joi, 31 ianuarie 2013

53 de motive pentru care viaţa-i cam naşpa când ai doar 2 ani

Preluat de pe Dr. Momma şi tradus ad libitum în carpato-danubiano-pontică.

Sunt obo.
Soarele e prea strălucitor.
E ceva naşpa-n cana mea.
Paiul ăsta e găurit.
Hârtia mea de colorat e boţită.
Frate-meu s-a uitat la mine.
Nu-mi găsesc piatra.
Mi s-a rupt băţul.
Nu mă pot juca în cuptor.
Nu-ncap în maşina de spălat vase.
Pe Netflix nu se dă Thomas.
Nu ştiu parola de la iPad-ul lu’ tata.
Mi-e foame.
Mi-am băgat prea multă mâncare-n gură.
Cineva m-a atins pe braţ.
Sunt prea mic.
Sunt prea mare.
Fac eu, pot face eu SINGUR TOTUL.
Am nevoie de ajutor.
Miroase ciudat.
În mâncarea mea e ceva verde.
Mama e la baie.
Nu ştiu cum să-mi scriu numele.
Am vărsat ceva.
Aspiratorul face prea mult zgomot.
Nu-mi pot căra toate jucăriile deodată.
Mi-am sfâşiat autocolantul.
Vreau carioca albastră.
Nu. Ailaltă cariocă albastră.
Cartea asta e prea grea.
Pe cămaşa mea e un fir de păr.
Vitaminele astea-s greţoase.
Nu-mi place salata. (nu c-aş fi-ncercat-o vreodată...)
Vreau să mănânc mâncare de căţel.
Mâţa îmi stă în cale. (asta merge şi la 30+....)

Ce dacă am purtat bluza asta 39 de zile la rând?
De la bluza aia mă mănâncă pielea.
Zăpada e rece.
De ce nu pot pune mâna pe lumânările de pe tortul de ziua mea?
Nu vreau s-o-mbrăţişez pe Bunica.
Papucul ăsta ar trebui să se potrivească pe oricare din picioarele mele.
Mi s-au udat şosetele când am sărit în baltă...
Îmi vine să mă scarpin la ceafă.
Mi s-a spart balonul!
Dar îngheţata E mâncare sănătoasă!
Piesa asta de puzzle Nu. Vrea. Să intre-n locul ăla! (ea fiind cu susu-n jos...)
Imaginaţia mea s-a dus la culcare.
Acu’ putem pleca?
Vreau să ţin eu cheile tale. (ce, numa’ tu să le scapi sub lift?)

Mi-am pocnit un deget de la picior!!!
Şi pe ăla de la celălalt picior!
Da’ nu pot să spun mulţumesc!
Frate-meu iar s-a uitat la mine.
 
 
Cu dedicaţie pentru Carla şi minunile ei.

miercuri, 30 ianuarie 2013

Desene, decoraţiuni, construcţii, reciclări, experimente (links)

Le pun aici, în speranţa că ne-om apuca de ele într-o zi...

Varii monstruleţi de acuarelă + suc de lămâie. (Kathy este o minunată şi blogul ei, la loc de cinste în secţiunea de arte)

Fulgi dantelato-coloraţi, de "zăpadă". Michele face chestii ieşite din comun din materiale absolut obişnuite.

Steluţe din fire colorate, aparent uşor de făcut şi la vârste mai mici. Blogul are şi varii accente culinare.

Ciupercuţa-lampion. (nu mă văd făcând-o, cel puţin nu fix după model, dar poate fi sursă de inspiraţie pentru multe alte minuni... )

Ghirlanda de bufniţe  (bufniţele fiind, se vede, o temă extrem de generoasă pentru orice reprezentare...)

Piticonţi misterioşi din fetru.

Evantaie.

Cum să-ţi lungeşti nădragii în stil „Corul Madrigal”. Sau hippy.

Natură întristată cu maimuţă spitalizată. Sau cum să faci un pat de jucărie din carton.

Cum să faci o baghetă magică.

Candelabru din hârtie creponată.

O mansardă mai cu moţ.

Ambalaje minunate.

Stele 3D.

Căsuţa scandinavă de gioacă.

Căsuţa de carton a păpuşilor. Doamna cu sacoşele are şi o mulţime de modele superbe de articole de îmbrăcăminte.

Ceşcuţe de hârtie.

Varii chestii lipicioase.

Opere din tuburi de hârtie igienică.

