Câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul

Există câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul (şi altele, destule, cum ar fi c-am uitat unde-am pus tableta, în care voi persevera îndârjit în stilul smuls Münchausen).


Dar n-o să-i spun că-şi poate realiza toate visele. Şi nici c-ar trebui s-o facă.

Nici că nu trebuie decât să-şi dorească intens, cu adevărat. (măsurabil la intensometru, eventual)

Nici că dacă vrea, poate. Ăsta e slogan de başcheţi, cu toate calităţile aferente...

Nici că eu voi fi întotdeauna „acolo” pentru el. (pe-asta n-o zic mai degrabă din pricina exprimării mai mult decât imprecise - unde, acolo? şi, chiar aşa, mereu? inclusiv post-mortem?)


N-o să susţin nimic din toate astea. Pentru că nu doar că nu cred în textele anterior menţionate, da’ m-am şi putut convinge de malignitatea lor. (nu, nu e mult spus. e puţin spus!)

Ca să crezi că-ţi poţi realiza toate visele, ar trebui să ai extrem de puţine - dublate de al dracului de multe resurse, şi de timp la discreţie. Nu-mi pare că trăim în universul în care ăsta să fie cazul.

Ca o comparaţie, e cam ca şi când ai crede că-ţi poţi cumpăra tot ce vrei (neluând în calcul nici că unele obiecte intens dorite la impuls nu-ţi trebe, şi că, de la un moment dat încolo, poate-oi vrea să mai ai, totuşi, loc în casă...)

E imbecil, ilogic, fals. Sursă insidioasă de adânci nemulţumiri viitoare, nu încurajare momentană.


Şi, dintr-un motiv foarte concret, e şi (în esenţă) letal.

N-am nimic cu dorinţa nimănui de a încuraja o altă fiinţă umană (care, la o adică, să fie chiar copchilul din dotare).

Dar omul are şi nevoia de a visa - pe care goana după realizare o omoară, în timp ce te şi scindează „un pic” (că, de, contemplare şi acţiune, deodată, nu se poate).

Încurajarea se poate realiza pur şi simplu ascultând: ce-ar vrea să facă, şi ce-şi imaginează că s-ar întâmpla, dar după aceea, şi de ce consideră că ar avea nevoie, şi cum ar face...

Nu-mi pare indicat să pierd contactul cu realitatea pentru că-s profund ancorată-n viitorul luminos, caracterizat de curgeri de lapte şi miere, post-realizarea viselor mele măreţe.

Şi nici să mă-nfiletez mental în dorinţe faraonice a căror realizare nu stă-n puterea mea.


Mă concentrez mai degrabă să-mi ajut copilul să înveţe a face distincţia-ntre realitate (prezentă, concretă, palpabilă, dovedibilă) şi imaginar, respectiv trecut.

Dorinţele-s ţesute din stofa imaginarului - oricând de prezent zici c-ai fi în, ei bine, prezent, când te-apuci să le emiţi.

Planul pe care te apuci să-l faci pentru a-ţi transforma visele în realitate (na, că are şi româna expresia, deci e mai uşor de făcut distincţia...) e ca un fel de hartă brodată pe aceeaşi stofă.

Când te şi apuci să faci lucruri în sprijinul realizării acelui plan (de preferinţă altele decât să freci la cap altă persoană să-ţi facă şi să-ţi dea, ori, vade retro, satana, să te-apuci să te lamentezi de tot ce nu e bine pe lume, căci, iată, nu-ţi pică nimic din cer - cel mult ploaie - şi nici posmagii nu-s destul de muieţi...), abia atunci mai trec în plan real unele lucruri.


Şi mai e ceva: dorinţele sunt volatile. Şi efemere. Dacă le scrii, una câte una, pe hârtie, şi le pui la sertar (ca pe literatura de rezistenţă, cum ar veni...) peste oarece vreme, e foarte posibil să constaţi că multe nu rezistă la recitit. Ori ai uitat de ele, ori au venit altele noi, ori s-a schimbat conjunctura şi marile deziruri şi-au pierdut complet şi-actualitatea, şi aparenta urgenţă...

(dorinţele puternice şi importante, între noi fie vorba, nu prea ajung la hârtie, dat fiind că, de cele mai multe ori, scriitorul e-n curs de a le realiza... sau măcar s-a apucat!)


Deci... nu. Nu pornim de la ideea c-o să-ţi poţi realiza toate visele. Pornim de la alte concepte - un plan şi un sertar. Şi ne uităm la câte o dorinţă odată (ultima dată când am verificat, nu păream duhu’ din lampă!)

La muncă, aşadar.
Că eu, una, de victimuţe văităcioase m-am săturat.

