Se afișează postările cu eticheta ESPERE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ESPERE. Afișați toate postările

duminică, 16 februarie 2014

De ce merg eu la seminariile ESPERE

Pentru că a fost dragoste la prima ... vizualizare!
M-am dus la un atelier de câteva ore, într-o după-amiază, ocazie cu care mi s-a făcut, în multe privinţe, lumină-n cap. Am văzut becul, cum ar veni.
Pe urmă, am mers la atelierul de 2 zile pe tema separărilor şi a doliilor, unde Aleth (Aleth Naquet) n-a reuşit s-o scoată integral la capăt cu mine (fisele mi-au picat mai degrabă mai târziu decât pe loc)... ceea ce ne duce la al doilea motiv:


Pentru că ESPERE-ienii, deşi pot rezolva extrem de multe, nu pretind că ştiu, pot, ori că rezolvă tot, definitiv. Uneori (cum e cazul exemplului meu de mai sus), genul de dinamică dintr-un curs deschis fie nu favorizează, fie nu permite punerea potrivită în context - dar lucrul ulterior, în sesiune individuală, o va face.
... ceea ce ne duce la al treilea motiv:


Deşi nici Salomé, nici Institutul ESPERE nu pretind că metoda ar fi una terapeutică (ESPERE e prezentată ca fiind o pedagogie a comunicării), ei bine... efectele ei sunt. Cum, în suficient de mare măsură, fiecare din noi se raportează identitar la comunicarea şi la relaţiile proprii, când ceva ce mergea prost în vreuna din aceste arii e reparat, efectul pozitiv e resimţit ca fiind vindecător.


Pentru că m-am convins pe piele proprie (în altă sesiune decât în cea de la atelierul de dolii) de puterea metodei.
Mai exact, am rezolvat o somatizare cu care mă-ntâlnisem din 1995 (şi care, evident, nu se dădea dusă. nu, pentru că avea ceva important de zis).


Pentru că metoda e articulată, logică şi (dincolo de faptul că pare să acopere muuuulte arii) genial de simplă. (fără ca asta s-o facă însă facilă).


Pentru că ţinteşte mai departe de simpla articulare a tehnicii X sau trucului Y pentru depăşirea situaţiilor de tip Z, şi se uită în profunzime, la cauze, cu care, de fapt, se-apucă să lucreze.

Când tu, părinte, ai o interacţiune neplăcută cu copilul tău, întrebarea nu e „cum evit asta pe viitor?” (care e tehnica-minune care mă va scoate instantaneu-radios din belea) ci „cum rezolv situaţia?” (prin situaţie înţelegând că lucrezi asupra ta, ca să pricepi de ce reacţionezi atât de intens (ori neadecvat) / de ce te simţi prost (frustrat, furios, umilit, etc), deşi ai făcut „ce trebuie”.)


Pentru că nu lucrează în abstract, pierzând caii prin filosofeli und fonfleuri, ci (exceptând demonstraţiile necesare explicării unui concept) oricât ar putea părea de frustrant (pentru că nu primeşti răspunsuri general-valabile, degeaba le ceri) doar pe cazuri concrete, precise, clare, pe marginea cărora, în fiecare caz, protagonistul să-şi declare dificultatea cu care se confruntă.


Pentru că nu doar înţelege şi admite existenţa unor aspecte cheie (individualitatea = 2 copii de 2 ani nu-s la fel; copiii de 2 ani nu-s la fel cu cei de 3; copiii tăi nu-s la fel, şi nici relaţiile tale cu fiecare din ei nu-s identice; primatul adevărului subiectiv; responsabilitatea sănătoasă pentru tine însăţi, pentru ce faci, ce transmiţi şi ce primeşti), ci le valorizează efectiv.


Pentru că funcţionează.
Cere un grad semnificativ de disciplină, dar, din ce-am văzut şi făcut eu, dezamorsează inclusiv echivalentul relaţional al unor focoase nucleare.