Globuri din fâşii de hârtie întreţesute. Fabulos.


marți, 29 ianuarie 2013

Pastiluţe râd în soare

Magne B6 pentru oboseală.

Omega 3 pentru memorie. Cred, că mai uit să iau.

Spirulină pentru ... pentru aşa, în general, vitaminizare. Îhî.

Guarana ca să nu mai dau atât de des cu capul de tastatură. Când sunt pe punctul de a adormi, îmi cam cade capul. M-am gândit la un guler cervical, şi la un sistem de corzi de extensor, precum şi la un dispozitiv cu arc, dar mi-e neclar de un’ să le iau şi am tot uitat să caut.

Varii granule homeopate pro-imunizare. Par să meargă. Până acum.
Dar doar la mine, că Muţunaul a preferat s-o dea iar, după circa nici 3 săptămâni de pauză, în tuse şi-n muci. Răceala i-o fi pe final. Sper.

Aşaaaa... ce mai era? Sunătoare, pentru văzut viaţa în alte culori decât gri.

Sunt o gigantică jucărie zornăitoare, cu buzunarele pline de stimulente de sinteză & nu numai, care aşteaptă de luni întregi Sfârşitul Salvator de Săptămână, Plin de Somn.
Inutil de precizat că vine numai Sfârşitul de Săptămână Super-Buimac, mai obositor decât zilele de lucru, în care oameni vioi sună înainte de ora 10.00 (vade retro...) dorind să facă chestii sau doar să stea de vorbă. Pe care eu, apoi, desigur, uit a-i suna. Brrr.

Cred că mi-ar trebui vreo paişpe ani de vacanţă ca să-mi revin.

Cum n-am, voi lansa un nou regim - regimul celor Minim Şapte Ore de Somn pe Noapte.
(tehnic vorbind, am nevoie de un multiplu de 4, dar... de unde nu-i...)

Să vedem unde, în afară de dorinţa de şi mai mult somn, poate duce.


PS: estimp, Muţunaul vorbeşte prin somn. În spaniolă, dat fiind că asta-i limba-n care rulează pe youtube filmul lui preferat cu Tom şi Jerry. Alt odihnit.

joi, 24 ianuarie 2013

Secvenţe

De acum cam un an şi jumătate:

- Te rog să încerci să stai liniştit două minute. Nu durează mai mult, îi zice o Mamiţuni zob de oboseală unui Muţunau la fel sau mai mult turtit de aceeaşi stare, cu ocazia mergerii nu-ştiu-unde pentru un nu-ştiu-ce aparent-extrem-de-important-la-vremea-aia. (da’ nu şi suficient de important pentru a rămâne-n memorie...)

Evident, Muţunaul nu reuşeşte.

Oare cine, mai târziu, în aceeaşi seară, pe la aproape 10 noaptea, la finalul unui atelier de 3 sau 4 ore, îşi înfigea, de plictiseală obosită, capătul unei barete de rucsac între elemenţii unui calorifer?

Bareta, din aia cu capăt întors, fix ca să n-o poţi scoate din nişte treburi.
Caloriferul, de aluminiu, cu elemenţi subţiri şi extrem de apropiaţi.
Atelierul era de meditaţie. Budistă. Îhî.

(bareta s-a scos discret, după nişte minute de scurmat intens cu pila de unghii. spiritul de calfă eternă se descurcă mai mereu. meditaţia... oh... s-a... transformat un pic... cât să scot bareta şi să mă-ntorc apoi, ipocrit-zen, la postura cu ochii închişi)




De cu mult mai mulţi ani în urmă:

Trecută binişor de copilărie (cel puţin după buletin) eram căzută-n cap după ceva dintr-un desen animat, pe care nu apucam niciodată să-l văd cât să pricep cine face ce şi de ce. Era clar cine e personajul negativ şi cine nu, da’ cam atât.

Îmi suna ademenitor în cap melodia de generic, ca şi când ar fi fost capodopera tututor timpurilor nostalgice. Nu ţineam minte nimic altceva decât better than a dream şi nu’ş ce cu nu’ş ce piatră a viselor.

Şi l-am găsit pe youtube.



Mă uitam la desenele astea fix cu mutrele de la minutele 1:23 & 1:37 din filmul de mai jos:


... şi pe vremuri, şi cu ocazia revederii.

Doar că din motive extrem de diferite.

