Lipsă de sfaturi despre înţărcarea "la comandă"

Din nou, la instigarea Qbebe, pe o temă dată: înţărcarea.
(cu întârziere, pentru că-n ultima vreme absolut tot ce fac are, din păcate, mare întârziere!)

O precizare "pitorească", oarecum distinctă de subiect: în copilăria-mi preşcoleră, de fiecare dată când auzeam cuvântul înţărcare, pricepeam o notă de forţare, de despărţire, de brutalitate animalică; e posibil să mi se tragă de la amintirea unei secvenţe văzute, în care un viţeluş protesta intens la momentul smulgerii de lângă sursa lui vie de lapte...

Regret înţărcarea. Până-n ziua de azi, când Muţunau are 3 ani şi 3 luni, o regret.

 A început pe la vreo 3-4 luni, când, copleşită de organizatu' serbării de botez (botezul propriu-zis avusese loc de mult, dar fără toată ţopăiala rubedenească aferentă; iar la serbare toată lumea era musafir - deşi se ştiau toţi cu toţi, au venit la mine să mă-ntrebe cum să se aşeze la masă. în stând în mâini, e bine?) am dat ceva mai puţin lapte la hectar şi-am zis că, gata, de-acu', musai lapte praf.

Păstrez deoparte o lopată pe care o voi trage, cu prima ocazie demnă de eveniment şi suficient mediatizată, după capetele a două rude apropiate care, în virtutea boscorodelilor de tip "nu vezi că nu mai ai lapte?" şi-o meritau de pe atunci. (de ce n-am dat-o de-atunci? am o scuză. aveam mâinile pline. de Muţunau mic!)
Pe lopată va scrie, în relief şi întipăribil: dacă nu m-aţi fi deranjat atunci atât, aş fi avut destul lapte.
Acu' am timp de dat la gravat.

De-atunci, de la 3-4 luni, fluxul a început să scadă.
Cum n-am avut destulă minte cât să scot laptele praf din program - niciunul din stimulentele galactofore pe care le tot îngurgitam nu păreau să dea roade de durată şi să restabilească volumele iniţiale, şi nu m-am prins decât când a fost prea târziu că Muţunau personal le-ar fi putut suplini (prea târziu = Muţunau nu mai colabora) - fluxul a tot scăzut. Ajunsesem să alăptez doar noaptea şi dimineaţa, şi, apoi, doar o dată, seara, înainte de culcare.

Când, pe la 9 (sau 10?) luni, după o călătorie extrem de obositoare, pe durata căreia eu împachetasem, eu cărasem la maşină, eu şofasem, eu cărasem bagajele sus, eu tot, am căzut amândoi laţi şi noaptea a trecut fără alăptat, m-am văzut dimineaţa neangorjată şi-am zis - gata, că, uite, oricum nu mai era.

Ar mai fi fost.

Regret înţărcarea pentru că, după ea:
- m-am trezit noaptea de mult mai multe ori decât înainte, când alăptam şi mi-a fost de enşpe meleoane de ori mai greu;
- am pierdut (amândoi!) posibilitatea de liniştire instantanee, via sân;
- am pierdut protecţia dată de alăptare, şi posibilitatea de a influenţa prin alimentaţia mea diversele disconforturi alimentare (şi nu numai...) prin care trecea;
- m-am îngrăşat. (da, ştiu, porc egoist);
- am pierdut (e drept, lent, că se instalase de câteva luni bune) accesul la mecanismul care-mi pompa ocitocină şi linişte-n vene după fiecare alăptare (iar, porc egoist)
- m-a durut la başcheţi de "beneficiile" despărţirii de copil - m-am dus odată la mare, singură, când l-aş fi putut lua cu mine, şi l-am putut lăsa la bunici - chestie pe care o semi-regret, de asemenea.


Per total, n-a meritat să-l înţarc.


Dacă aş mai avea vreun copil, aş şti că:
- sunt zile în care stai cu copilul non-stop la sân, şi e normal!
- există remedii homeopate pentru aerofagie;
- sunt vârste la care ai parte de praguri - 1 lună, 3 luni, 6 luni... fie că-s pusee de creştere, fie că-s varii alte chestii, sunt perioade-n care e mai greu - dar e mai greu orice ai face. În perioadele respective, deşi aparent nu ajută, alăptatul face o mare diferenţă!
- înţărcarea vine singură - pot să las copilul s-o ceară.


Aşa că n-am sfaturi despre cum se face, la comandă exterioară, înţărcarea. Şi sper să n-am niciodată.