Şi pentru că... (iar asta e cireaşa de pe tort, într-o manieră, ce e drept, mai ..ăăă... intensă!), dacă, la parcurgerea textului de mai sus, te-ai gândit că fac vreo comparaţie / contest altă şcoală (ori sursă) de informaţii pe teme de parentaj, (sau, şi mai interesant, te-oi fi şi enervat), merită să vii la atelierele ESPERE.

Pentru că metoda rezolvă şi asta.

duminică, 19 ianuarie 2014

"Nu fi supărat!" (consideraţii oarecum absconse pe teme semantice)

Lui Muţunau, brusc şi ferm botos după nu’ş ce eşec cataclismic (universul conspira împotriva lui şi, ietă, adulţii din jur nu săreau pe loc să-i îndeplinească orice dorinţă, cu toate că li se făcuse marea favoare de-a nu li se mai cere să ghicească gânduri...), i se adresează, prieteneşte, următorul îndemn:
- Nu fi supărat!

Botişorul dumisale umflat se accentuează, desigur.

De ce, că doar replica se voise empatic-consolatoare?

Iaca, simplu.

Copilul are tot dreptul să „fie” supărat, dacă asta e ceea ce simte. Cât de rezonabilă sau nerezonabilă era aşteptarea (sau era dorinţa) de la care pornise situaţiunea e nerelevant.


Confuziile apar în materie de reacţie şi control parental / adult.

Prima e cea dintre sentiment şi persoană.
Am pus „fie” între ghilimele pentru că aici avem încetăţenită o prostie lingvistică.

Supărarea e ceva ce simt - e prea mult spus (şi, în acelaşi timp, idiot) c-ar putea deveni ceea ce sunt.
Suprapunerile între sentiment şi persoană nu-s de folos nimănui, nici copilului, nici adultului.
Merită identificate şi corectate, că n-are sens să laşi supărarea, oricât ar fi, pe moment, de copleşitoare, să devină identitară.

(te-oi fi văzând Zâna Supărării... te pomeneşti...)


A doua e în materie de reacţie parentală - cu precizarea că aici apare o falsă extindere de responsabilitate.
Faptul că junele se simte supărat nu înseamnă că eu tre’ să mă iau brusc de fund în sus şi să fac nu’ş ce gesturi măreţe (drept compensare sau sub imperiul reacţiunii...).

Supărarea nu mă obligă la nimic. Nici a lui, nici a mea.

Pot, evident, să-l consolez, confirmând c-am recepţionat că e supărat, pentru că ar fi vrut X, şi X nu s-a întâmplat / materializat / acordat (etc), că, eventual, şi mie mi-ar fi plăcut să, etc.

Atenţie, consolarea nu înseamnă reparaţia vreunui prejudiciu - pentru simplul motiv că-i imposibil. Nu-s, cronologic, din acelaşi timp.
(Condamnarea lui X pentru comiterea unei violenţe nu vindecă subit nicio rană. E un soi de compensaţie, dar nu repară nimic, că nu te-ntorci în timp, Minority Report-ic, să-l împiedici.)

Nu foloseşte la nimic să-i neg supărarea (ea există) şi nici să minimizez / subminez sentimentul (copilul oricum îl resimte la altă intensitate; ce va ajunge la el e insinuarea de inadecvare...).

Iar să m-apuc să „repar” e ca şi cum aş vrea să fac din pere, mere. Le mai tai un pic în partea de sus şi, uite, sunt ... rotunde! Mere, ce mai!


Dorinţa parentală de reparaţie e, de fapt, în favoarea părintelui - nu cumva să ajung să mă simt şi eu prost ca reacţie la faptul că manifeşti supărare.

Deci, preventiv, ia să te repar.

Doar că, de fapt, negarea sentimentelor e un act distructiv.
Şi egoist-ignorator, că pune brusc nevoia resimţită de părinte înaintea sentimentului (absolut legitim) al copilului.

Nu, n-o să bubuie dinamitic pe fundal; nici n-o să se lase cu urme de fulger pe piele; însă, în afară de faptul că reuşeşti să-i dai ferm omuleţului cu firma-n cap, ce ratezi fundamental într-o ocazie din asta e şansa de-a-i deschide copilului drumul spre autoreglare - spre ideea că, da, uite, nu tot ce zboară se mănâncă, nu întotdeauna obţinem ce vrem, dar de obicei nu murim din asta şi nici nu e cazul să ne aruncăm rapid în căutarea primei consolări disponibile.

