Duminică i-am făcut nişte poze cu telefonul. Pentru că nu pricepea ce anume încerc să fac (doar pozele se fac cu camera foto, care-i mai mare!), se repezea la mine, încercând să înşface aparatul şi să mi-l ducă la ureche.
- Staaaaai, nu mişca, să-ţi fac poză!!!
Pozele, evident, au ieşit mişcate. Dar Muţunaul bagă procesul la cap şi, nu mai departe de ieri, îşi pune pătrăţoso-încadrator mâinile la ochi şi-şi anunţă bunica:
- Face poză! Ţâc-ţâc!
Mă mai lăsase masca în momentul în care, la auzul unei zbârnăieli telefonice buniceşti, s-a repezit la aparat, strigând:
- Ă’ta e mesaj! Acuma e mesaj!
Motivul de închis gura larg căscată de uimire (sau, după caz, de redeschis de râs!) a venit odată cu următoarele situaţii:
La un magazin, identifică litera T pe un afiş şi declară ritos:
- A’ta e T, de la bunica!!!
La telefon, vorbind cu mătuşa-cu-acte-în-regulă, aplică-n stil nuca-n perete (da-n scopul nobil de-a-şi lua la revedere) o replică mamiţunească:
- Mami te ’ube’te mu’t-mu’t-mu’t!
Nu le potriveşte el chiar pe toate!
Se afișează postările cu eticheta Imităm. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Imităm. Afișați toate postările
joi, 16 septembrie 2010
miercuri, 31 martie 2010
Inspecţie (cu) foto
marți, 5 ianuarie 2010
Ce ştie să facă Muţ (I)
La final de an = 1 an şi 5 luni. 83-84 cm şi nu ştim exact câte kile (destule, zic şalele tuturor!); îi vin şi hainele de 80 de cm (mai ales pantalonii), şi unele din cele de 86 (mai ales bluzele). Sperăm că-i un puseu de creştere şi că n-o să nu rămână cu picioare scurte!
Muţul ştie:
Să anunţe când se trezeşte irevocabil din somn (mai există şi trezeli re-adormibile). Asta a făcut de pe la vreo 6 luni, când încă dormeam împreună (înainte să se apuce să mă ghiontească zdravăn prin somn!) şi anunţul suna aşa: guau. Pe la vreo 10-11 luni, se părea să regretă despărţirea de somn, judecând după bosumflarea cu care emitea un h’eem. Acu’ spune mama.
Să vorbească prin somn. Fireşte, tot nu tocmai inteligibil, cam la fel ca-n stare de trezie, când vocabularul îi e tot extrem de limitat.
Să răcnească entuziast dă-i dă-i! (a doua chestie care se aude la trezire după mama, hâââ =ia-mă imediat în braţe), (tseaa-ţuuu (ceasul; primul sunet nu e tocmai ţ), ţia-ţi (fluturaşul), ţia-ţie-aţe (fluturaşii!).
Mai suav se aude bauuuu - când apare în mod suprinzător (ca şi cum n-ar tropăi ca un mânz!) de după uşă. Că doar savurăm suspansul...
Tot suav sună şi a’ta (alta) - deşi doar pronunţă, nu ştie clar ce indică.
Papa (mâncarea) e oarecum imperativ, cu toate că el nu cere niciodată (dacă-i e foame cumva, pune mâna direct şi-şi ia mere).
Post scriptum iniţial: Vaaaii... am uitat de ce era cel mai important. Interjecţia uaaauuu!!! apărută spontan acu’ vreo 3-4 luni, printre primele vocabule emise cu rost.
A, şi de caaa-ca, piii-piii, a-pa (ultimul spus corect cu greu, că multă vreme a preferat paa-paaa şi pentru apă!)
Să spună cum face gâsca (ga-aa-gaaa), cine face cucurigu (co-co), cum fac căţelul (vau-vau, că noi lătrăm în altă limbă!), lupul (auuuuu - cu capul dar pe spate, cu oricum!), maimuţa (aaaa sau aa-aa, după caz), şi bondarul (bzzzzz).
Restu’ animalelor, pisica, vaca, purcelul, şamd, nu fac în nici un fel (deşi am onomatopeizat intens în speranţa că lărgim repertoriul...)
Să-şi indice părul, capul, urechile (pe care, la instigarea bunicească, şi le şi „spală” la baie), nasul, ochii, burtica, mâna (dar fără să facă diferenţa între palmă şi mână).
Să facă (virgulăăă) „ca indianu’”. Adică da, bate cu mâna peste gură în timp ce emite un aaaaa prelung.
