Tă-nă-nă-năăăăm.... povestea naşterii!

(Pen' că am mai scris câte ceva pe tema asta, o relatare conexă, aici)

S-o luăm, deci, de la capăt. Se impune un preambul luuuung. Se va vedea spre final de ce...

Am fost printre cele mai senine gravide de pe lume. (sau, posibil, senile. cine să le mai numere...!)
Am urcat şi coborât scări (nu mai mult de 4 etaje, totuşi...) până în ziua în care am născut (se vor vedea detalii mai jos...). Nu ştiu câte kile am luat în total, pentru că din luna a 6-a, când luasem deja 17 (din care primele 8 în primele 2 luni, când confundam arsurile cu poftele!) am refuzat să mă mai cântăresc şi, pentru că ecografiile arătau ce era de arătat, am fost lăsată în pace cu damblalele mele cu tot. - nicio pierdere!

Întrebată (frecvent!) cu privire la frica de naştere, am ridicat din umeri, râzând. Nu-mi era.
Nu-mi e nici acum (chit că acum am o imagine ceva mai bună în privinţa lucrurilor care ar putea merge prost!)
 Replicile mele erau din categoria „cu ce m-ar ajuta să mă tem?” - şi mărturisesc că n-am găsit nici până azi răspunsul (nici nu l-am căutat prea tare...). Purtam un copil dorit, lucrurile păreau simple.
Şi chiar erau. Chiar au fost.

Cu medicul, cum ziceam, a rămas că încercăm au naturel şi că, dacă nu merge, tăiem - vorba lui blomamaind, pe linia punctată.

Corina nu m-a presat deloc, deşi, evident, îi convenea mult mai mult cezariana - nu neapărat din motive de bani (deşi sigur contau!), cât de timp. Mi-a explicat că, dacă travaliul debutează noaptea, preferă să vină la spital numai când e foarte clar că şi nasc, de pe la dilataţie 6-ncolo. Ceea ce, i-am spus, mi se părea de bun simţ, că doar tot singură trebuia să mă descurc, şi cu ea, şi fără ea. Ori se putea dilata-n locul meu?!
- Ei, asta zici acum. Atunci, o să vrei să vezi feţe cunoscute! Oricum, să nu stai acasă când încep contracţiile. (semn că-şi cunoştea deja marfa...) Mai bine te duci la spital, te văd cei de la camera de gardă şi, dacă e cazul, te internează. Dacă nu, te întorci acasă.

Pe faţa mea tre' să fi scris mare că:
1. N-aveam niciun gând să fac ture 'nainte-'napoi pân' la Municipal, de dragul alarmelor false. Eu, să stau aiurea la cozi?
2. Nu-mi făceam mari griji. Data probabilă a naşterii era 4 august, după calendar, şi 30 iulie, după ecografie. Discuţia se purta pe 22-23 (marţi sau miercuri) Mai aveam timp!

Drept care nu mi-am luat concediu din săptămâna aia. Nu eram cu munca-n venă, nici n-aveam senzaţia că se dărâmă ceva fără mine. Da-mi doream foarte mult ca mai tot concediul de maternitate să fie post-natal, din motive de bani şi nu numai. Plănuiam să intru-n concediu de luni.
Drept care vineri m-am prezantat la birou, ca de obicei, plimbându-mi elefănţesco-răţuştesc burtanul ajuns cât un vapor de mare tonaj.

Pe la 16.00 - 17.00 eram la Bricostore, cumpărând 20 de kile de vopsea - că doar eu mai aveam timp şi casa trebuia renovată. (acu’mi trag pumni în cap c-am lăsat totul pe ultima sută de metri, da’ e tardiv...)
(de urcatu' vopselelor în portbagaj s-au ocupat nişte cetăţeni de altă etnie, care mi-au sărit în ajutor - sigur, cum să nu, imediat, doamnă! - imediat ce i-am fluierat ciobăneşte. Nu glumesc. Le făceam cu mâna de vreo cinci minute, dar, din cauza radioului din maşina de care se sprijineau, a trebuit să recurg - cu succes - la mijloace sonore)

La fix 20.17 (asta fiind din categoria lucruri pe care le ţinem minte cu precizie şi acum, parc-a fost ieri!) parcam în faţa blocului, înjurând că nu mai ajung azi la Praktiker, să iau soluţie de hidroizolare - căci Praktiker închidea la 21.00).