Că are mai mare sens să caşti ochii şi să observi: că de la dorinţă la împlinirea ei e, întotdeauna, un drum de parcurs, (mai scurt sau mai lung, făcut de altul sau de tine, dar el există),  că întrebările sunt - „cum ajung (dacă pot) din A în B” (cu sublinerea ideii că, iaca, uneori n-o să pot; metafora lui „nu putem sări pân’ la etajul 10, avem fie de mers pe scări, fie de luat liftul” e destul de elocventă pe subiect...)
- şi respectiv cum îmi gestionez eventualele frustrări aferente. Eu, mie - nu eu, altuia.


Aşadar, te simţi supărat?
Cred că pot să-nţeleg de ce. Nici mie nu-mi place să....


duminică, 9 septembrie 2012

... în care Mamiţuni se crede Şopânhauăr

Ce-i trebuie unui copil? Dar unui părinte?

Da’ ce e aia „trebuie”?

Un musai? Un imperativ? O necesitate? Una absolută?

Graniţa dintre nevoie (imperativul-prag al supravieţuirii) şi dorinţă (dezirabilul de care-i ataşată promisiunea, deseori înşelătoare, a oricărei satisfacţii suplimentare) e mai mereu neclară.

Logic vorbind, n-are sens. Diferenţa dintre imperativ şi dezirabil e, conceptual vorbind, clară. Fără îndeplinirea nevoilor, mori.

Cu toate astea, taaare mult timp e petrecut în spatele / scopul / sprijinul satisfacerii de dorinţe, din ce în ce mai des şi mai intens machiate drept nevoi.

Pentru că subiectul e-n continuă schimbare.

Pentru că peste fiecare eu se construiesc veşnic etaje peste etaje de persona suplimentară, cu noi, suplimentare & varii "trebuinţe" (biletul de intrare în eterna cursă (şi cuşcă!) de şoareci).

Complexitatea suplimentară e dată nu de numărul de nevoi (câte ai), ci de frecvenţa (cât de des le (re)simţi)  şi intensitatea exprimării lor (cât de tare), ca şi, uneori, de întreţesere.

De (uneori) strategia de compensare - setul de vase comunicante de tip nevoia-deturnată-n altă nevoie.

Copilul te întoarce la esenţe.
Mâncare, apă, somn, un mediu potrivit (adăpost, temperatură potrivită / ceva de îmbrăcat), igienă, apropiere, iubire.
La vârste mici, suma acestor nevoi eşti tu, părintele. Iar satisfacerea mulţumitoare a acestor nevoi o linişteşte, implicit, şi pe cea de apartenenţă.

La vâste un pic mai mari (dar cu staturi tot mici), se-adaugă, mai explicit, nevoia de sens. De-a înţelege. De-a şti pe ce bază se poate pricepe lumea. De-a stabili cum să te raportezi la ea.

Şi tuturor acestora le dăm extrem de multe nume: identitate; structură; experimentare; stimă de sine; socializare; şamd.
Şi uneori le disecăm ca să le înţelegem mai bine - încurajare; protecţie; respect; disciplinare pozitivă.
Sau ca să le standardizăm - ca să putem face, de pildă, chiar din avion, diferenţa dintre abuz şi neglijare. Dintre, eventual, clara intenţie răuvoitoare şi imprudenţa tragică.
Şi-uneori le-mbrăcăm în haine care nu le vin - deşi poate le veneau altora, acum ori prin alte epoci - şi-n inutile speculaţii intelectuale cu privire la nu’ş ce temă de mare importanţă principială.
Şi deseori le-mbrăcăm (scufundăm!) în obiecte. Ca şi cum ele-ar fi suprema poliţă de asigurare împotriva tuturor relelor. Doar că poliţele de asigurare nu apără - ele doar, eventual, despăgubesc. Rareori la adevărata valoare asigurată.

