De ce merg eu la seminariile ESPERE

Pentru că a fost dragoste la prima ... vizualizare!
M-am dus la un atelier de câteva ore, într-o după-amiază, ocazie cu care mi s-a făcut, în multe privinţe, lumină-n cap. Am văzut becul, cum ar veni.
Pe urmă, am mers la atelierul de 2 zile pe tema separărilor şi a doliilor, unde Aleth (Aleth Naquet) n-a reuşit s-o scoată integral la capăt cu mine (fisele mi-au picat mai degrabă mai târziu decât pe loc)... ceea ce ne duce la al doilea motiv:


Pentru că ESPERE-ienii, deşi pot rezolva extrem de multe, nu pretind că ştiu, pot, ori că rezolvă tot, definitiv. Uneori (cum e cazul exemplului meu de mai sus), genul de dinamică dintr-un curs deschis fie nu favorizează, fie nu permite punerea potrivită în context - dar lucrul ulterior, în sesiune individuală, o va face.
... ceea ce ne duce la al treilea motiv:


Deşi nici Salomé, nici Institutul ESPERE nu pretind că metoda ar fi una terapeutică (ESPERE e prezentată ca fiind o pedagogie a comunicării), ei bine... efectele ei sunt. Cum, în suficient de mare măsură, fiecare din noi se raportează identitar la comunicarea şi la relaţiile proprii, când ceva ce mergea prost în vreuna din aceste arii e reparat, efectul pozitiv e resimţit ca fiind vindecător.


Pentru că m-am convins pe piele proprie (în altă sesiune decât în cea de la atelierul de dolii) de puterea metodei.
Mai exact, am rezolvat o somatizare cu care mă-ntâlnisem din 1995 (şi care, evident, nu se dădea dusă. nu, pentru că avea ceva important de zis).


Pentru că metoda e articulată, logică şi (dincolo de faptul că pare să acopere muuuulte arii) genial de simplă. (fără ca asta s-o facă însă facilă).


Pentru că ţinteşte mai departe de simpla articulare a tehnicii X sau trucului Y pentru depăşirea situaţiilor de tip Z, şi se uită în profunzime, la cauze, cu care, de fapt, se-apucă să lucreze.

Când tu, părinte, ai o interacţiune neplăcută cu copilul tău, întrebarea nu e „cum evit asta pe viitor?” (care e tehnica-minune care mă va scoate instantaneu-radios din belea) ci „cum rezolv situaţia?” (prin situaţie înţelegând că lucrezi asupra ta, ca să pricepi de ce reacţionezi atât de intens (ori neadecvat) / de ce te simţi prost (frustrat, furios, umilit, etc), deşi ai făcut „ce trebuie”.)


Pentru că nu lucrează în abstract, pierzând caii prin filosofeli und fonfleuri, ci (exceptând demonstraţiile necesare explicării unui concept) oricât ar putea părea de frustrant (pentru că nu primeşti răspunsuri general-valabile, degeaba le ceri) doar pe cazuri concrete, precise, clare, pe marginea cărora, în fiecare caz, protagonistul să-şi declare dificultatea cu care se confruntă.


Pentru că nu doar înţelege şi admite existenţa unor aspecte cheie (individualitatea = 2 copii de 2 ani nu-s la fel; copiii de 2 ani nu-s la fel cu cei de 3; copiii tăi nu-s la fel, şi nici relaţiile tale cu fiecare din ei nu-s identice; primatul adevărului subiectiv; responsabilitatea sănătoasă pentru tine însăţi, pentru ce faci, ce transmiţi şi ce primeşti), ci le valorizează efectiv.


Pentru că funcţionează.
Cere un grad semnificativ de disciplină, dar, din ce-am văzut şi făcut eu, dezamorsează inclusiv echivalentul relaţional al unor focoase nucleare.


Şi pentru că... (iar asta e cireaşa de pe tort, într-o manieră, ce e drept, mai ..ăăă... intensă!), dacă, la parcurgerea textului de mai sus, te-ai gândit că fac vreo comparaţie / contest altă şcoală (ori sursă) de informaţii pe teme de parentaj, (sau, şi mai interesant, te-oi fi şi enervat), merită să vii la atelierele ESPERE.

Pentru că metoda rezolvă şi asta.

Muţunau contra Jacques Salomé şi alte ziceri pitoreşti

Nen-tu’ Jacques Salomé e (prin reprezentanţi) de părere că părinţii, care-s responsabili pentru nevoile copiilor (nevoi pur umane, de bază, universal valabile, şi nevoi relaţionale) şi nu pentru dorinţele progeniturilor, ar face bine să-şi asume asta, teoretic und practic,  şi s-o şi comunice sistematic copchiiilor din dotare (spre a nu ajunge să fie confundaţi (pre des...!!!) cu lampa lu’ Aladin).