Al doilea set de priviri uimite îi era, de fapt, adresat primului. Ce m-o fi fascinat atâta? Desenul e drăguţ (mă rog, gusturile...) dar de aici şi pân’ la delirul nostalgic de care-mi amintesc... e cale foarte lungă. Oi fi fost într-o perioadă intens onirică.
(ironic e, desigur, că povestea mi-e cumva în ton cu scenariul celui de-al doilea filmuleţ...)

Mda. Asta ca să-mi amintesc, la fiecare ocazie când nu mi-or plăcea gusturile Muţunaului şi n-oi fi de acord cu alegerile lui, că nici mie nu mi-au mai plăcut, retrospectiv, ale mele. De care însă nu m-aş fi dezis atunci cu niciun chip.



De azi:

La grădi, Muţunau îi explică profesoarei de franceză:
- Mama mea nu ştie franceză. Mama mea nu ştie prea multe...

marți, 22 ianuarie 2013

Pe un ton mai puţin trist, despre Hugo şi despre Habarnamul de la Odeon

Pe scurt:

- recomand Hugo (pentru preadolescenţi, mai degrabă)
- nu recomand Habarnam, spectacolul de la Odeon.



Pe lung:

Am văzut (pe bucăţele) Hugo.

Pe bucăţele, pentru că musiu Muţunau şi-a reluat (reluat e impropriu spus, că nu şi l-a întrerupt cu adevărat niciodată) obiceiul de-a-şi împinge, extrem şi şantajist, orele de culcare. Pentru o persoană mai puţin căzută din tren, povestea n-ar fi aşa de greu de gestionat - o poveste, un cântecel, apoi te ridici din pat şi-ţi vezi de ale tale, încă X ore / minute înainte de a te re-introduce în pat.

Pentru avariaţi, patul e locul acela în care te prăbuşeşti până la următoarea dezlipire matinală cu şpaclul. Şi din care e absolut exclus să te ridici după ce adoarme copilul, pentru simplul motiv că tu sforăi deja cu mult înaintea lui.

Poate pentru că l-am văzut pe bucăţele nu m-a prins... Nu l-am găsit „magic”, aşa cum îl prezintă producătorii (e drept că n-am nici păreri de genul ăsta...), dar nu de asta am decis că nu e de vizionat în tandem. Nu e pentru 4 ani (tind să-l pun pe listă mult după primul Harry Potter, pe care l-am văzut, şi nici ăla nu e pentru 4 ani). Poate pentru 10, 11, 12 ani...? Nu pot estima exact de la ce vârstă-ncolo te poţi bucura de toate nuanţele filmului (care ar merita vizionat), fără spaime stârnite de unele scene. (nu e violent, dar câteva momente din film, una din ele fiind visul lui Hugo, pică mai bine copiiilor mai mari decât celor mici)




Am (re)văzut Habarnam. Zic revăzut pentru că-l mai văzusem în 2007.
Şi ori m-am ţăcănit, ori s-au mai schimbat varii lucruri în spectacol, ori şi una, şi alta - faptul cert este că nu mi-l aminteam deloc aşa cum l-am văzut duminica trecută.

Nu-l recomand pentru că nu e nici reuşit, nici destinat copiiilor. Poate doar celor cu buletin... Are decoruri superbe şi costume foarte nimerit realizate, dar cam atât.

Dacă ai citit în copilărie cartea, dar n-ai recitit-o recent, şansele sunt să fii în extazul propriilor rememorari (eu am fost). Dacă n-ai citit cartea, nu înţelegi nimic.

Muţunau are cartea la grădi, ştie parte din poveste, şi după 10-15 minute de interes sincer, a vrut să plecăm. Am rezistat eroic şi inutil până la sfârşitul spectacolului, ca să pot zice că:

- dialogurile sunt, uneori, de neînţeles (prea rapide, greu de desluşit de copii)

- pentru economia spectacolului, multe dintre personaje sunt compactate (un personaj din piesă redă, implicit, situaţiile mai multora; când copilul ştie povestea, e zăpăcitor)

- piesa e (ca şi cartea) plină de mici scene de violenţă (Habarnam pocneşte prichinduţele - dar nu doar pe Ochi-Albaştri, ca în carte, ci vreo 3), dar, spre deosebire de carte, care condamnă sfătos (ipocrit sau nu... dar condamnă) pocnelile, piesa pare să le glorifice;

- pleci cu vocabularul îmbogăţit de „la naiba” şi alte câteva deosebit de politicoase expresii.