Să arate cine-i scumpu’ lu’ bunica? (el, cu o mână aşezată lin pe piept şi o privire fals-smerită, tip „ acum mă puteţi aplauda”) şi cine-l iubeşte pe Muţunau? - fireşte, tot dresoarea en-titre...
Să se caţere pe toate alea, ţinându-se bine cu cel puţin o mână. (aici se vede intervenţia mamiţunească sesizatoare de abilităţi alpinistice; dacă tot ai de gând să te cocoţezi în tavan, măcar fă-o cum trebuie, cu sprijin în 3 puncte! - la faza cu sprijinu’ încă mai lucrăm)
Să se şi dea singur jos - dacă nu eşti în stare să te dai jos, poate nu-i cazu’ sa te urci, ce zici?
Să ridice de jos varii obiecte şi să le aducă - dar asta numai dacă are el chef!).
În prezent exersăm intens deprinderea punerii lucrurilor la loc. Jucării în cutie, de exemplu. Pune şi el câteva, pe urmă-ntoarce rapid cutia cu fundu-n sus şi-mprăştie iar tot!
Să se ocupe de cutiile de sortat forme, deschizându-le cu totul. (eficienţă, da?)
Să-şi ia singur mâncarea din farfurie, cu linguriţa specială (cu coada strâmbă). Că mâncarea cu pricina nu ajunge încă, în integralitatea ei, la gură, e partea a doua...
Să scuipe indignat ultima linguriţă de mâncare când s-a săturat (de ce-o mai căsca gura, sincer, nu ştiu...).
Să-şi bage singur mâna-n mânecă, la îmbrăcare. La dezbrăcare, e mai greu...
Să se zbată intens la momentul echipării în pijama. (pe această cale recomandăm călduros pijamalele care se închid cu fermoar, nu cu capse!)
S-o zbughească fix înainte să i se pună pempărşii la loc.
Să imite. Cam tot. Ocazie cu care îţi dai seama că poate n-ar fi rău să scoţi de la naftalină bunele maniere... ca să nu mai deschidă copilul uşa cu piciorul, (cam cum facem noi când avem mâinile ocupate, chestie pe care el însă nu o vede, că-i e peste nivel).
Îi place la nebunie să se strâmbe. În urma îndopării cu oarece fructe exotice, a-nvăţat direct şi nemijlocit ce e aia acru. A tremurat din toate-ncheieturile la prima porţioară, dar, curios, nu s-a lăsat şi-a mai cerut!
(a se continua/completa. cândva...)
Muţul ştie:
Să anunţe când se trezeşte irevocabil din somn (mai există şi trezeli re-adormibile). Asta a făcut de pe la vreo 6 luni, când încă dormeam împreună (înainte să se apuce să mă ghiontească zdravăn prin somn!) şi anunţul suna aşa: guau. Pe la vreo 10-11 luni, se părea să regretă despărţirea de somn, judecând după bosumflarea cu care emitea un h’eem. Acu’ spune mama.
Să vorbească prin somn. Fireşte, tot nu tocmai inteligibil, cam la fel ca-n stare de trezie, când vocabularul îi e tot extrem de limitat.
Să răcnească entuziast dă-i dă-i! (a doua chestie care se aude la trezire după mama, hâââ =ia-mă imediat în braţe), (tseaa-ţuuu (ceasul; primul sunet nu e tocmai ţ), ţia-ţi (fluturaşul), ţia-ţie-aţe (fluturaşii!).
Mai suav se aude bauuuu - când apare în mod suprinzător (ca şi cum n-ar tropăi ca un mânz!) de după uşă. Că doar savurăm suspansul...
Tot suav sună şi a’ta (alta) - deşi doar pronunţă, nu ştie clar ce indică.
Papa (mâncarea) e oarecum imperativ, cu toate că el nu cere niciodată (dacă-i e foame cumva, pune mâna direct şi-şi ia mere).
Post scriptum iniţial: Vaaaii... am uitat de ce era cel mai important. Interjecţia uaaauuu!!! apărută spontan acu’ vreo 3-4 luni, printre primele vocabule emise cu rost.
A, şi de caaa-ca, piii-piii, a-pa (ultimul spus corect cu greu, că multă vreme a preferat paa-paaa şi pentru apă!)
Să spună cum face gâsca (ga-aa-gaaa), cine face cucurigu (co-co), cum fac căţelul (vau-vau, că noi lătrăm în altă limbă!), lupul (auuuuu - cu capul dar pe spate, cu oricum!), maimuţa (aaaa sau aa-aa, după caz), şi bondarul (bzzzzz).
Restu’ animalelor, pisica, vaca, purcelul, şamd, nu fac în nici un fel (deşi am onomatopeizat intens în speranţa că lărgim repertoriul...)