Informat, Muţunau vrea să ştie ce-s alea nevoi (cam brutal zis, cele fără de împlinirea cărora mori) şi reacţionează prompt:
- Dar de ce? Că eu am nevoie de dorinţele mele!!!



Alte ziceri pitoreşti, pe capitole au ba:

Categoria nu ştiu, dar le potrivesc eu:
- Negrul e fa-bu-looos! zice Muţunau, fix cu cel mai fa-bu-looos ton pe care ai putea spera că pronunţă cineva cuvântul ăsta.
- Da’ ce înseamnă fabulos? e rapid & mucalit interogat musiul.
- Nu ştiu.


Pe măsuţa din sufragerie se văz nişte buline argintii, proaspăt perforate. Ele provin dintr-un clopoţel făcut de Mamiţuni, Cea Mai Mare Iubitoare De Clopoţei Din Galaxie, din acest set:

Evident, Muţunau a fărâmat clopoţelul şi acum perforează de zor bulinuţele componente.
- Ce faci acolo?
- Perforez bulinuţele, ca să fac din ele nişte resurse!
- Da’ ce e aia resursă?
- Nu ştiu.



Categoria insulte supreme (emise disparat):
Către un alt personaj (de vârstă adultă) din familie:
- Tu eşti magazinul de hapciu-uri!!!
(reactiv, ce e drept. fusese provocat de o insultă asemănătoare, anume „eşti un hapciu!” un strănut, adică)

Către cumătra mumă-sa:
- Mami, eşti un palton!


Categoria "sportive":

Muţunau-sabreur-ul, zis şi Pardalian (nu Pardaillan, să fim bine înţeleşi):
- Hangard!!!

 Muţunau antrenoriul de fitness (sau fitless...):
- deci aceia sunt ectolari... şi aceia, iceşpi...



În afară de concurs, avem:

Cu ochii la oarece poză primăvăratecă, de parc cu alei străjuite de copaci în floare.
- Dar ce sunt acelea, flori?
- Da.
- Eu credeam că sunt şteluţe.


Din senin:
- Ai luat de la Cora cele trei planete şaugorz?
- Hă? (n-am mai fost la Cora de hă-hă-hă-hă)
- Cele trei planete staugorz.
- Hăă-hă? Nu înţeleg nimic.
- Cele trei planete legostaugorţ.
Prabuşire (mamiţunească) de râs chiţcăit.
- Lego Star Wars?
- Daaaa!!! (cu o mutră gen: dăăă, toanto!)


- Da’ de ce n-ai vrut să mai rămânem la X când am făcut eu ca toate animalele?
- Păi am şi eu o limită şi atunci...
- Nu, nu ai limită, nu mai ai limită, ţi-am furat-o!


- MAMI!!! Dă-mi X! Şi Y! Şi Z! Iar eu îmi dorrresc foarte mult W!!!! cere Muţunau, într-o zi, şaişpe lucruri odată.
Ei, hai, nu chiar şaişpe, şi nici odată. Trei, într-o succesiune mult mai rapidă decât viteza de îndeplinire mamiţunească.
- Auzi? Câte mâini am eu?
- Două.
- Da, două, ambele ocupate. Ascultă, eu sunt o singură persoană, nu pot fi în două locuri odată şi nu pot face lucruri cât pentru doi sau trei oameni. Sunt mama ta, nu mai mult.
- Dar nici mai puţin!

Suplică

Textul original, Supplique d’un enfant à ses enseignants, provine de aici şi îi aparţine lui Jacques Salomé.

Apprenez-nous l’enthousiasme.
Enseignez-nous l’étonnement de découvrir.
N’apportez pas seulement vos réponses.
Réveillez nos questions.
Accueillez surtout nos interrogations.
Appelez nous à respecter la vie.
Apprenez-nous à échanger, à partager, à dialoguer.
Enseignez-nous les possibles de la mise en commun.
N’apportez pas seulement votre savoir.
Réveillez notre faim d’être.
Accueillez nos contradictions et nos tâtonnements.
Appelez nous à grandir à la vie.
Apprenez-nous le meilleur de nous-mêmes.
Enseignez-nous à regarder, à explorer, à toucher l’indicible.
N’apportez pas seulement votre savoir faire.
Réveillez en nous le goût de l’engagement.
Accueillez notre créativité pour baliser un devenir.
Appelez nous à enrichir la vie.
Apprenez-nous la rencontre avec le monde.
Enseignez nous à entendre au-delà des apparences.
N’apportez pas seulement de la cohérence et des bribes de vérités, éveillez en nous la quête du sens.
Accueillez nos errances et nos maladresses.
Appelez-nous à entrer dans une vie plus ardente.