Nu, mulţumesc. O mult mai bună părere am despre Muc cel Mic, al celor de la Botoşani,

văzut în timpul Festivalului Teatrului de Animaţie (despre care n-am mai apucat a scrie la vremea potrivită).

Ne scoatem matinal & seral itinerant cu versiunea sonoră de la Humanitas:

luni, 21 ianuarie 2013

Campania umanitară „Viaţă pentru Gabriel”

Repostez un comentariu al Cristinei Dumitriu, cu scuzele de rigoare că nu l-am sesizat la vreme. Sper să fie în timp pentru Gabriel, chiar dacă termenul iniţial avansat (16 ianuarie) a trecut.

Campania umanitară „Viaţă pentru Gabriel”

7 zile de solidaritate pentru viaţa unui copil!

Universitatea din București anunță campania umanitară de strângere de fonduri pentru micuțul Gabriel-Ioan, fiul criticului și istoricului literar Iulian Costache, lector doctor în cadrul Facultății de Litere.

Gabriel, în vârstă de 3 ani și 8 luni, a fost diagnosticat în decembrie 2012 cu leucemie acută limfoblastică. În acest moment, Gabriel se află internat pentru chimioterapie în secția Oncologie Pediatrică a Institutului Clinic Fundeni, dar aceasta este prima etapă a unui tratament complex, care trebuie continuat într-o clinică de specialitate din străinătate. Gabriel este aşteptat pe data de 16 ianuarie la o clinică germană (Charité din Berlin sau Clinica de Oncologie Pediatrică din Augsburg) unde ar trebui să facă o puncție medulară exact în a 33-a zi de la începerea chimioterapiei. Tratamentul ulterior durează de la 6 la 9 luni, în funcție de reacția organismului, și costă între 80.000 de euro și 120.000 de euro.

Pentru a fi acceptat în clinica germană, este nevoie de suma inițială de 60.000 de euro.

Până acum, în 10 zile de la prezentarea anunțului, cu o solidaritate excepţională, pentru Gabriel s-au făcut donaţii în valoare de 30.000 de euro. Mai avem o săptămână, până pe 16 ianuarie, în care putem să participăm la salvarea vieţii acestui copil, care are nevoie de încă 30.000 de euro ca să înceapă tratamentul salvator în străinătate exact în ziua stabilită medical.

Dacă el pierde acea zi, pierde şansa care se află acum în mîinile noastre.
Fiecare oră contează! Orice ajutor financiar, oricum ar fi, contează!
Orice e-mail trimis mai departe contează!
Solidari, putem salva acest copil!

Are patru ani şi are leucemie. Restul vieţii lui e acum la noi. Donează pentru Gabriel!
Susține-l pe Gabriel!
https://www.facebook.com/GabrielIoanCostache
http://gabrielioancostache.wordpress.com/

Contul umanitar este deschis la Banca Comercială Română (BCR), sucursala World Trade Center, București:

IBAN RO69RNCB0085081826160001 - LEI
IBAN RO42RNCB0085081826160002 - EURO
IBAN RO85RNCB0085081826160004 - USD

La depunerea donației, este necesar să se completeze:
Codul SWIFT al Băncii: RNCB RO BU

Adresa Băncii: Bd. Regina Elisabeta nr. 5, sector 3, București
Titular cont: Iulian Costache
Explicație: tratament Gabriel Costache

Vă certificăm autenticitatea diagnosticului prin anexarea documentului medical ce detaliază situația medicală a copilului.

Cu recunoștință,
Grupul de iniţiativă pentru Campania umanitară “Viaţă pentru Gabriel”

Persoană de contact:
Andreea Drăghicescu
Tel: 0723 154 052
Email: draghicescu_andreea@yahoo.co.uk
Facultatea de Litere (Universitatea din Bucureşti)
Str. Edgar Quinet, nr. 5-7, sector 1, Bucureşti
(Punct de colectare de fonduri: Centrul ID, parter; tel: 021.314.61.77)

Link catre biletul de externare
http://postimage.org/image/r0aokir3h/

duminică, 20 ianuarie 2013

Amintiri amestecate

Clinică. Telefoane. Analize. Întrebări. Decizii. Îmbrăţişări. Injecţie. Post-scriptum.

