Podurile care ard

Uneori, viaţa se simplifică tăind legături.
Nu mai pierzi timp şi nici energie în raport cu varii persoane, relaţii, comportamente, consecinţe, şamd.



Alteori, se complică.

Când X nu mai vrea să aibă de-a face cu Y, dar îi leagă o întreagă reţea socială, eventual legături de sânge, devine complicat pentru cei din anturaj să-şi păstreze neafectate relaţiile directe cu fiecare dintre împricinaţi.

Lucrurile se îmbârligă suplimentar şi pen’că relaţiile directe sunt rareori văzute ca atare (schimburile dintre două persoane anume, nu şi ecourile lor în plan social; linii drepte, nu triunghiuri ori alte forme geometrice, eventual vreun tesaract), neecranate de multele atribute definitiv-absolutiste (etichete: X e un tâmpit incurabil, Y e rupt din soare, curat injer, Z a fost mereu dificilă) care poposesc in peisaj.

Şi mai există şi măreţele impulsuri justiţioase de tip „să aflăm cine are dreptate”.
Şi să-i dăm, eventual. Dreptate.
N-are nimeni. E pur şi simplu o combinaţie (de subiectivisme) care nu mai poate continua.

Deci pot apărea presiuni (fie de tip pupaţi-vă şi împăcaţi-vă, fie cine nu e cu noi e împotriva noastră!).

Cine nu e cu noi, poate nu era acasă nu prea intră în calculele frondiste.



Uneori, podurile ard cu surle şi trâmbiţe; alteori, discret, pe nevăzutelea.

Alteori se evaporă, pur şi simplu, aproape natural, fără mare tam-tam.

Mai pot, desigur, fumega sufocant, până când careva se prinde că-i arde trena.


No, acu’ explică asta unui copil de 5 ani (care nu e, tehnic vorbind, parte din poveste... adică ruperea de legături n-are loc între rude imediat apropiate lui - dar asupra căruia consecinţele rupturii au un impact) când o-ntreba.


Tante-ta Tracy Chapman zicea că podurile astea ajung, într-o zi, să te bântuie.



Eu cred ca multe te eliberează.

 

'cause all that you have

is your soul.

Replici muţunautice şi revelaţii mamiţuneşti

Replicile:
- Avionu' este mama lu' elicopteru'!

- Unde se duce soarele noaptea?
- Se duce în becu'i!

- Maaaami, de ce pleci la Bucu'ieşti? De ce pleci cu socul la Bucu'ieşti? Avem a'agaz şi aici!
(culesem soc, din care 'mnealui ştia că se face dulceaţă)


Revelaţiile:
Departe de oraş, copacii sunt verzi şi vii şi la mijloc de august.

Cel mai îmbătător miros de august de pe lume e cel de afine proaspăt aduse de pe munte, şi proaspăt alese. Se simte cu pielea, nu doar cu nasul.

Şi mai e una, tristă, despre o potenţială viitoare pierdere. Dar poate... poate nu...

Despărţiri

Prima dată ne-am despărţit, desigur, medicalo-prostesc (inutil, pentru noi!) imediat după naştere (un start nu tocmai grozav, din punctul meu de vedere).

Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).


Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
 La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)


Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.

Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).

Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.


Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.

Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.