miercuri, 18 februarie 2015

Invincibila Imortelă

Luni dimineaţa eram bine.

Pe la prânz începusem să tuşesc.

Spre seara, îmi ieşeau pe ochi ba plămânii, ba creierii, ba alte varii organe interne la fiecare tură cataclismică de zborşeală, şi mi se cam lichefiaseră oasele. În plus, simţeam impactul fiecărei pale de vânt - e drept că bătea, nu glumă, dar eu eram în maşină...

Ieri eram legumă, zăcând în pat cu o febră indicată drept 36,7 de termometrul electronic şi de 39 de cel clasic, cu mercur (da, mai am unul. da, folosim substanţe toxice. da, intenţionez să-l las moştenire de familie. numai să reziste) şi căutam intens un punct negru.
(mă rog...)
(o fi fost virusul?)

Azi nimeresc, de bine de rău, tastatura.


Concluzii (delirante...) de pe parcurs:

- când ai copil / copii nu ai voie să te îmbolnăveşti (interzis! noroc că, de data asta, Muţunau tuşea cot la cot cu mine, dar, spre deosebire de dăţile trecute, de data asta-mi aducea el mie apă şi alte minuni)

- ... deci să nu te gândeşti cumva să mori, da?

- să nu te aştepţi la vreun dram de simpatie din mediul profesional (în general, dacă la un moment dat îţi rupi piciorul, e bine să te prezinţi la servici cu el în sacoşă)

- şi... (revelaţia emisiunii) n-o fi ăsta unul din motivele cheie din spatele isteriei pro/contra vaccinare, evitarea absenţelor de la muncă?
(SUA sunt destul de sălbăticuţe, ca să nu zic tembele de-a dreptul, în materie de concedii, de maternitate şi medicale; într-un astfel de context, e fundamental să se îmbolnăvească, pe cât posibil, cât mai puţini oameni, şi, desigur, cât mai puţini copii)
(da, mă amuz să-mi dau cu părerea pe teme de vaccinuri. dar din cu totul alte perspective decât cele „standard”, absolutist-pro sau absolutist-contra)

Aşa... toate bune şi frumoase cu conspiraţiile astea. Bine-ar fi să mai apuc să-mi trag şi sufletul.

marți, 17 februarie 2015

Acum nişte ani

Acum nişte ani, cea mai mică pată pe hăinuţe echivala instant cu un car nesfârşit de dezastre. Evoca fulgerător şi frisonant nevoia de detergent, de apă caldă, de gaz butelie pentru încălzitul apei, de timp pentru spălat, de haine de schimb, de apărare-n faţa lu’ ce-o să zică lumea.
Bagatele.
Desigur.
Atunci când ai toate aceste fleacuri.
Când nu le ai, sunt universuri terifiand de flămânde, de deprivare şi privaţiuni.

Acum nişte ani, mofturile la mâncare erau de neconceput - pentru că singura alternativă era foamea. Cea mai mică risipă era îngrozitoare, cel mai mic pas greşit risca să te expună măcar oprobiului public.

Acum nişte ani, nu aveai de ales. Ceea ce riscă acum să pară simplu. Şi dezirabil.

Acum nişte ani, cam ca şi acum, toată lumea se descurca. Mai prost, mai bine, dar, cumva, se descurca. Aparenţa egalităţii în lipsuri şi iluzia comuniunii fuzionale (de, toţi ca unul) suplineau, în lipsă de altceva, alternativele despre care eventual nici nu ştiai (dar simţeai...) că există.

Acum nişte ani, copiii creşteau singuri, cu cheia de gât, cu năzbâtiile-n tălpi, palme, genunchi şi coate, şi cu scatoalcele distribuite „echitabil” de orice paţachine de ambe sexe cu avantajul vârstei de adult în buletin. În aparenta libertate a absenţei părinţilor.

Acum nişte ani, bucuriile păreau mai mari, mai intense şi mai durabile pentru că, pe fundal, contrastul (anihilator...) era sinistru.

