Damblale mamiţuneşti (II)

Copilăria-mi mică a avut, ca repere livreşti, două (sau, hai, poate trei) mari borne.

Prima este Pisicuţul Pisicel.

Mi se repetaseră toate poeziile de suficient de multe ori ca să le-nvăţ pe dinafară, cât să le pot reda elocvent la comandă, spre gloria eternă a familiei.

În rest, mie chiar îmi plăceau, astfel că, pe la vreo 4 ani, pretindeam că, desigur, citesc, urmărind pagină cu pagină textul recitat (tot de mine) spre uimirea neavizaţilor.

(nu e deloc neobişnuit pentru un copil care încă nu citeşte să compenseze de minune nealfabetizarea cu alte abilităţi, uneori semnificativ mai spectaculoase)

Supriza a fost că, vreo douăzeci de ani mai tâziu, când am regăsit cartea, la prima vedere a paginii mi-am dat seama că le mai ştiam încă... pe toate... cu tot cu bâlbele aferente învăţării iniţiale.

O avem şi-acum.
S-a transformat, în timp, într-un fel de carte de familie, unde prin familie înţelegem tot clanul; ştim că eşti de-al nostru dacă poţi recita integral Pisicuţul Pisicel!
(tot e bine că n-am avut Mahābhārata.... ar fi durat ceva până ne identificam!).
La un moment dat, cineva a mai cumpărat un exemplar sau două, şi bine a făcut, pentru că-n cele din urmă am rămas cu unul, tras, prudent, în scotch.

Cred că s-ar mai putea găsi, pe okazii. Şi-n cazul ăsta, păcat că nu e reeditată.


A doua e Căţeluşul Şchiop, de Elena Farago. 
(remarcabilă mai ales prin faptul c-a rezistat... e drept că mă fascinau şi ilustraţiile, pe care le găseam cumva grosolane, dar captivante)

O am şi-acum, ne-scotch-uită, dar pe-asta, din motive de versuri potenţial traumatizante, n-o scot la interval pentru Muţunau.



A treia... ei bine, a treia are o semnificaţie mai ... intensă.

Se numeşte Primul meu dicţionar şi din ea am învăţat eu să citesc.

Fiecare literă e însoţită de ilustraţii şi fiecare ilustraţie se referă la ceva ce începe cu litera respectivă. În plus, există, la fiecare imagine, şi un mic text explicativ.

Ilustraţiile îi aparţin lui Albin Stănescu (care a mai ilustrat o mulţime de alte cărţi, de la Zdreanţă la Călin Nebunul, şi e şi autorul unor serii de benzi desenate, apărute, cred, prin Cutezătorii) şi eu cred sincer că lor (şi implicit lui) le/îi datorez interesul pentru citit.

Aşadar, mulţumesc, domnule Stanescu, oriunde v-aţi afla.

Îmi amintesc că stăteam minute-n şir cu cartea-n braţe, absorbită de imagini, călătorind pur şi simplu în ele.

Cartea asta (care are, de fapt, format de atlas) a fost dată undeva spre depozitare şi, evident, ori e distrusă, ori e pierdută, dar n-am mai ştiut nimic de ea.

Până zilele trecute când, stârnită de-o discuţie pe tema cititului, m-am aventurat s-o caut pe net. Am găsit-o, desigur, pe okazii. (de căutat, am căutat-o pe toate site-urile, dar doar aici apărea...)

Atinsă de magia entuziastă a momentului, am cumpărat-o şi, plină de încântare, m-am dus cu ea acasă, la Muţunau.

- Uite! Ţii minte că ţi-am povestit că eu, când eram cam de vârsta ta, am învăţat să citesc dintr-o carte cu poze, care se numea "Primul meu dicţionar"?
- Daaaa! zice Muţunau, contaminat de entuziasmul meu.
- Şi mai ştii c-am zis c-o pierdusem?
- Daaa! Ai găsit-o?
- Nu, am reuşit s-o cumpăr de undeva.
- Da? Da’ de ce? se miră musiu (care, spre deosebire de mine la vârsta lui, e semnificativ mai alfabetizat, adică îşi poate citi singur, deşi, de cele mai multe ori, refuză cu încăpăţânare să facă asta). Vrei să înveţi să citeşti din nou?

(hohote apoteotice de râs).

Muţunau, vag suprins, stă şi cujetă, apoi, în continuare mirat, zice:
- De fapt, stai, că odată ce ştii să citeşti, nu mai uiţi... Deci, de ce ai mai luat-o?

Tineretul ăsta.