În drum spre Hibernoiul de Chitară (că noi aşa-i spunem) mă aventurez să parchez pe Monetăriei. Unde, evident, maşinile stăteau de parc-ar fi fost plantate direct din stratosferă - fleaura.
Îmi încord vajnicii muşchi şofereşti spre a nimeri un loc rezonabil de parcare - nu stâlpi, nu alte maşini, nu pisici răzleţe cu vagi intenţii sinucigaşe, nu călare pe bodyguardul de vis-a-vis, nu de-a latul străzii, etc.
Estimp, pe Muţunau îl trosnesc, desigur, cele mai importante întrebări din viaţă.
- Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli? sare el pe bancheta din spate, de zguduie maşina.
După ce mă calmez realizând că n-am izbit nimic, cum crezusem la momentul primelor sale zgâlţo-ţopăieli, pun, mental, pe lunga listă de „de făcut pentru maşină” şi schimbul de amortizoare şi apoi întreb ritos:
- Auzi? Ce fac eu acum?
- Parchezi! Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?
- Parchez. Cu atenţie. Deci aşteaptă.
- Bine. Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?
Deeesiiiguur.
Între timp, Muţunau repeta a n-şpea oară întrebarea (n-şpe = 4) în vreme ce pe mine mă orbesc temeinic farurile unei alte maşini.
Ba mai trage şi de scaunul meu, să fie sigur că-l observ.
Îmi sare muştarul.
- Da’ lasă-mă-n plata Domnului!
Muţunau rânjeşte. Evident, nu e prima dată când avem conversaţia asta (eu parchez des. non stop, chiar). Ştie şi după ce replică a lui mă umflă râsul.
- Deci te plăteşte domnu’?
- Hi-hi-hi-hi-ha-ha-ha, da, desigur. Şi acum lasă-mă să parchez, n-am multitaskingu' instalat.
Muţunau tace. Mă gândesc câ meditează pe tema cuvântului multitasking, nou auzit.
De fapt, pe el îl preocupă cu totul altă temă, drept care, după ce în sfârşit parchez, se-apleacă profund serios spre mine şi-ntreabă:
- Şi cât îţi dă?
Postări
