Istoria unui dublu chiul

Preambul
Există un lucru, mai nou legat/agravat de maternitate, pe care îl detest organic.
Apare cu precădere la vreme de sărbători.

E vorba de bagaje.

Mă-nervează intens căratul şi, mai ales, desfăcutul lor. (cu făcutul n-am nimic, merge)
Nu e vorba de ale mele. (am la activ oarece haiduceli instant, pe baza de rucsac - în cazurile de maximă eleganţă... - respectiv de hainele de pe mine + costum de baie - în caz de goane litoraliere subite).

Ci de cele cărate pentru alţii.

Aici, de mânuţă cu cadourile & proviziile hipermarketiste de sărbători, intră-n scenă subiectul maternitate.
Nu ştiu alţii cum sunt, da’ mie mi se pare că atunci când pleci undeva cu un copil sub 2-3 ani, (parcă) te muţi. Pat pliant, şapte mii de rânduri de haine, scaun de masă, chiloţi absorbanţi, sticluţe, medicamente... deja dau ochii peste cap numai înşirându-le.

Când am citit despre familia Pouzet-Oprean, admiraţia mea profund invidioasă la adresa lor n-a avut de-a face nici cu curajul (lor) de-a pleca de-a lungul şi de-a latul lumii, cu copiii & de dragul lor, nici cu locurile pe care le-au văzut, nici cu aventurile trăite - subiectul mundanei mele uimiri era din categoria unde le încap, frate, toate lucrurile???

Revenind la povestea de azi: să n-o luăm în tragic. Situaţia e, momentan, mult mai bună decât era, să zicem, acu’ un an pe vremea asta.
Da’ când ne-am returnat capitalist (ieri) de pe cele plaiuri buniceşti, am terminat de dat ultimul bagaj de pământ (tehnic vorbind, de gresie) pe la fo’ 4 dimineaţa.


Drept care, azi, nix grădiniţă, nix servici. Chiul nesimţit cu ciocolată caldă, mozzarella şi varii alte chestii mai line. Somn pân' la 11... (el, că eu cad brusc din pat, cel mai târziu la 8...)

Ah... zilele astea-nsorite şi domoale, ce frumoase-s ele, aşa, în lipsa lor de grabă...
(oare n-are nimeni nişte pastă de ralentir, monsieur, să mai dăm cu ea pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale?)

Ceva-mi spune că vom recidiva. Ghebos.