Ce-i trebuie unui copil? Dar unui părinte?
Da’ ce e aia „
trebuie”?
Un musai? Un imperativ? O necesitate? Una absolută?
Graniţa dintre
nevoie (imperativul-prag al supravieţuirii) şi
dorinţă
(
dezirabilul de care-i ataşată promisiunea, deseori înşelătoare, a oricărei
satisfacţii suplimentare) e mai mereu neclară.
Logic vorbind, n-are sens. Diferenţa dintre imperativ şi dezirabil e,
conceptual vorbind, clară. Fără îndeplinirea nevoilor, mori.
Cu toate astea, taaare mult timp e petrecut în spatele / scopul / sprijinul
satisfacerii de dorinţe, din ce în ce mai des şi mai intens machiate drept
nevoi.
Pentru că subiectul e-n continuă schimbare.
Pentru că peste fiecare
eu se construiesc veşnic etaje peste etaje de
persona suplimentară, cu noi, suplimentare & varii "trebuinţe" (biletul de
intrare în eterna cursă (şi cuşcă!) de şoareci).
Complexitatea suplimentară e dată nu de numărul de nevoi (
câte ai), ci de frecvenţa (
cât de des le (re)simţi)
şi intensitatea exprimării lor
(cât de tare), ca şi, uneori, de întreţesere.
De (uneori) strategia de compensare - setul de vase comunicante de tip
nevoia-deturnată-n altă nevoie.
Copilul te întoarce la esenţe.
Mâncare, apă, somn, un mediu potrivit (adăpost, temperatură potrivită / ceva
de îmbrăcat), igienă, apropiere, iubire.
La vârste mici, suma acestor nevoi eşti tu, părintele. Iar satisfacerea
mulţumitoare a acestor nevoi o linişteşte, implicit, şi pe cea de apartenenţă.
La vâste un pic mai mari (dar cu staturi tot mici), se-adaugă, mai
explicit, nevoia de
sens. De-a înţelege. De-a şti pe ce bază se poate pricepe
lumea. De-a stabili cum să te raportezi la ea.
Şi tuturor acestora le dăm extrem de multe nume:
identitate;
structură;
experimentare;
stimă de sine;
socializare; şamd.
Şi uneori le disecăm ca să le înţelegem mai bine -
încurajare;
protecţie;
respect;
disciplinare pozitivă.
Sau ca să le standardizăm - ca să putem face, de pildă, chiar din avion, diferenţa dintre
abuz
şi
neglijare. Dintre, eventual, clara intenţie răuvoitoare şi imprudenţa tragică.
Şi-uneori le-mbrăcăm în haine care nu le vin - deşi poate le veneau altora, acum ori prin alte epoci -
şi-n inutile speculaţii intelectuale cu privire la nu’ş ce temă de mare
importanţă principială.
Şi deseori le-mbrăcăm (scufundăm!) în obiecte. Ca şi cum ele-ar fi suprema poliţă de
asigurare împotriva tuturor relelor. Doar că poliţele de asigurare nu apără -
ele doar, eventual, despăgubesc. Rareori la adevărata valoare asigurată.
Două note separate despre obiecte:
- indiferent de care-s, câte dintre ele au aceeaşi semnificaţie (şi-s la fel
de dezirabile...) când le desparţi de cutia frumos colorată şi/sau de broşurica
promovatoare?
- în materie de preţ corect, dac-ar fi să le revinzi, la mâna ai doua, cât
estimezi c-ai putea să primeşti rapid pe ele?
Înapoi la filosofat:
Părintele e responsabil de împlinirea nevoilor, nu dorinţelor copilului.
Aici, eu, mama, cel mult pot să arăt cum s-ar face
să-ţi îndeplineşti tu, copil, pe cont propriu, o dorinţă anume.
(presupunând, desigur, că nu e ilegală, imorală şi nu îngraşă!).
Povestea cu împlinirea dorinţelor copilului e, absolut întotdeauna, legată
de regretele părintelui.
De împlinirea dorinţelor proprii e responsabil fiecare dintre noi. Că-s
proprii, nu de alta.
Da, ne putem face cadouri, desigur. Doar că nu non stop. Şi doar că toată
cadoriseala asta e un alt subiect în sine, pentru că rareori primim, în termeni
de valorizare, chiar ceea ce ni se dă. De obicei e-o diferenţă de semnificaţii,
la care, dacă te uiţi atent, o să vezi că-ţi vorbeşte despre a şti ce vrei.
Şi ce-i trebuie unui părinte?
Cam tot ce-i trebuie unui copil. Doar că-n alte doze şi cu altă frecvenţă.
Şi nu sub atâtea văluri străine.
Câte din dorinţe (îţi) sunt deghizate-n nevoi?
De câte ori
vreau-l se suprapune peste
nu pot fără? Ori peste nu
văd cum (aş rezista)
fără?
Mai trist, de câte ori vrei lucruri doar ca reacţie la o altă situaţie decât a
ta, prezentă - c-o fi ea "prezentă" (trecut recent) a altcuiva, ori trecută, a ta?
Poate că una dintre sursele diferenţelor dintre nevoile unui copil şi cele ale
unui părinte e faptul că ultimul se teme, constant (şi nu neapărat conştient), de moarte.