- Păi, dacă vă hotărâţi, îi spuneţi lui G., vă luaţi la revedere de la ea, şi de acolo vin s-o ia cei cu care avem contract.

Veterinarii văd, de multe ori, stăpâni de animale care ori insistă până-n pânzele albe cu tratamentele, ori speră, chiar şi-n ultima clipă, în miracole. De-nţeles. De ambele părţi.
Poate de asta aceiaşi veterinari insistă, uneori presant, şi-n materie de injecţie adormitoare.

La clinică, în seara-n care s-a dus, m-am simţit presată să decid. Atunci, pe loc, instant, între inevitabil şi ceea ce mi se dădea de-nţeles c-ar fi fost mai rău decât inevitabilul. Cu creierii franjuri, întrebasem unde o pot duce după aceea, unde găsesc un crematoriu pentru animale, ce opţiuni sunt, dacă sunt, de preluare direct de la clinică.


- Nu vreţi s-o îngropaţi?
- Stau la bloc. Singurul loc în care aş vrea şi aş putea s-o îngrop e la sute de kilometri distanţă.

Unde habar n-aveam nici dacă se putea săpa suficient de adânc, din cauza gerului.

- Păi putem s-o ţinem pe balcon şi s-o duci sâmbătă, nu? a zis, la telefon, Bunica.
- Nu cred că-i o idee bună. Nu va fi destul de rece în următoarele zile.

- Îi putem aranja preluarea. Vă mai lăsăm câteva minute să vă hotărâţi?


Am ales. Crezând că aleg bine, că-i scurtăm agonia...

Şi-am simţit, mai apoi, că, dimpotrivă, am jefuit-o.
Că nu i-am respectat demnitatea şi autonomia ei de fiinţă vie.
Că i-am luat, arbitrar şi teribil de injust, dreptul de a muri în proprii-i termeni.

Nu mi-a trecut prin minte (şi ar fi fost, oricum, inutil) să cer seringi cu calmante, şi să-i fac eu apoi, la nevoie, câte o doză, prin branulă, acasă. Varianta-n care făceam, la nevoie, naveta cu ea la clinică şi varianta internării erau excluse.

Am ales.
Dar n-am plecat de lângă ea decât la ceva timp după ce se terminase totul.
Şi, chiar şi atunci, cu un sentiment cumplit de abandon.

Înainte să decid, în vreme ce-o priveam în ochi şi-o mângâiam, aşteptând rezultatul analizelor (făcute aproape numai ca să nu zicem că nu le-am făcut...), unul din studenţi mi-a spus ceva gen „aveţi tărie de caracter, doamnă, eu n-aş fi putut s-o privesc în starea asta”.

N-am idee dacă mă complimenta sau îmi spunea pe ocolite că-s o cotoroanţă sinistră, cu inimă de piatră.

Nu i-am răspuns. Nu puteam vorbi.

Am zâmbit printre lacrimi. Ce vedeam eu nu era căţelul în agonie. Era prietena mea, partenera de alergături, momentan incomodată de-o boală. Şi cred că şi ea vedea la fel.
Ce-o fi prostia asta de slăbiciune, de nu-mi vine s-alerg şi nici nu mai văd bine? Ştiu că tu eşti, după miros... şi nu numai... îmi pare rău că n-am o zi prea bună, să ştii...



Împăcarea (sau ceva asemănător ei...) a venit odată cu telefonul celor de la Raiul Animalelor. Mi-au spus c-au preluat-o, când au planificat incinerarea, m-au întrebat dacă vreau să vin la ora respectivă, mi-au explicat cum să ajung, cât costă toate cele, dacă vreau urnă, etc.
Când am închis telefonul şi m-am întors la discuţia pe care mă întrerupsesem ca să răspund, mi s-a părut că văd, în zare, o imagine zglobie, dând vesel din coadă, la gândul că ne revedem.


Mi-am luat azi, din nou, la revedere de la Boxie.
Mi s-a părut mică, învelită impersonal în sacul galben de plastic, inscripţionat ca „reziduuri biologice”. Cei de la Rai îi dezveliseră capul şi umerii, ca s-o putem mângâia.
Mică şi liniştită. Şi, paradoxal, în expectativă. Ca un soi de alertă, de conexiune cu nuanţele din jur, aşa cum o avusese toată viaţa.