Mm, o crampă. Oare ce-oi fi mâncat?
Între noi fie vorba, n-aveam nici cea mai vagă idee nici că eram de ore bune în travaliu, nici cum „arată” contracţiile. Avusesem de saptămâni bune contracţii, doar că nu le luam drept ce erau... în baza nu’ş căror precizări neautorizate că durerile de naştere te „taie” pe-aici, pe oasele bazinului - aiurea, la mine se simţeau ca nişte crampe de indigestie sau deloc.
Deci, să luăm No-Spa.
Şi să mergem acasă să ne culcăm, poate ne trece.
Desigur, doar că nicio oră mai târziu, una din aceste crampe devenite junghiuri mă trezea din somn. Ceea ce m-a făcut să cred că... poate nu sunt chiar crampe? poate tre’ să merg la spital? Şi ce nasol o să fie când or să mă trimită ăia acasă... că doar eu nu nasc acum.

Ca să scurtez povestea:
- am încercat (timp de nişte ore bune!) să aflu prin telefon dacă ceea ce mi se întâmpla erau contracţii (!!!) şi care e poziţia antalgică pentru ele (!!!) - am fost foarte dezamăgită să aflu că nu există, aşa c-am inventat eu una, stând pe mingea de 75cm! (ocazie cu care, între contracţii, îmi făceam unghiile, că doar nu pot să mă duc aşa la spital!)
- mi-am refăcut integral bagajul de spital (nu era bun înainte; n-a fost, retrospectiv, nici după!)
- am sunat întregul popor care a binevoit să-mi răspundă la telefon la ora aia (nota bene - pentru că eu urma să nasc „mai încolo”, totul era programat pentru „mai încolo”, aşa încât eram şi singură acasă!)
- am făcut duş (nu ştiu exact cum de-am mai putut; cred că mi-au trebuit 10 minute numai să mă urc şi apoi să mă cobor din cadă!)
- am chemat-o pe onor NanaManu pe care-am pus-o, în timp ce stăteam pe jos în patru labe, că gresia era mai rece şi era bine, să sune la salvare, că era evident că nu mă poate urni.
Desigur, ăia (sosiţi în mod miraculos în vreo 4 minute jumate - e drept că era deja 1 noaptea...) n-au cărat scaunul pliant până la 8, deşi ar fi încăput în lift, aşa că m-au târât până la maşină, că eu nu prea mai puteam merge).

În tot acest timp, nu mi se rupsese apa (copilul coborâse atât de repede, încât capul lui acţiona ca un dop). A, şi, că tot veni vorba de dopuri, ca încă vreo 20% dintre femeile gravide, nu ştiu când l-am pierdut pe ăla gelatinos. N-a sărit bubuind precum cel de şampanie, aşa c-a trecut neobservat!

În salvare, omuleţii nu m-au lăsat să stau întinsă pe targă. Am stat pe scaun. Pe loc, n-am priceput de ce (ca să nu le nasc în salvare...), da’ nu prea mi-a păsat - aveam altele pe cap!. Cam intrasem în panică pe teme de neajuns la spital, aşa încât aveam doar două griji - să respir, şi să ajungem odată! (Habar n-am ce mare minune credeam că mă aşteaptă acolo...suprema siguranţă sau ceva asemănător. Mă rog).

La camera de gardă de la ginecologie, un tânăr domn. Care a privit uşor sictirit de deranj în direcţia mea şi-a infirmierei, căci, cum şedeam eu aşa cocoşată în scaunul cu rotile, strângând la piept rucsacul-poşetă, nu mi se vedea burta.

Eu nu prea mai vedeam bine şi eram complet ameţită, daaaar, mulţumită nenumăratelor ocazii în care, la terase, încă mai primeam bere, chit că n-o comandasem, am făcut sinapsa cu tema „după faţă şi braţe, nu pari gravidă” - deci poate-ai greşit uşa.

A urmat un moment de comedie bufă când am ridicat rucsăcelul. Omul şi-a schimbat brusc atitudinea şi mai că n-a sărit în sus să mă cocoaţe personal pe măreţul cal ginecologic. (să-i trag eu una-n freză cui l-a inventat aşa inaccesibil). Atunci mi (s)-a rupt apa, la control.

Evident, n-au mai ştiut cum să fugă cu mine mai repede sus, la 5. (dintr-un anumit punct de vedere, e mişto să fii urgenţă!)
- O sunăm pe Corina?
- Dacă vreţi, da. Dar nu mai ajunge. În maxim 15 minute naşteţi.
- Cine, eu?
- Eu sigur nu, a zâmbit el.

