MINUUUNEEEE!

Post parc & o zi cu nesoamne:
- Mami, nu mai pot vo’bi, sunt p’iea obosit!

Twiblings

Cum mie îmi plac toate ciudăţeniile/minunile, iată una în plus: un articol despre doi fraţi cu... patru mame!

Twiblings. Apărut prima dată în New York Times.

Cei doi copii, frate (Kieran) şi soră (Violet), s-au născut ca urmare a inseminărilor artificiale. Biologic vorbind, au acelaşi tată (care îi şi creşte, împreună cu nevasta din dotare, mama nr.4) şi aceeaşi mamă (adică aceeaşi donatoare de ovule). Dar au fost purtaţi de două femei diferite (inseminările s-au făcut în paralel) şi s-au născut la 5 zile diferenţă. Şi de crescut îi creşte o a patra mamă, cea „legală”.

E ceva profund uman în povestea asta (aşa cum e relatată), deşi, după regulile "clasice" ale biologiei, pare a fi complet nenaturală.

Articolul mai conţine şi o definiţie foarte frumoasă: The angel is the benevolent stranger who shows some ordinary kindness to miraculous effect.

Din alt unghi

Îi aud vocea chiţăită din dormitor. Inventează tot felul de pretexte poate-poate mai prinde o tură de joacă, în loc să meargă la culcare.


Dintre toate variantele posibile de răspuns, aleg să mă minunez de prezenţa lui alături de mine.
Pentru că, din toate punctele mele de vedere, el e o minune.

Porţia de compasiune

(sursa)

Când Muţunau era mai mic, dar la fel de neastâmpărat (şi, prin urmare, la fel de des victimă a nenumărate izbeli şi accidente, oricât de mulţi l-ar fi păzit), se liniştea cel mai bine (simplu, uşor, repede), când îl luam în braţe la consolat şi sufeream intens împreună cu el. La propriu.

Acum, se potoleşte în 10 secunde dacă jelim un pic împreună şi-l pup curativo-şamanic pe vânătaie sau pe buuuu-baaaa / bu-bu-ţaaaa.

Evident, pe limbă îmi vin, în tot acest timp, şuvoi, tăte replicile (tâmpite!) auzite în copilărie: "dacă nu te uiţi pe unde mergi, aşa-ţi trebuie!!!", "vezi, te bate Doamne-Doamne"; "fii cuminte!!!" şamd.
Doar că aceste minunăţii de construcţii lingvistice-mi rămân acolo. Pe limbă.
Pentru că încă mai simt gustul amar prilejuit de repetata lor auzire. Şi sentimentul de neajutorare şi de respingere.

Când un copil aude de-astea, mesajul preluat implicit e unul sinistru - de inadecvare.
Copilul ar face bine să nu mai deranjeze adultul, punându-l în încurcătură şi supărându-l cu ... copilării. A, dacă vrea să nu fie respins, fireşte. (Dacă are alte planuri, treaba lui. Dar o să fie cam nasol.)
În povestea asta, inadecvarea e, de fapt, a adultului care nu ştie cum să reacţioneze. Pentru că nu l-a învăţat nimeni, odată, şi, în al doilea rând, pentru că nici nu prea gândeşte.
Şi... ce să facem noi cu ea, cu inadecvarea asta? Păi... s-o pasăm. Să n-o ţinem. S-o dăm mai departe. Ca pe un ou fierbinte. (când, de fapt, e ditamai bomba)
Pen' că mai mult de atât, pur şi simplu nu ne duce capu'. Şi, cu inadecvarea-n braţe, ne simţim rău.


Mult timp, n-am înţeles de ce anumite religii pun atâta accent pe practicarea compasiunii.
Într-un târziu, mi-a picat, totuşi, fisa.
Pentru că e greu.

Pentru că-n drum spre compasiune stau propriile nemulţumiri, propriile experienţe nefericite care se cer validate şi expurgate, filtrul de percepţie ajustat spre suferinţă ("tre' să te-nveţi cu greul!"; "rabdă!"), povestea cu capra vecinului, cotidienele şuturi în.. tur. Şi lipsa simţului de a ajuta.