Nu-mi amintesc cu adevărat cum era acum nişte ani. Pentru că dispun doar de propria-mi perspectivă, mult protejată. Pot doar să re-interpretez amintiri. Ştiu că unele întâmplări m-au şocat de pe atunci - dar mirările şi revolta nu aveau nume.

S-ar putea spune că vremurile acelea au trecut. S-au dus.
Pe calendar, fireşte.
Dar urmele relelor lor au rămas, de neşters. Ca nişte cicatrici eventual închise, dar clar vizibile şi denivelate.

Oh, nu se văd?
Răbdare.

Răbdare până la primul copil. Până la prima situaţie tensionată. Până la primele lipsuri de orice fel. Balaurii sunt acolo. Domoliţi, adormiţi sau minimizaţi de eventualele modele bune, de influenţele altor culturi, de un firicel (sau şuvoi!) de bunăstare, sunt acolo.
Se-ascund în dinţii strânşi a neputinţă. În ţipetele care se-aglomerează-n spatele zâmbetelor din ce în ce mai şterse. În palma care mai pleacă, singură, brusc, din cot, ca să lămurească autoritar lucrurile.

Suntem în cuşca plină de maimuţe bătăuşe. Atât de captivaţi de caft şi de aspectele punitive (pervers percepute drept „echitate”), că pierdem din vedere gratiile.

Nu lipsa de libertate îmi înclină balanţa când e vorba de comparaţii ante-post 89. Ci animalitatea oarbă în care trebuia să trăim.

Aud voci prea tinere susţinând hotărât că era mai bine înainte. Mi-e vag silă de ecourile (bubuitor de) proaste. Şi milă, dacă stau să mă gândesc cât vid de logică şi de gândire e la mijloc, atunci când vorbeşti despre lucruri pe care nu le-ai trăit.

Avem o şansă de vindecare. Ne-o dau, implicit, proprii copii.
O putem folosi?

sâmbătă, 14 februarie 2015

Muţunau şi Mamiţuni în clasa I


Da. Muţunau la şcoală, Mamiţuni la ID (căci, nu-i aşa, nu mai puteam fără încă o licenţă şi m-a mâncat în fund ca pe Zambilica).

Pentru Muţunau pare să fie simplu - după câteva săptămâni vag haotice la început de an, acum perspectiva de-a nu merge o zi la şcoală bate orice altă posibilă sancţiune.

Pentru subsemnata... nu tocmai, unul din motive fiind că susnumita şcoleală se petrece în alt oraş. (am băgat, în total, până acum, de la prima vizită şi pân’ la primele restanţe, inclusiv, nişte mii de kilometri. în continuare cred c-am să mă trag cu trenul, sperând să-nţepenesc mai puţin în timp ce...)

În rest, sunt în profundă depresie pe tema instruirii universitare. Cursuri incomplete, cu greşeli de toate felurile (virgule între subiect şi predicat, câte-ncape, verificarea dactilografierii - sublimă dar lipseşte cu desăvârşire, prostii de conţinut - mai puţine, da’ parcă n-ar fi trebuit să fie niciuna...), mult balast pur teoretic, aiurea condensat şi complet lipsit de valoare practică.

Într-un elan muncitoresc imaginar, m-am şi văzut re-redactând manualele, salvând, astfel, învăţământul românesc (şi, de altfel, toată planeta).
Mi-am revenit rapid (şi definitiv, cred!) din reverie, cu ocazia intrării unuia dintre profi în aulă, la 20 de minute de la ora la care ar fi trebuit să înceapă examenul la materia dumisale.

Nu „bună-ziua”, nu „regret, am fost reţinut, sper că întârzierea mea nu vă provoacă prea multe probleme” (nota bene, e învăţământ la distanţă; deci poate ai în sală oameni care scapă trenu’ dacă tu întârzii...) nu nimic, doar subiectele de examen. A, şi precizarea că el punctează şi aspectele de limbă română, dar, nu de alta, cei de la zi nu ştiu să scrie, şi deci...
(admiterea a fost pe bază de dosar. nu mă mir c-ar putea avea semianalfabeţi, nu e deloc exclus).