Il y a une urgence vitale.





Iaca şi traducerea-mi, pe care am decis, din motive care mă privesc (în ochi, dând din gene), în mamiţuneasca-mi unanimitate proprie şi personelă, s-o adaptez prin trecere la singular (chit că-şi are rostul salomeic la pliuralul originel) & nu numai.

Învăţă-mă entuziasmul.

Predă-mi (lecţii despre) entuziasmul de a descoperi.

Nu aduce numai răspunsurile tale.

Trezeşte-mi întrebările.

Primeşte-mi mai ales interogaţiile.

Învaţă-mă să respect viaţa.

 

Învaţă-mă să fac schimburi, să împart, să dialoghez.

Arată-mi posibilităţile pe care le deschide punerea în comun (comunicarea).

Nu-ţi adu doar ştiinţa.

Trezeşte-mi foamea de a fi.

Primeşte-mi (găzduieşte-mi) contradicţiile şi tatonările.

Cheamă-mă să îmbogăţesc viaţa.

Învaţă-mă ce e mai bun din mine.

Arată-mi cum să privesc, cum să explorez şi cum să ating ceea ce nu se poate spune.

Nu-ţi adu doar ştiinţa de-a face lucrurile.

Trezeşte-mi gustul de-a mă angaja.

Primeşte-mi (fă loc pentru) creativitatea mea, ca să-mi pot marca devenirea.

Cheamă-mă să contribui la îmbogăţirea vieţii.

Cheamă-mă să iau parte la întâlnirea cu Lumea.

Arată-mi cum să înţeleg ce e dincolo de aparenţe.

Nu-ţi adu numi coerenţa şi frânturile de adevăruri, trezeşte-mă şi pune-mă în căutarea sensului.

Acomodează-mi rătăcirile şi greşelile.

Cheamă-mă să intru într-o viaţă ardentă.

 

E o urgenţa vitală.

 

 

Dacă măcar aş şti eu toate astea...

Ca să ţi le pot transmite trăite.

 



Cum se întreţine un rol de victimă

De la Jacques Salomé citire, un pic adaptat.

Un rol de victimă se întreţine pornind de la mai multe elemente:

1. Atribuirea rolului - ca să-ţi fie clar cine e victima, personaj generos dar maltratat: „după tot ce am făcut pentru tine...”


2. Acuzarea celuilalt (uneori,demonizare în toată puterea cuvântului): „oricum, niciodată nu m-ai iubit cu adevărat” „tu întotdeauna ai făcut X”


3. Accentuarea/exagerarea nedreptăţii simţite: „nimeni nu mă înţelege”


4. PR-ul: crearea unei imagini de personaj nefericit, atragerea „aliaţilor” de partea sa, pentru că „doar ei sunt sensibili şi pot înţelege”


5. Difuzarea informaţiei în rândul a cât mai mulţi dintre cunoscuţi, cu, eventual, cât mai multe variante care să arate că „opresorul”
a) ar fi putut să facă altfel
b) nu a făcut nimic
c) ar fi putut să spună ceva
d) nu a spus nimic.

6. Adăugarea unui strop de rea credinţă (ca dovadă de aşa zisă bunăvoinţă din partea „victimei”) „dacă mi-ar fi spus dinainte, poate aş fi putut să fac ceva...”

7. Completarea imaginii cu ideea unei inimi rănite, eventual (culmea perversităţii) suprem iertătoare.


Ca  să ştim, zic.

Cum m-am îndrăgostit de ESPERE

Iac-aşa.

E o metodă / metodologie articulată şi clară, uşor de înţeles şi, odată ce-ai înghiţit găluşca amarelor aduceri aminte, uşor de aplicat - şi dă rezultate.
Am stat o vreme deoparte de ea - nu-mi pieriseră încă din memorie ecourile (percepute de mine ca fiind) piţiponciste ale primelor vizite făcute de Salomé în România.
Omu’, el personal, nu-mi inspiră vreo mare simpatie - în sensul că nu simt nevoia să-i şăd discipoleşte la picere, să respir acelaşi aer cu el, etc, etc. Da’ sistemul dumisale, da.

Cu care sistem m-am reîntâlnit recent.

Conceptele-s aici.
Se găsesc şi oarece cărţi traduse la noi. (Nota bene, oameni ’teligenţi mi-au zis că, dacă ai citit una, le-ai citit pe toate. O sa încerc.)

ESPERE (acronimul) vine de la Énergie spécifique pour une écologie relationnelle essentielle. (fie şi numa’ asta-mi explică trecuta reticenţă... căci mare amator de fonfleuri frâncheneşti nu mi-s).