Să-şi indice părul, capul, urechile (pe care, la instigarea bunicească, şi le şi „spală” la baie), nasul, ochii, burtica, mâna (dar fără să facă diferenţa între palmă şi mână).
Să facă (virgulăăă) „ca indianu’”. Adică da, bate cu mâna peste gură în timp ce emite un aaaaa prelung.
Să arate cine-i scumpu’ lu’ bunica? (el, cu o mână aşezată lin pe piept şi o privire fals-smerită, tip „ acum mă puteţi aplauda”) şi cine-l iubeşte pe Muţunau? - fireşte, tot dresoarea en-titre...
Să se caţere pe toate alea, ţinându-se bine cu cel puţin o mână. (aici se vede intervenţia mamiţunească sesizatoare de abilităţi alpinistice; dacă tot ai de gând să te cocoţezi în tavan, măcar fă-o cum trebuie, cu sprijin în 3 puncte! - la faza cu sprijinu’ încă mai lucrăm)
Să se şi dea singur jos - dacă nu eşti în stare să te dai jos, poate nu-i cazu’ sa te urci, ce zici?
Să ridice de jos varii obiecte şi să le aducă - dar asta numai dacă are el chef!).
În prezent exersăm intens deprinderea punerii lucrurilor la loc. Jucării în cutie, de exemplu. Pune şi el câteva, pe urmă-ntoarce rapid cutia cu fundu-n sus şi-mprăştie iar tot!
Să se ocupe de cutiile de sortat forme, deschizându-le cu totul. (eficienţă, da?)
Să-şi ia singur mâncarea din farfurie, cu linguriţa specială (cu coada strâmbă). Că mâncarea cu pricina nu ajunge încă, în integralitatea ei, la gură, e partea a doua...
Să scuipe indignat ultima linguriţă de mâncare când s-a săturat (de ce-o mai căsca gura, sincer, nu ştiu...).
Să-şi bage singur mâna-n mânecă, la îmbrăcare. La dezbrăcare, e mai greu...
Să se zbată intens la momentul echipării în pijama. (pe această cale recomandăm călduros pijamalele care se închid cu fermoar, nu cu capse!)
S-o zbughească fix înainte să i se pună pempărşii la loc.
Să imite. Cam tot. Ocazie cu care îţi dai seama că poate n-ar fi rău să scoţi de la naftalină bunele maniere... ca să nu mai deschidă copilul uşa cu piciorul, (cam cum facem noi când avem mâinile ocupate, chestie pe care el însă nu o vede, că-i e peste nivel).
Îi place la nebunie să se strâmbe. În urma îndopării cu oarece fructe exotice, a-nvăţat direct şi nemijlocit ce e aia acru. A tremurat din toate-ncheieturile la prima porţioară, dar, curios, nu s-a lăsat şi-a mai cerut!
(a se continua/completa. cândva...)
marți, 15 septembrie 2009
Nu sunt de acord
Ieşim de la baie şi stăm un pic de vorbă:
- Cum face căţelul?
- Vau-vau, scoate Muţunau boticul la înaintare.
De două zile, s-a hotărât că nu mai e uău-uau, mai bine se foloseşte labiala, la uve, lătrăm mai hotărât aşa; e mai impresionant! (a exersat în faţa oglinzii...)
- Vau-vau, braavo, încuviinţează Mamiţuni.
- Vau-vau, continuă imperturbabil Muţunau, după o scurtă privire de control.
- Şi maimuţa?
- ...
- Maimuţa, cum face maimuţa?
- ...
- A-a-a, icneşte maimuteşte Mamiţuni.
Ei, pân-aici. Noi iubim căţeii. Ce ... tot atâta maimuţă?
- Ţe-ţea! scandează vehement Muţunau. Vau-vau!
- Cum face căţelul?
- Vau-vau, scoate Muţunau boticul la înaintare.
De două zile, s-a hotărât că nu mai e uău-uau, mai bine se foloseşte labiala, la uve, lătrăm mai hotărât aşa; e mai impresionant! (a exersat în faţa oglinzii...)
- Vau-vau, braavo, încuviinţează Mamiţuni.
- Vau-vau, continuă imperturbabil Muţunau, după o scurtă privire de control.
- Şi maimuţa?
- ...
- Maimuţa, cum face maimuţa?
- ...
- A-a-a, icneşte maimuteşte Mamiţuni.
Ei, pân-aici. Noi iubim căţeii. Ce ... tot atâta maimuţă?
- Ţe-ţea! scandează vehement Muţunau. Vau-vau!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