Ce-are ...  aia cu prefectura, nu mai contează. Punctul de legătură e proful, incontestabilul ombelico del mundo, supremul punct de vedere auto-referenţial.

Da.... nu terminasem de citit a doua oară cursul (despre care am ferma convingere că-i redactat de două persoane, ambele, distincte de dom’ profesor, că prea-s mari diferenţele de toate felurile, de la topică şi structură până la stil), aşa c-am prestat cu onor & la superlativ 1 subiect din 3 (din lecturile complementare, nu din curs...) şi varii pospaiuri la celelalte 2.

Barem?
A, nu, nu ştim, n-avem.

No, ce notă am luat, dat fiind că să scriu ştiu? (e drept că, de mână, scrisu-mi cam seamănă cu electrocardigrama unei maimuţe turbate, da’ acuma na....)

10, desigur.
(n-am conservat elanul pentru tot restul sesiunii, am două restanţe).


Deci, ce e greşit cu învăţământul (universitar...) din România?
Presupunând (forţat) experienţa mea drept eşantion reprezentativ, aproape tot.

De la admitere discutabilă la cursuri prost scrise şi deseori şi mai prost comunicate studenţilor semi-absenţi (pentru ID te poţi aştepta şi să-ţi doarmă oamenii în sală, dacă-n noaptea anterioară au dormit 2 ore, că restu’ fuseseră alocate şofatului...), la examene nerelevante (prea uşoare sau prea grele, concentrate pe chiţibuşăreli teoretice, complet nejustificabile în raport cu scopul presupus al predării...), cu bareme necomunicate (asta dacă chiar există...), cu corectură la mişto, cu aere de mare severitate profesorală (nu copiaţi, că să ştiţi că vă ţin eu minte şi veţi avea de furcă la următoarele 6-7 examene cu mine...), cu (paradoxal...?) multe posibilităţi de-a trişa, cu zero interes pentru utilitatea celor predate, cu materii dublate şi inutil aduse în discuţie, cu texte şi perspective vetust-prăfuite
şi cu o lipsă de respect pentru studenţi de ţi se-ncreţeşte carnea pe tine.

- Stai! Nu intra în sală! Tu eşti dintre cei care n-au nota afişată?
Da, dă din cap studentul la zi, puţin blocat de cursul situaţiei.
- A, păi nu intra acum în examen, stai că afişăm încă o dată azi sau mâine dimineaţă. Tu vii mâine dimineaţă şi, dacă n-ai trecut sau vrei mărire, intri în examen de la 11.00.

Bravo, doamna profesoară care vorbeşte cu duhu’ din lampă, că doar studentul se materializează doar când vrei tu, în rest el nu există şi n-are drept să aibă alte planuri, mai ales în sesiune. Ce dacă programarea examenelor era alta...


Cea mai mare preocupare nu e legată nici de paşii post-facultate, nici de înţelegerea conţinuturilor predate, nici de nimic consistent - e, desigur, privitoare la „cum trecem examenul”. Eventual cu notă mare (pentru cei de la zi, ca să nu pierzi bursa).

În Românica nu se face şcoală, se face, cel mult, o risipă groaznică de energie, oarece poliţie academică şi multă bursă de note.
Salut excepţiile şi le doresc să se înmulţească - dar când aţi auzit, ultima dată, de vreun curs atât de bun sau atât de bine ţinut încât să fie asaltat de auditori, chiar şi din afara facultăţii?

Pentru că realitatea tristă e că, până nu ajungem înapoi la astfel de situaţii, şi pentru conţinut de curs, nu pentru tehnica actoricească de livrare, nu e nicio performanţă în nicio şcoală, indiferent de nivel.

Şi nu stufoşenia manualelor sau ifosele examinatorilor or să ne scoată la liman.