Cum m-am îndrăgostit de ESPERE

Iac-aşa.

E o metodă / metodologie articulată şi clară, uşor de înţeles şi, odată ce-ai înghiţit găluşca amarelor aduceri aminte, uşor de aplicat - şi dă rezultate.
Am stat o vreme deoparte de ea - nu-mi pieriseră încă din memorie ecourile (percepute de mine ca fiind) piţiponciste ale primelor vizite făcute de Salomé în România.
Omu’, el personal, nu-mi inspiră vreo mare simpatie - în sensul că nu simt nevoia să-i şăd discipoleşte la picere, să respir acelaşi aer cu el, etc, etc. Da’ sistemul dumisale, da.

Cu care sistem m-am reîntâlnit recent.

Conceptele-s aici.
Se găsesc şi oarece cărţi traduse la noi. (Nota bene, oameni ’teligenţi mi-au zis că, dacă ai citit una, le-ai citit pe toate. O sa încerc.)

ESPERE (acronimul) vine de la Énergie spécifique pour une écologie relationnelle essentielle. (fie şi numa’ asta-mi explică trecuta reticenţă... căci mare amator de fonfleuri frâncheneşti nu mi-s).

Mai pre limba-mi, ce vrea să zică poetu’ e că iegzistă, stimaţi telespectatori, o manieră de a ne simplifica feliurile de comunicare, fără a le răpi din claritate, dezbărându-le doar de cele încărcături emoţionale nedorite, inutile şi încurcăreţe. (gen urlu la tine pen’ că m-a-nervat nu-mai-ştiu-când administratorul de bloc. eventual de la blocu’ vecin)

Şi e şi practică pe deasupra.
Ea presupune, treabă grea, asumarea a ceea ce dai pe goarnă. Vorbitu’ la persoana întâi, cu adevărul subiectiv aferent, da’ cu auctor clar, e prima regulă de igienă relaţională.


Sărind (cam) brusc la ce-ar putea mai iute interesa direct un părinte, ajungem la SAPPE, care descrie modalităţile disfuncţionale de comunicare. (saper, de felul lui verb, însemnând a submina; saper un mur - a demola / a provoca dărâmarea unui perete/zid)

Acronimul vine de la ceva gen surd, orb, pervers, pernicios, energivor.
Sau de la suferinţă, alienare, patologie, probleme, jenă (embarrasment).

În care (mda, nasol) ne-om regăsi, căci pă vremea noastră cam erau printre regulile de crescut copchii - şi nu la rubrica aşa nu.

Ia'n să vedem care-s cele 5 modalităţi disfuncţionale de comunicare din acest SAPPE:



1. Injoncţiunile - „trebuie să...”.
Nu, nu trebuie. Zic eu, mimând autoritatea, că trebuie, pen’ că mă tem de ceea ce percep a fi consecinţe nasoale. Mă ascund în spatele Marelui Zeu Trebuie, pe care-l pot, uneori, îndrepta şi împotriva mea.

Dar nu trebuie.

Vreau. Îţi cer.



2. Ameninţarea: „dacă faci X, apare o consecinţă negativă ori dezastruoasă în viitor”.
Negreşit. Care consecinţă negativă nu e totuna cu rezultatul practic al unei acţiuni, fie el tot nasol - dacă înclini mai mult paharul, apa se varsă.

Exemplu: chiar dacă un copil e alergic rău la alune, „dacă mănânci alune, mori”, tot ameninţare rămâne. (beleaua fiind că, în timp, transformă universul într-un loc integral periculos şi neprietenos)

Varianta descâlcită ar fi ceva gen: „când te-ai umflat şi te-ai simţit rău după ce-ai mâncat alune, doctorul a spus că ai alergie la alune. eu nu-ţi acord permisiunea de-a mânca alune pentru că mă tem c-o să mori”.

Diferenţa e, desigur, de formulare. Dar şi de nuanţă. În loc să sperii copilul, îi vorbesc despre teama mea, despre dorinţa mea de-a-l proteja, şi despre interdicţia pe care o impun. Toate la un loc - da’ clar.


Ah, şi-n de-astea aveam centură neagră. Cu dungi mov.





3. Devalorizări (comparaţii) şi descalificări (etichetările)
Bulache (de ce) poate să se spele singur pe dinţi, cu picioarele / ia zece / a făcut de mii de ori înconjuru’ Pământului. Tu de ce nu poţi?

Uai, ce diştept eşti, ai luat singurul 10 din clasă! (asta-i cam ca bancu’ ăla-n care, după un prim gol (în minutu’ 10) al lui Beckam, care juca singur, meciul dintre Germania şi Anglia se-ncheie cu 1-1, c-au marcat nemţii în minutu’ 89, în vreme ce Beckam primise cartonaş roşu în minutu’ 11...)

Sau precum zicala că-n ţara orbilor, chiorul e împărat.

Etichetările-s nasoale pentru că identifică forţat persoana cu un anume comportament (care-ar putea fi nereprezentativ sau, pur şi simplu, accidental), şi ajunge să le ignore pe celelalte.

Obraznic... dăăă...

Fir-ar, ce lungă-i lista.





4. Culpabilizare

Numa’ din cauza ta....

Dacă nu făceai X/Y/Z...

Mă enervezi...

Aici, broblemu’ stă-n pasarea responsabilităţii.

Nu mă-nervează persoana. Nu direct. Persoana face ceva, şi eu mă enervez, cel mult, când văd/aud/simt/intru cumva în contact cu rezultatul acţiunii / comportamentului cu pricina.





5. Şantajul este clasica fază cu recompensa.
Dresajul, bre.
Cam cât chef de activitatea X am dacă nu-mi place deloc ea, în sine, şi-o fac doar pentru că la capătul drumului mă aşteaptă o bucăţică de zahăr?




Ah, şi ce e rău dacă le foloseşti?
Că doar dau rezultate!


Hm.

Mai specific, în ce constau rezultatele alea?