Prima poveste şi prima minciună

Ambele spuse de Muţunau, desigur.
Povestea datează de vreo 6-7 luni (să-mi fie ruşine că habar n-am. să fi fost octombrie? hm...)
Un căpcăun locuia într-o frunză.

Este o poveste concisă. Cin’ nu s-a prins, ghinion.
Nu am putut obţine continuarea.
Cam dadaist.


Relatarea primei minciuni necesită oarece explicaţii preliminare.

Prima, că Muţunau, despre care spuneam c-a mai pierdut din legătura originară cu timpul circular, nu se oboseşte să facă distincţie între zile. Da, există luni, marţi, miercuri, şamd, sâmbăta şi duminica sunt zilele alea faine în care se stă acasă... dar ele n-au nicio legătură cu el, sunt convenţii externe vag deranjante pe care pretindem că le-am folosi. Da’s departe.

A doua e că-n zilele libere el se trezeşte primul. Logic. Caz în care prima dată ori merge-ntins la baie, ori inspectează el ştie ce (probabil jucăriile?), după care, a doua oară, vine să mă pupe pe frunte şi să se intereseze dacă mai dorm „un pic”, şi cam cât, aşa, cam câte minute?

Pe Sfânta Zi Liberă de 1 mai, post prima pupătură (a fost nevoie de mai multe ca să fiu resuscitată dintr-un somn... somn! dat fiind că-n ultimele 3 săptămâni am dormit, demolator, foarte puţin şi foarte prost), m-am trezit s-o fac pe şefa, ca urmare a cererii de mers imediat nu-ştiu-unde.

Aşa s-or naşte minciunile, ca urmare a acceselor de şefie.

Minciuna:
- Da’ te-ai spălat pe dinţi?
- Da.

Ştirile pe scurt, iar

Am debutat grădiniţeşte. Cred. Asta pentru că-n prima zi (luni) am ajuns preţ de 2 ore, iar în cea de-a doua, deloc. Prezic un viitor luminos!
Ce să vezi, copilul s-a trezit târziu (se dusese la culcare inadmisibil de târziu, ce-i drept) şi am scăpat şi tramvaiul ăla care vine rar, a zis Bunica, deloc, dar absolut deloc pasiv-agresivă pe teme de grădiniţă (pfffiiuuuuu...)

Se prefigurează nevoia de-a angaja din nou bonă, ceea e nu mă umple de extaz.

Nu mai vreau la servici. Dar, despre asta, într-o postare viitoare.

În rest, ninge cu nori, pisica Tifsy (Tipsy) a p’ecat ’a g’ăădiniiiţăăă (când nu e în raza vizuală) şi ne-am apucat de ceea ce tehnic vorbind se numeşte spus minciuni.
Spre pildă, omuleţul a explicat detaliat cum a mâncat el orez cu lapte la grădi. În condiţiile-n care avem martori şi dovezi că meniul nu a conţinut aşa ceva.

Şi cred că mai erau de povestit varii chestii (din categoria „cum să faci 700km într-o singură zi, pe şoselele patriei”, din categoria „sper ca peste 20 de ani să am mai multă minte de-atât” şi din altele), dar, de obo, nu mi le mai amintesc momentan.

Ştirile pe scurt, iar

(dintr-un variu motiv de tip c-aşa ni s-arată, săptămâna asta o să ne jucăm de-a una caldă, una rece. foarte rece.)

Fizic incapabilă să mai reziste cu ochii bleojdiţi ziua-n-amiaza mare, zi de vară până-n seară, Mamiţuni şi-a luat calabalâcul şi-a emigrat în sufragerie, lăsând odorul să manifesteze intens şi neauzit de unul singur.
Ceea ce ar mai fi cum ar mai fi, dacă Monte Cristo n-ar fi învăţat deja gustul evadărilor (nu lipsite de riscuri) din pat.

Nu mai departe de duminică după amiază, dumnealui îşi escalada cu succes patul (pliant), reuşind, pe post de Serghei Bubka fără prăjină, să-şi transfere fizicul în învecinatul pat mare. Pe „drum”, emisese în eter, prescurtat &oarecum condescendent, fix comentariul cel mai des auzit în situaţii din categoria descrisă: „cazi!!”.
Odată ajuns în pat, mutra dumisale sugera că se aşteaptă s-o suprindă (ca de obicei) pe Mamiţuni în flagrant delict de sforăit.
(greşit, Mamiţuni, demult bipedă, pândea mişeleşte prin uşă)
Aţi zice că poate-a fost dezamăgit să constate lipsa maternelă.
Ei, aş.
Poate pentru vreo 3 milisecunde, că după aia s-a consolat instantaneu cu do’nu’ ’ipo ...