Am mângâiat-o, am plâns, am ieşit din sala aceea. Afară, zeci de luminiţe se aprinseseră, magic, cald şi liniştitor, pe mormintele din cimitirul animalelor. Lămpi mici, cel mai probabil solare.
O flacără a ţâşnit pe coş, însoţită de câteva scântei mici, apoi de una mai mare, care a plutit mai încet.

I-am zâmbit.
- Pa, căţel iubit.

În cealaltă încăpere, din cealaltă clădire, se inscripţiona urna, în vreme ce motanul locului sărea vioi pe maşina de inscripţionat.

Acum n-o mai aştept să apară de pe hol. E cu mine.



Inevitabil, discuţiile ulterioare de acasă au alunecat şi spre altă pantă.

Pe antemenţionatele coclauri, (unde, trebuie menţionat, când n-ajungeam eu să duc mâncare de căţel, întotdeauna se găsea cineva din familie să intervină salvator), Boxie ţinea companie unei persoane în vârstă, căreia îi servea simultan şi de co-locatar, şi de sursă de siguranţă şi încredere (era paşnică, dar trebuia să ştii asta; altfel, vedeai un câine impunător, cu lătrat puternic şi intens, fără prea mari promisiuni de împrietenire...) şi de diversiune cotidiană.

- Acum, ea cu cine mai stă?



Mi s-a ridicat părul pe ceafă la ideea înlocuirii.
Înţeleg nevoia de companion, dar eu pur şi simplu nu mai pot lua alt căţel.

Şi aşa a aflat Muţunau că fiecare persoană, inclusiv Boxie, e unică, şi că răspunsul la a-ţi fi dor de cineva nu e să-l înlocuieşti.

E să-i celebrezi viaţa. Să te uiţi la poze, să-ţi aminteşti momentele frumoase, să poţi mulţumi, fie şi-n neant, pentru tot ce ţi-a adus în viaţă fiinţa respectivă. Să-ţi dai seama şi de ce i-ai adus tu ei, şi să simţi toate astea într-un fel care să te ajute să trăieşti mai frumos şi mai bun mai departe.

Şi că la moartea cuiva mai bine plantezi un copac (sau mai mulţi) şi încerci să faci un bine - ori unui animal, ori unui alt om. Ori, dacă poţi, chiar mai multora.

Că încerci să canalizezi iubirea către persoana dispărută, într-un fel care încă să i se adreseze - chiar dacă numai onorându-i amintirea.

Există adăposturi care au nevoie de voluntari. Există asociaţii care se străduie să facă programe cu animale. Există fiinţe mici în pericol de abandon.



Dar... apoi m-am uitat la lucruri din altă perspectivă.

Boxie n-a avut un stăpân. Boxie a avut o familie. Mare şi tembelă, nu mereu prezentă în totalitate, dar iubitoare, şi a ei.

joi, 17 ianuarie 2013

Nu există minuni

Uneori nu există nici cuvinte.

Dar există imagini. Şi amintiri. E un film întreg cu amintiri frumoase şi poznaşe, cu un personaj central impunător, cu coadă stufoasă.

Am abandonat-o de două ori - odată, când am deportat-o la munte (mă rog, Subcarpaţi) pentru că nu mă mai puteam descurca cu programul meu, pe de o parte, şi cu nivelul ei de energie, pe de alta, şi era evident că nu-i pot oferi orele zilnice de alergătură de care avea ea nevoie, şi, a doua oară, azi.

Definitiv.


Îmi amintesc de ea pui, un ghemotoc zgubilitic şi lătrător, mai mic decât pisica, dormind pe hol, vara, trezindu-se un pic, cât să latre, pentru ca apoi să se lase să cadă lată la loc.

De uimirile ei de pui în faţa unei jucării de plastic: oare de ce nu răspundea la lătrat? şi nici la împinsul cu nasul?

De tentativele mele de-a substitui întreaga canisă - în prima ei săptămână la mine, am dormit pe jumătate în pat, pe jumătate pe jos, cu o mână pe ea, ca să nu se mai simtă singură. N-am urcat-o-n pat, că dacă se-nvăţa aşa?

De câteva scene absolut hilare, cel puţin retrospectiv vorbind, când, în perioadele ei de erupţii dentare, don’şoara rodea noaptea diverse articole de îmbrăcăminte nu suficient de bine amplasate

De nedumerirea ei de căţeluşă relativ rapic crescută-n înălţime: de ce nu mai încap pe sub burţile prietenilor mei căţei?

