... în care Mamiţuni se crede Şopânhauăr

Ce-i trebuie unui copil? Dar unui părinte?

Da’ ce e aia „trebuie”?

Un musai? Un imperativ? O necesitate? Una absolută?

Graniţa dintre nevoie (imperativul-prag al supravieţuirii) şi dorinţă (dezirabilul de care-i ataşată promisiunea, deseori înşelătoare, a oricărei satisfacţii suplimentare) e mai mereu neclară.

Logic vorbind, n-are sens. Diferenţa dintre imperativ şi dezirabil e, conceptual vorbind, clară. Fără îndeplinirea nevoilor, mori.

Cu toate astea, taaare mult timp e petrecut în spatele / scopul / sprijinul satisfacerii de dorinţe, din ce în ce mai des şi mai intens machiate drept nevoi.

Pentru că subiectul e-n continuă schimbare.

Pentru că peste fiecare eu se construiesc veşnic etaje peste etaje de persona suplimentară, cu noi, suplimentare & varii "trebuinţe" (biletul de intrare în eterna cursă (şi cuşcă!) de şoareci).

Complexitatea suplimentară e dată nu de numărul de nevoi (câte ai), ci de frecvenţa (cât de des le (re)simţi)  şi intensitatea exprimării lor (cât de tare), ca şi, uneori, de întreţesere.

De (uneori) strategia de compensare - setul de vase comunicante de tip nevoia-deturnată-n altă nevoie.

Copilul te întoarce la esenţe.
Mâncare, apă, somn, un mediu potrivit (adăpost, temperatură potrivită / ceva de îmbrăcat), igienă, apropiere, iubire.
La vârste mici, suma acestor nevoi eşti tu, părintele. Iar satisfacerea mulţumitoare a acestor nevoi o linişteşte, implicit, şi pe cea de apartenenţă.

La vâste un pic mai mari (dar cu staturi tot mici), se-adaugă, mai explicit, nevoia de sens. De-a înţelege. De-a şti pe ce bază se poate pricepe lumea. De-a stabili cum să te raportezi la ea.

Şi tuturor acestora le dăm extrem de multe nume: identitate; structură; experimentare; stimă de sine; socializare; şamd.
Şi uneori le disecăm ca să le înţelegem mai bine - încurajare; protecţie; respect; disciplinare pozitivă.
Sau ca să le standardizăm - ca să putem face, de pildă, chiar din avion, diferenţa dintre abuz şi neglijare. Dintre, eventual, clara intenţie răuvoitoare şi imprudenţa tragică.
Şi-uneori le-mbrăcăm în haine care nu le vin - deşi poate le veneau altora, acum ori prin alte epoci - şi-n inutile speculaţii intelectuale cu privire la nu’ş ce temă de mare importanţă principială.
Şi deseori le-mbrăcăm (scufundăm!) în obiecte. Ca şi cum ele-ar fi suprema poliţă de asigurare împotriva tuturor relelor. Doar că poliţele de asigurare nu apără - ele doar, eventual, despăgubesc. Rareori la adevărata valoare asigurată.

Două note separate despre obiecte:
- indiferent de care-s, câte dintre ele au aceeaşi semnificaţie (şi-s la fel de dezirabile...) când le desparţi de cutia frumos colorată şi/sau de broşurica promovatoare?
- în materie de preţ corect, dac-ar fi să le revinzi, la mâna ai doua, cât estimezi c-ai putea să primeşti rapid pe ele?

Înapoi la filosofat:
Părintele e responsabil de împlinirea nevoilor, nu dorinţelor copilului.
Aici, eu, mama, cel mult pot să arăt cum s-ar face să-ţi îndeplineşti tu, copil, pe cont propriu, o dorinţă anume. (presupunând, desigur, că nu e ilegală, imorală şi nu îngraşă!).

Povestea cu împlinirea dorinţelor copilului e, absolut întotdeauna, legată de regretele părintelui.

De împlinirea dorinţelor proprii e responsabil fiecare dintre noi. Că-s proprii, nu de alta.
Da, ne putem face cadouri, desigur. Doar că nu non stop. Şi doar că toată cadoriseala asta e un alt subiect în sine, pentru că rareori primim, în termeni de valorizare, chiar ceea ce ni se dă. De obicei e-o diferenţă de semnificaţii, la care, dacă te uiţi atent, o să vezi că-ţi vorbeşte despre a şti ce vrei.

Şi ce-i trebuie unui părinte?
Cam tot ce-i trebuie unui copil. Doar că-n alte doze şi cu altă frecvenţă. Şi nu sub atâtea văluri străine.


Câte din dorinţe (îţi) sunt deghizate-n nevoi?

De câte ori vreau-l se suprapune peste nu pot fără? Ori peste nu văd cum (aş rezista) fără?

Mai trist, de câte ori vrei lucruri doar ca reacţie la o altă situaţie decât a ta, prezentă - c-o fi ea "prezentă" (trecut recent) a altcuiva, ori trecută, a ta?

Poate că una dintre sursele diferenţelor dintre nevoile unui copil şi cele ale unui părinte e faptul că ultimul se teme, constant (şi nu neapărat conştient), de moarte.