Două note separate despre obiecte:
- indiferent de care-s, câte dintre ele au aceeaşi semnificaţie (şi-s la fel de dezirabile...) când le desparţi de cutia frumos colorată şi/sau de broşurica promovatoare?
- în materie de preţ corect, dac-ar fi să le revinzi, la mâna ai doua, cât estimezi c-ai putea să primeşti rapid pe ele?

Înapoi la filosofat:
Părintele e responsabil de împlinirea nevoilor, nu dorinţelor copilului.
Aici, eu, mama, cel mult pot să arăt cum s-ar face să-ţi îndeplineşti tu, copil, pe cont propriu, o dorinţă anume. (presupunând, desigur, că nu e ilegală, imorală şi nu îngraşă!).

Povestea cu împlinirea dorinţelor copilului e, absolut întotdeauna, legată de regretele părintelui.

De împlinirea dorinţelor proprii e responsabil fiecare dintre noi. Că-s proprii, nu de alta.
Da, ne putem face cadouri, desigur. Doar că nu non stop. Şi doar că toată cadoriseala asta e un alt subiect în sine, pentru că rareori primim, în termeni de valorizare, chiar ceea ce ni se dă. De obicei e-o diferenţă de semnificaţii, la care, dacă te uiţi atent, o să vezi că-ţi vorbeşte despre a şti ce vrei.

Şi ce-i trebuie unui părinte?
Cam tot ce-i trebuie unui copil. Doar că-n alte doze şi cu altă frecvenţă. Şi nu sub atâtea văluri străine.


Câte din dorinţe (îţi) sunt deghizate-n nevoi?

De câte ori vreau-l se suprapune peste nu pot fără? Ori peste nu văd cum (aş rezista) fără?

Mai trist, de câte ori vrei lucruri doar ca reacţie la o altă situaţie decât a ta, prezentă - c-o fi ea "prezentă" (trecut recent) a altcuiva, ori trecută, a ta?

Poate că una dintre sursele diferenţelor dintre nevoile unui copil şi cele ale unui părinte e faptul că ultimul se teme, constant (şi nu neapărat conştient), de moarte.

marți, 31 ianuarie 2012

Cum m-am îndrăgostit de ESPERE

Iac-aşa.

E o metodă / metodologie articulată şi clară, uşor de înţeles şi, odată ce-ai înghiţit găluşca amarelor aduceri aminte, uşor de aplicat - şi dă rezultate.
Am stat o vreme deoparte de ea - nu-mi pieriseră încă din memorie ecourile (percepute de mine ca fiind) piţiponciste ale primelor vizite făcute de Salomé în România.
Omu’, el personal, nu-mi inspiră vreo mare simpatie - în sensul că nu simt nevoia să-i şăd discipoleşte la picere, să respir acelaşi aer cu el, etc, etc. Da’ sistemul dumisale, da.

Cu care sistem m-am reîntâlnit recent.

Conceptele-s aici.
Se găsesc şi oarece cărţi traduse la noi. (Nota bene, oameni ’teligenţi mi-au zis că, dacă ai citit una, le-ai citit pe toate. O sa încerc.)

ESPERE (acronimul) vine de la Énergie spécifique pour une écologie relationnelle essentielle. (fie şi numa’ asta-mi explică trecuta reticenţă... căci mare amator de fonfleuri frâncheneşti nu mi-s).

Mai pre limba-mi, ce vrea să zică poetu’ e că iegzistă, stimaţi telespectatori, o manieră de a ne simplifica feliurile de comunicare, fără a le răpi din claritate, dezbărându-le doar de cele încărcături emoţionale nedorite, inutile şi încurcăreţe. (gen urlu la tine pen’ că m-a-nervat nu-mai-ştiu-când administratorul de bloc. eventual de la blocu’ vecin)

Şi e şi practică pe deasupra.
Ea presupune, treabă grea, asumarea a ceea ce dai pe goarnă. Vorbitu’ la persoana întâi, cu adevărul subiectiv aferent, da’ cu auctor clar, e prima regulă de igienă relaţională.