De drumurile la mare şi la munte. De înotatul prin diverse râuri. De scuturăturile semi-cataclismice ale blănii, la fiecare ieşire din apă.

De perioada în care mergea cu mine la servici, unde directorul general al companiei respective (companie mică şi zurlie, fără ifose ori standarde inutil apretate) îi făcuse loc în organigramă. Deasupra lui, că era înnebunit după câini în general şi după Retrieveri în special.

De cât era de pofticioasă.
Una din faptele ei de arme zice că, odată, a furat materialul pentru o tavă întreagă de cornuleţe. Nu, n-a luat-o subsuoară, plecând apoi s-o mânânce tihnit, la umbră. Dar s-a descurcat să deschidă bucătăria de vară şi să radă instant cam un metru pătrat de cornuleţe crude, care-şi aşteptau, frumos întinse-o pe-o coală A2, rândul la copt.

Evident că după aia a durut-o burta două zile...


De cât era de iubitoare şi atentă cu copii. Puteau s-o tragă de nas, s-o zgârie, s-o bumbăcească - ea se uita în sus şi se făcea că plouă.

De cât de zgubilitică era (pe când o plimbam, am sărit nenumărate garduri, chit că nu intenţionam deloc asta...) şi de cât de fricoasă. Ajunsese ditamai câinele (cât un mascul mic; dacă se ridica în picioare era aproape cât mine), dar, dacă se speria de ceva, se ascundea instant după mine.

De la o vreme (după ce-o deportasem la munte, poate şi pe fondul noilor libertăţi acordate...) începuse să fie mai curajoasă şi mai exploratoare. La un moment dat am urcat pe munte, singură, cu ea. Nu eram în cea mai bună formă şi tovar’şa patruped mai că nu făcea mişto de mine, cu priviri explicite de tip da’ greu te mai mişti, eu am făcut deja distanţa asta, de trei ori, uite, aşa se merge şi lătrături încurajator-ironice.

De faptul că aş fi putut-o iubi mai mult.

De cât mă iubea ea, chiar şi după primul abandon. M-am simţit mereu vinovată că n-o iau înapoi, chit c-o vedeam de câteva ori pe an şi că rămăsese tot a mea, din multe puncte de vedere.

De agonia îngrozitoare prin care a trecut.

De o izbucnire stranie de energie, când, din senin, aproape halucinant, în drum spre clinică şi perfuzii, pentru câteva minute în care mi-a fost foarte greu să alerg în ritmul pe care-l impusese, a redevenit EA.

De felul în care, din reflex, la o coborâre din maşină, i-am spus „dă mâna, Boxie!”.

De cât de mândru era Muţunau că merge în maşină cu ea - amândoi pe bancheta din spate, aşezaţi unul lângă celălalt.

Îţi mulţumesc, căţel iubit, pentru inima ta mare şi pentru c-ai făcut, vreme de 8 ani, mai mult sau mai puţin aproape din punct de vedere fizic, parte din viaţa mea, şi nu numai.


La clinică, pe tabla de pe un perete, în sala în care te-ai dus, a rămas, desenată de A.,o inimioară roşie, în centrul căreia ţi-a scris numele. (am poza, nu o pot încărca... nu ştiu de ce)

Pentru c-ai fost foarte iubită, de foarte mulţi oameni.



Ultima mea amintire despre tine va fi, însepiată mental, îmbrăţişarea ta cu A., a doua (sau poate prima) ta persoană preferată de pe faţa pământului, pe care am chemat-o şi care a lăsat tot ca să vină să-şi ia la revedere de la tine.

Un cap de căţel lângă o căciuliţă în formă de căţel.



La revedere, Boxie. Drum bun spre raiul îmblănit, şi spor la alergat şi joacă.

marți, 15 ianuarie 2013

Moartea domnului Lăzărescu, varianta canină

Titlul e exagerat. Dar, din păcate, prima parte pândeşte cu adevărat.

Ingredientele sunt: o căţeluşă, o insuficienţă renală nediagnosticată corect la timp (nu avea toate semnele clinice, şi, iniţial, nu i s-au putut face analize, din motive de locuit pe coclauri), o serie de tratamente incorect aplicate (în speţă, antibiotice, care n-au făcut decât să-i rupă şi mai departe rinichii-n două), o pancreatită (nu e clar dacă cronică sau acută, nu c-ar mai influenţa acum în vreun fel cursul actual al tratamentelor), o serie de simptome incorect intepretate (de toată lumea, medici şi nemedici...), o (prea) lungă întârziere a reacţiilor potenţial salvatoare. Şi, probabil, cândva, în amonte, una sau mai multe toxine ingerate. De pe susnumitele coclauri.