Ceeee? Ei, nu chiar aşa repede. Mai stăm, ne mai gândim, uşurel...
Aiurea.

Drept care care panica s-a reinstalat.
Sus la 5, unde era mega-aglomerat, o tânără doamnă care abia se urcase pe masa de naştere a trebuit dată jos la sosirea mea. Ea avea numai dilataţie 9. Eu, 10. Noroc c-am stat după aia în acelaşi salon post-partum şi am apucat să vorbesc cu ea, să-mi cer scuze...
 Dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi preferat să nasc în pat, stând în patru labe. Asta-mi fusese cea mai comodă poziţie în travaliu, şi după asta tânjeam cu toată fiinţa. Nu m-a-ntrebat nimeni.

Booon...
Medicul s-a apucat să-mi facă masaj perineal. (fapt pentru care-i sunt recunoscătoare până-n ziua de azi, c-ar fi putut alege epiziotomia! - deşi nu mi-a explicat nicio clipă niciuna dintre manevrele făcute pe mine... şi pun pariu că nu l-ar fi durut gura!)
Moaşa îmi tot explica să împing, în condiţiile-n care eu habar n-aveam cum.
Asistentele de la pediatrie aveau cele mai plictisite moace din lume şi eu eram imaginea vie a derutei, complet pierdută-n spaţiu.
La un moment dat îmi dădeau indicaţii preţioase vreo 4-5 voci (medicul era rezident, deci se mai băgau peste el...). Eu mă mai ridicam din când în când pe coate, să mă conversez cu el pe teme gen:
- Da’ sigur nu mai avem timp de epidurală?
- Nu cred.
- Bleah.
Trebuie că eram un spectacol, de vreme ce, printre mârâieli şi strigăte, eram, temporar, capabilă să-mi controlez relativ rezonabil vocea.
(drept care eu nu nasc, că doar când naşti nu mai poţi vorbi, nici măcar gâfâit, cum făceam eu)

Moaşa s-apucase să ridice din umeri că nu vreau să-mping - în condiţiile-n care nu-mi explicase nicio secundă cum. Ei, ’tu-vă-n nas, că nu m-ajută nimeni. Las’ că mă ajut eu.
- Gura! am zbierat.
(nu, n-o fac pe grozava, chiar am zbierat. într-o primă fază, desigur, am fost ignorată)
- Luaţi mâinile de pe mine în secunda asta (eram priponită de faimoasele apăsări cu coatele-n burtă...) că, dacă nu, eu numai nasc deloc, şi lăsaţi-mă-n pace să respir!

A urmat un schimb de priviri plictisito-revoltate.
Dar m-au lăsat. (nici n-aveau multe alte variante...)
Am închis ochii şi m-am desprins de cei din jur (mă cam enervau...).

După trei respiraţii adânci, mi-am venit în fire.
Şi-atunci a început partea magică.

Pe tot parcursul travaliului, simţisem că mă scufund încet spre înlăuntru - spre un loc cald, calm, întunecat dar sigur, neameninţător. Plin de linişte. Când am respirat adânc, pentru câteva clipe m-am dus şi mai departe, şi-am devenit, pentru o clipă eternă, dintr-un timp suspendat, una cu copilul.

Nu l-am născut eu, s-a născut singur. M-am simţit ca şi cum m-ar fi luat în braţe, ca-ntr-un fel de învăluire, să mă liniştească şi să mă ghideze. Un fel de lasă, mami, că fac eu.

Şi-a făcut. S-a angajat singur, înainte ca eu să apuc să împing deliberat.
(la carte scrie că aşa se-ntâmplă într-un procent semnificativ!)

Am deschis ochii, m-am ridicat din nou în coate, şi l-am anunţat pe Răzvan (medicul):
- Vine!
Şi-am văzut că-i dispare neliniştea. (omul se cam învineţise la faţă, având în vedere cursul evenimentelor ...)
Din două împingeri (desigur, moaşa nu s-a putut abţine să nu-mi stâlcească inutil burta, că doar aşa trebuie - motiv pentru care, ce să vezi, am omis s-o şpăguiesc până-n ziua de azi...), născusem.