Urlă-n mine afirmarea personală. Egoismul. Competitivitatea. Dispreţul.
Frustrările pe care le-am preluat la rang de moştenire de familie (neavând alt tezaur ...). Teama de propria vulnerabilitate (neînţeleasă!) şi de orice expunere ne-explorată confortabil prin alţii. Conştiinţa faptului că nu-s pregătită să reacţionez. Sau că, în locul tău, al tău, sau al tău n-aş rezista.
E mult mai la îndemână să stai deoparte, mimând contemplarea. Şi, eventual, înţelepciunea.
Sau să fii Gigi-duru' şi să încerci să impui (imperativ sau pasiv-agresiv) propriile modele. De ce să ascult? Ce să învăţ? Nă-nă-nă-nă, eu predau. Stai să-ţi esplic. Ştiu eu. Eu, eu, eu. Am înţeles! Pot explica lumea.
Aiurea.

Pot s-o ţin aşa o viaţă întreagă, suferind pentru că ... aşa păţim toţi, viaţa e greu. (pervertiţi empatia. rezultă iadul. bine aţi venit. soyez lesbiens. venues!)
Dar nu pricep cât de strâmb(ă) mi-s la suflet decât când am norocul să primesc o fărâmă cât de mică din porţia potrivită. Chiar şi atunci e greu - că pot alege să reacţionez resentimentar.
De ce a durat atât? Ce, nu meritam? Aşadar, am suferit ca proasta? (tre' să găsesc un vinovat! să-l învăţ io minte! de compasiune o să mă ocup siiigur mai încolo. când mă calmez.)

Şi e atât de simplu.
Nu trebuie să-ţi placă în mod special omul pe care îl compătimeşti. Nu trebuie să-i împărtăşeşti gusturile, experienţele, valorile. Nu e nevoie să-i devii portdrapel. (nu se dă medalia de aur la proba de empatie). Nici să sari cu arme şi bagaje să-l ajuţi, să-l "salvezi", să-i îndrepţi tu viaţa. Nu trebuie, la modul imperativ, nimic.

E de ajuns să simţi. Să ai curaj să simţi. Să te laşi, să-ţi permiţi să simţi. Un pic. O fărâmă. Cât să te racordezi ca să poţi exprima fără să judeci.
Şi gestul (care... se simte!) e tulburător de recompensator în el însuşi.
Nu e o pierdere. Dimpotrivă.

Câteodată, nu e nevoie decât de un mic semn de recunoaştere. De respect. De gentileţe. De "e foarte greu să fii în locul tău".
Pentru că asta căutăm. Conexiunea.
(de-aia sunt mamele privilegiate. noi, cel puţin o vreme, o avem! ne rămâne în sânge)
Conexiune de care, în egală măsură, ne temem. Pentru că ne expune fix aşa cum suntem. Şi nu toţi ne iubim foarte mult pe noi înşine.

Nu e de mirare.
În tot vacarmul ăsta de durere şi disperare şi dat la gioale şi urlete, cine şi când ne mai învaţă să ne bucurăm?
Da' ce, cucoană, de asta ne mai arde?
Se pare că nu prea.
Priviţi în jur pe stradă. Cu mici excepţii, tuturor ni s-a furat butelia. Inclusiv celor prea tineri ca să ştie ce dramă existenţială era paguba asta.
Unde mai încape iubirea, fie şi de sine?

Unde o lăsăm. Pentru că dragostea, dac-o cultivi, mai şi creşte.


Am primit, recent, o superbă lecţie de compasiune. Colectivă! Şi, frumuseţea frumuseţilor, nici măcar intenţionată ca atare.
A şi venit la momentul la care eram ceva mai pregătită s-o primesc.
Nu ştiu cum să fac s-o ... perpetuez. Că de conservat la infinit nu cred că poate fi vorba. (iar n-am perpetuum-ul mobile la mine!)

Uneori, cele mai frumoase daruri par a veni de nicăieri. (deşi, de fapt, mai merg şi eu spre ele)
Şi morala e că, dacă vreau să dureze, trebuie să le dau mai departe.
Chiar şi consemnându-le numai concluziile.

Poetul

Eu, la volan, junele, înscăunat pe bancheta din spate.
Mai pe seară - spre târziu-pentru-ora-lui-de-somn.

Casc.

- Mama, somn!
- Da, mami, îmi este somn. Uite, mama cască! (şi performez demonstrativ o gură cât o şură)

Meditează.
- Copilu', somn!
- Da, mami, aşa-i că şi ţie îţi e somn?

Se uită mulţumit pe geam, spre apusul spectaculos spre care avea vedere.

- (l)umina, somn!