Sărind (cam) brusc la ce-ar putea mai iute interesa direct un părinte, ajungem la SAPPE, care descrie modalităţile disfuncţionale de comunicare. (saper, de felul lui verb, însemnând a submina; saper un mur - a demola / a provoca dărâmarea unui perete/zid)

Acronimul vine de la ceva gen surd, orb, pervers, pernicios, energivor.
Sau de la suferinţă, alienare, patologie, probleme, jenă (embarrasment).

În care (mda, nasol) ne-om regăsi, căci pă vremea noastră cam erau printre regulile de crescut copchii - şi nu la rubrica aşa nu.

Ia'n să vedem care-s cele 5 modalităţi disfuncţionale de comunicare din acest SAPPE:



1. Injoncţiunile - „trebuie să...”.
Nu, nu trebuie. Zic eu, mimând autoritatea, că trebuie, pen’ că mă tem de ceea ce percep a fi consecinţe nasoale. Mă ascund în spatele Marelui Zeu Trebuie, pe care-l pot, uneori, îndrepta şi împotriva mea.

Dar nu trebuie.

Vreau. Îţi cer.



2. Ameninţarea: „dacă faci X, apare o consecinţă negativă ori dezastruoasă în viitor”.
Negreşit. Care consecinţă negativă nu e totuna cu rezultatul practic al unei acţiuni, fie el tot nasol - dacă înclini mai mult paharul, apa se varsă.

Exemplu: chiar dacă un copil e alergic rău la alune, „dacă mănânci alune, mori”, tot ameninţare rămâne. (beleaua fiind că, în timp, transformă universul într-un loc integral periculos şi neprietenos)

Varianta descâlcită ar fi ceva gen: „când te-ai umflat şi te-ai simţit rău după ce-ai mâncat alune, doctorul a spus că ai alergie la alune. eu nu-ţi acord permisiunea de-a mânca alune pentru că mă tem c-o să mori”.

Diferenţa e, desigur, de formulare. Dar şi de nuanţă. În loc să sperii copilul, îi vorbesc despre teama mea, despre dorinţa mea de-a-l proteja, şi despre interdicţia pe care o impun. Toate la un loc - da’ clar.


Ah, şi-n de-astea aveam centură neagră. Cu dungi mov.





3. Devalorizări (comparaţii) şi descalificări (etichetările)
Bulache (de ce) poate să se spele singur pe dinţi, cu picioarele / ia zece / a făcut de mii de ori înconjuru’ Pământului. Tu de ce nu poţi?

Uai, ce diştept eşti, ai luat singurul 10 din clasă! (asta-i cam ca bancu’ ăla-n care, după un prim gol (în minutu’ 10) al lui Beckam, care juca singur, meciul dintre Germania şi Anglia se-ncheie cu 1-1, c-au marcat nemţii în minutu’ 89, în vreme ce Beckam primise cartonaş roşu în minutu’ 11...)

Sau precum zicala că-n ţara orbilor, chiorul e împărat.

Etichetările-s nasoale pentru că identifică forţat persoana cu un anume comportament (care-ar putea fi nereprezentativ sau, pur şi simplu, accidental), şi ajunge să le ignore pe celelalte.

Obraznic... dăăă...

Fir-ar, ce lungă-i lista.





4. Culpabilizare

Numa’ din cauza ta....

Dacă nu făceai X/Y/Z...

Mă enervezi...

Aici, broblemu’ stă-n pasarea responsabilităţii.

Nu mă-nervează persoana. Nu direct. Persoana face ceva, şi eu mă enervez, cel mult, când văd/aud/simt/intru cumva în contact cu rezultatul acţiunii / comportamentului cu pricina.





5. Şantajul este clasica fază cu recompensa.
Dresajul, bre.
Cam cât chef de activitatea X am dacă nu-mi place deloc ea, în sine, şi-o fac doar pentru că la capătul drumului mă aşteaptă o bucăţică de zahăr?




Ah, şi ce e rău dacă le foloseşti?
Că doar dau rezultate!


Hm.

Mai specific, în ce constau rezultatele alea?