Nu m-am putut abţine să nu continui s-o fac pe nebuna.
Nu ştiu cât urlasem sau nu în timpul naşterii (eu mă ţin minte vorbind non-stop!) dar, imediat după, am urlat precum canotorii la sfârşitul cursei, din toţi rărunchii, de-or fi crezut aia că, după ce că fac figuri, le mai şi mor acolo.
M-a durut la başcheţi că se sperie ei sau nu, mă descărcam de concentrare şi de efort.
Desigur, după aia m-am scuzat, vizibil ipocrit, pentru "scandal". (hi-hi!)


După naştere, am fost în extaz zile în şir. Pentru simplul motiv că născusem.
M-am simţit fericită, m-am simţit puternică, m-am simţit sigură pe mine (naşterea mi-a şters, catarctic, multe din temerile şi frisoanele şi neliniştile de varii feluri... ori au rămas acolo, în sala de naşteri, ori s-au transformat în altceva...), conectată şamanico-zurliu cu tot universul, capabilă să mă înţeleg din priviri cu oamenii aflaţi aproape de experienţa mea...

M-am simţit vie.
Şi întregită.
(ca-n bancul ăla cu „cum îţi fac eu un lapte fiert, nu-ţi face nime'!”, duş de endorfine cum am avut eu, n-a avut nime')

Pentru că, în pofida tuturor intervenţiilor de spital (oricât de limitate...) naşterea fusese a mea.
(OK, e PR, mă laud, doar am zis că Muţunau a făcut toată munca!)

Pe durata ei, n-am simţit durere. O fi fost, nu zic nu, dar nu mi s-a arătat.
Eram acolo, angajată, concentrată, prinsă cu toată fiinţa. M-am gândit atât de mult, şi înainte, şi în timpul naşterii, că e o etapă, că abia aştept să-l văd pe Muţunau, încât pragul meu ridicat la durere şi-a făcut treaba într-un mare stil.
Şi, graţie deciziilor medicului (care decizii ar fi trebuit să-mi aparţină! s-a întâmplat să coincidă cu ce-mi doream, dar n-am fost consultată nicio secundă!), am avut parte de un minim de invadare.

N-am fost niciodată mai mândră de mine.

Pentru că adevărul ăsta e: naşterea nu e a medicului! (deşi medicii aşa o văd, motiv pentru care folosesc exprimări gen „te nasc”). Medicul asistă la naştere. E o mare diferenţă între a asista; a lua parte; a interveni; şi a avea pretenţia că tu, medic, conduci şi provoci tot.
Mi se pare o atitudine grandomană perfect nejustificată să te pui tu, medic, în centrul atenţiei. (ceea ce însă se întâmplă, pentru că, nu-i aşa, calul ginecologic e construit pentru confortul medicului; imobilizarea absolut idioată a gravidei tot pentru binele medicului e; şi tot aşa...)

Tind să cred (şi de-aia mi-au plăcut comentariile la postarea Rixei, în special cel scris de chaplain, pe 12 iunie, la 6.18PM) că-n materie de naşteri s-a conservat prejudecata imbecilă că femeile nu-s decât nişte copii isterici &fără minte, de ignorat, care trebuie să se supună marelui medic.

Când, de fapt, medicul ar trebui să fie recunoscător c-a putut asista la miracol.

Am citit pe nu mai ştiu ce forum un text scris de o mamă care suferise foarte mult la naştere, şi care-şi dorea, vehement, ca epidurala să devină obligatorie.
Pe mine asta m-ar fi lipsit de mult (sau de tot, nu pot şti) din ce-am trăit atunci.

Mi se pare cea mai mare greşeală să vedem naşterea strict din perspectiva asta, biblico-sacrificială şi pasabilă, potenţial distructivă, ca pe un preţ de plătit.
Nu asta e.
E una dintre cele mai spectaculoase experienţe umane - dacă nu cea mai spectaculoasă.
E (dac-o laşi!) deschizătoare de porţi către dimensiunile interioare (de-aia vorbesc unele dintre noi de revelaţii via maternitate... de-aia pe unele dintre noi le schimbă radical experienţa naşterii!)
E sursă de înţelegere şi compasiune. (de-aia mamelor de copii mici le pasă - cel puţin cât îşi mai aduc aminte...)
E transfigurare, izvor de viaţă.
Esenţă pură de umanitate.

E cea mai mare ocazie să te asculţi şi să intri în contact cu tine.
Pentru că, în rest, îngropate sub convenţii sterile, ierahii aleatorii şi conserve culturale tembele, ocaziile nu abundă.