ce să crezi că e îngrijit cu drag (copiii nu prea se duc spontan la abuseri). Nu-ţi bate inutil capul, copilul ştie cine e mama. Chiar ştie - cu exprimatul sentimentelor copleşitoare mai e uneori o problemă...

Nu ţipa la bonă.

Nu ţipa la copil. Nu te certa cu membrii familiei (soţ, soacră, mamă) de faţă cu bona ori în auzul ei. Stabileşte din timp cine e şeful în casă pe teme legate de copil, cine e manager de bonă – dacă tu îi spui ceva, tatăl altă chestie, şi de la bunică aude o a treia versiune, bona ce-ar trebui să facă? S-o rupă de fugă?

Nu-ţi pocni copilul de faţă cu bona. De fapt, mai bine nu ţi-l pocni deloc. Da, ştiu, greu, câteodată.

Dacă ai probleme cu obiceiurile alimentare ale bonei, spune-i-le frumuşel. Dacă bebe are restricţii alimentare, pentru că aşa consideră părinţii sau aşa a indicat medicul, mereu e “aşa a zis domnul/doamna doctor, pentru cel puţin 1 lună”. Care lună, ce să vezi, se poate prelungi...mult! Eviţi discutii tip “ei, haideţi, doamnă, ce idei aveţi, copilul trebuie să crească, încă n-are fălcile până-n pământ, eu le-am dat cârnaţi alor mei de la 4 luni…”

Plăteşte-o la timp, indiferent cat de prost stai cu banii.

Şi câte ar mai fi de spus...


Urmează la puricat: buuniiiciiiii!