şi do’nu’ c’oco.
De la aikiiia. Că noi s’tem anglo-saxoni, nu putem spune Ikea.

Staaaaai. Da’ ce caută ăştia-n patul mare?

Loc.

În prima noapte, evident, Mamiţuni a dormit lată. Pentru că-n prima noapte nici nu hotărâse că se mută, a furat-o somnul în timp ce se scufunda intens cu nasu-ntr-o carte.
În a doua, (cum ar veni, la premiera voită) n-a dormit mai deloc. Sau a dormit şi mai prost ca de obicei, de grijă că ce-o face odorul. (odorul băga somn, la greu).


Diurn, Mamiţuni, copleşită (şi) de avalanşa de cuvinte mai mult stâlcite care se tot revarsă dinspre Muţunau, unele din surse necunoscute, cum ar fi zia’u (necunoscute pen’ că la noi nu se practică sportu’ ăsta; Mamiţuni e zgârcită, iar bona, oarecum iletrată), a hotărât că e momentu’ pentru înrolare la grădiniţă. Poate că, datorită instituţiei, vom mai înţelege ce tot vorbeşte musiul.
Poate.
Sau poate nu.
Oricum, a reînceput, a cincea (sau a cinşpea...) oară, campania de selectare de grădinilă. La câte criterii alambicate şi nerealiste posedă Mamiţuni în repertoriu (de pildă fără dulciuri - sau nu cu dulciuri în mod curent, ci cu fructe), e de crezut că alegerea va mai dura un pic... Vom reveni cu amănunte.


Muţunau, mare artist emerit în viaţă, a descoperit cum poate s-o scoată principial la capăt cu boacănele.
Zice el.
Cum o comite, cum ridică senin din umeri:
- Copiii!
- Care copii? Că te-am văzut!
Tonul proaspătului alfabetizat sonor virează spre vehement:
- Ema!
- Ema nu e aici.
- Ita!
- Nici Ilinca nu e aici.
- Ghighi!
- Auzi, termină.
Muţunau bate din picior şi dă ochii peste cap, gen cââât să-ţi mai explic, toanto?
- Copiii!
- Mai ai un pic şi te laşi de băut pentru prietenu’ tău din Cecenia, zice Mamiţuni - care, oricât de criptic, tre’ să aibă ea ultimul cuvânt.


Mamiţuni cea sanitar pricepută a avut ocazia să-şi aducă aminte (ce e drept, cu o consultaţie pediatrică şi 90 de RON cam târziu), cum se confirmă ochiometric voletul costal - via mişcare paradoxală (dacă ai coaste rupte (ceea ce nu dorim, cu câteva excepţii notabile, nimănui), atunci când respiri ele se vor mişca în sens opus faţă de restul cutiei toracice).

Da’ di ce atâta ştiinţă?

Pe scurt, din motive de alpinism muţunautic furişato-neasigurat. Tumbe de la mare altitudine (1.4m), cu zgârieturi, umflături şi sensibilităţuri pe coaste.
Între noi fie vorba, copiii îşi rup mai greu oasele, da’ şi când se întâmplă... nu e de glumă. La coaste rupte e greu de crezut că nu se plânge non-stop, pentru că, practic, nici de respirat nu prea poţi respira fără durere.

Pe tantea doctor (care, iniţial, o privise chiorâş pe Mamiţuni, cu aerul de cucoană, dar copiii trebuie supravegheaţi, mai ales la vârsta asta, tu ce păzeşti, lasă-te de beut) a părut s-o cam ia ameţeala după cea de-a douăşpatra tură muţunautică (sonoră!) de cabinet.
- Aşa face toată ziua?
- Da, a rânjit (în sinea ei) Mamiţuni.
După care a adăugat suav:
- De la ora 6.
Capul doamnei doctor a căzut niţel spre birou. Mamiţuni s-a făcut că nu vede. Condescendenţa s-a mai dus. Aproape c-ai fi zis că s-a auzit un mic oftat.
- Bine, daţi-l cu betadină şi administraţi-i paracetamol, că reduce inflamaţia.
- Bine.

La capitolul deşt-băgat-de-control-în-flacăra-de-la-aragaz folosisem Dermazin (sulfadiazină de argint) şi la testat dozatorul de apă fierbinte, tot stil karate-do, glicerină. Au mers. Glicerina, chiar mai bine.

Recapitulând, micul aventurier curios încalcă sistematic cele mai clare reguli. O face în stilul felin de atac: cum ai clipit, cum constaţi că beleaua s-a produs...

Aici avem o veste bună şi-una proastă.
S-ar putea să aibă ţinere de minte - să testeze odată şi gata.
Şi, de asemenea, se poa’ să fie nemaipomenit de curios.

Nervi să ai.