Mai pre limba-mi, ce vrea să zică poetu’ e că iegzistă, stimaţi telespectatori, o manieră de a ne simplifica feliurile de comunicare, fără a le răpi din claritate, dezbărându-le doar de cele încărcături emoţionale nedorite, inutile şi încurcăreţe. (gen urlu la tine pen’ că m-a-nervat nu-mai-ştiu-când administratorul de bloc. eventual de la blocu’ vecin)

Şi e şi practică pe deasupra.
Ea presupune, treabă grea, asumarea a ceea ce dai pe goarnă. Vorbitu’ la persoana întâi, cu adevărul subiectiv aferent, da’ cu auctor clar, e prima regulă de igienă relaţională.


Sărind (cam) brusc la ce-ar putea mai iute interesa direct un părinte, ajungem la SAPPE, care descrie modalităţile disfuncţionale de comunicare. (saper, de felul lui verb, însemnând a submina; saper un mur - a demola / a provoca dărâmarea unui perete/zid)

Acronimul vine de la ceva gen surd, orb, pervers, pernicios, energivor.
Sau de la suferinţă, alienare, patologie, probleme, jenă (embarrasment).

În care (mda, nasol) ne-om regăsi, căci pă vremea noastră cam erau printre regulile de crescut copchii - şi nu la rubrica aşa nu.

Ia'n să vedem care-s cele 5 modalităţi disfuncţionale de comunicare din acest SAPPE:



1. Injoncţiunile - „trebuie să...”.
Nu, nu trebuie. Zic eu, mimând autoritatea, că trebuie, pen’ că mă tem de ceea ce percep a fi consecinţe nasoale. Mă ascund în spatele Marelui Zeu Trebuie, pe care-l pot, uneori, îndrepta şi împotriva mea.

Dar nu trebuie.

Vreau. Îţi cer.



2. Ameninţarea: „dacă faci X, apare o consecinţă negativă ori dezastruoasă în viitor”.
Negreşit. Care consecinţă negativă nu e totuna cu rezultatul practic al unei acţiuni, fie el tot nasol - dacă înclini mai mult paharul, apa se varsă.

Exemplu: chiar dacă un copil e alergic rău la alune, „dacă mănânci alune, mori”, tot ameninţare rămâne. (beleaua fiind că, în timp, transformă universul într-un loc integral periculos şi neprietenos)

Varianta descâlcită ar fi ceva gen: „când te-ai umflat şi te-ai simţit rău după ce-ai mâncat alune, doctorul a spus că ai alergie la alune. eu nu-ţi acord permisiunea de-a mânca alune pentru că mă tem c-o să mori”.

Diferenţa e, desigur, de formulare. Dar şi de nuanţă. În loc să sperii copilul, îi vorbesc despre teama mea, despre dorinţa mea de-a-l proteja, şi despre interdicţia pe care o impun. Toate la un loc - da’ clar.


Ah, şi-n de-astea aveam centură neagră. Cu dungi mov.





3. Devalorizări (comparaţii) şi descalificări (etichetările)
Bulache (de ce) poate să se spele singur pe dinţi, cu picioarele / ia zece / a făcut de mii de ori înconjuru’ Pământului. Tu de ce nu poţi?

Uai, ce diştept eşti, ai luat singurul 10 din clasă! (asta-i cam ca bancu’ ăla-n care, după un prim gol (în minutu’ 10) al lui Beckam, care juca singur, meciul dintre Germania şi Anglia se-ncheie cu 1-1, c-au marcat nemţii în minutu’ 89, în vreme ce Beckam primise cartonaş roşu în minutu’ 11...)

Sau precum zicala că-n ţara orbilor, chiorul e împărat.

Etichetările-s nasoale pentru că identifică forţat persoana cu un anume comportament (care-ar putea fi nereprezentativ sau, pur şi simplu, accidental), şi ajunge să le ignore pe celelalte.

Obraznic... dăăă...

Fir-ar, ce lungă-i lista.





4. Culpabilizare

Numa’ din cauza ta....

Dacă nu făceai X/Y/Z...

Mă enervezi...

Aici, broblemu’ stă-n pasarea responsabilităţii.

Nu mă-nervează persoana. Nu direct. Persoana face ceva, şi eu mă enervez, cel mult, când văd/aud/simt/intru cumva în contact cu rezultatul acţiunii / comportamentului cu pricina.





5. Şantajul este clasica fază cu recompensa.
Dresajul, bre.
Cam cât chef de activitatea X am dacă nu-mi place deloc ea, în sine, şi-o fac doar pentru că la capătul drumului mă aşteaptă o bucăţică de zahăr?




Ah, şi ce e rău dacă le foloseşti?
Că doar dau rezultate!


Hm.

Mai specific, în ce constau rezultatele alea?