Se adaugă perfuzii. Şi lacrimi. Şi un termen limită - vineri. Şi speranţă.


Mă gândesc la eleganţa cu care-şi duce agonia.

La momentele în care pare să (reuşească să) uite că e bolnavă.

La deruta pe care n-am reuşit să i-o citesc la timp drept ce era - semn de deshidratare extremă.

La felul în care pare să vrea să mănânce, pentru ca, în nici o secundă, să refuze, cu un aer grav, de parca ar avea o datorie mai înaltă de îndeplinit şi nu-şi permite nicio deviere.

La cât e de jenată că, uneori, nu-şi mai controlează propriul corp.



La felul în care întâmplarea asta mă duce-napoi, în fiecare dintre cei aproape 8 ani pe care i-am petrecut, pe alocuri, împreună.



La îngrijirea bolnavilor în general - indiferent dacă au patru labe şi coadă, sau nu.

La cât de greu trebuie să fie să ai în grijă un copil bolnav - ori, şi mai greu, şi unul sănătos (sau mai mulţi...) care se-ntreabă de ce trebuie să facă sacrificii pentru celălalt, cu probleme.

Sau orice membru bolnav / incapacitat al familiei, la o adică.



La toate dimensiunile suplimentare pe care le deschid situaţiile astea.



La meditaţiile pe tema acceptării.

La contemplarea inutilelor agitaţii cotidiene.

La nepăsare.

La vinovăţie.

La greşeli.

La inevitabilitatea unor lucruri.

La moarte şi la atitudinile faţă de ea.

La egoisme de tip „mai dă-ne timp”.

La tristeţile niciodată vorbite.



La iubire, ca fundal necesar etern.

Pentru că nu lungimea de pe ceas sau calendar a vieţii contează cel mai mult.



Uneori, timpul pur şi simplu se măsoară mai bine cu râsete- fie ele umane sau canine.

Sau cu bătăi vesele din coadă.

miercuri, 9 ianuarie 2013

Chiar (nu) le putem avea pe toate?

Chiar (nu) le putem avea pe toate?

Judecând strict după faptul că mi-au fost necesare trei (sau patru?) zile (dintre care două nelucrătoare) ca să pot termina de citit articolul (care-i cam lung...)... aş zice că eu, cel puţin momentan, nu. Nu le pot avea pe toate. Nu de alta, dar anul trecut mi-am dat doctoratul în renunţări (nu e clar încă dacă şi l-am luat, dar, garantat, mai am suficient de mulţi ani în care să mă perfecţionez pe subiect!).


Sunt convinsă că există copii alături de care e mai uşor să execuţi planuri riguros ţintite spre menţinerea echilibrată a fizicului din dotare în două bărci - profesională şi personală.
(Muţunau nu este unul din ei).

Tind să cred că pentru marea majoritate a copiilor, inclusiv pentru cei intens-solicitori, se pot găsi vârste şi perioade pe durata cărora pendularea-ntre casă şi locul-de-muncă-din-afara-casei să fie mai uşoară.
(Muţunau nu este, acum, în filmul ăsta. Şi nu dă semne că intenţionează să se prezinte la distribuirea-n el).

Nu-s nici în tabăra care plasează mamele în roluri de prestator de servicii exclusiv la domiciliu (deşi am zile-n care-mi promit că, imediat ce câştig la loterie, asta fac), nici în cealaltă, care zice că laşi copilul acasă la 3 milisecunde după naştere şi te-ntorci apoi să-ţi reiei, triumfal, rolul social pentru care-au muncit atât sufragetele.

Perseverez în eroarea de-a căuta o cale de mijloc. Doar că-s convinsă că ea nu poate fi găsită doar prin efort individual, pe cont propriu.

Ştiu că nu există grad coerent de comparaţie, socio-cultural vorbind, între experienţa descrisă în articol şi cea mioritico-danubiano-pontică - decât dacă priveşti foarte de sus subiectul. De atât de sus încât riscă să se piardă miezul. Etica americană a muncii e complet diferit ancorată faţă de cea din Europa în general, nu doar faţă de România, şi multe dintre lucrurile posibile-ntr-o parte sunt complet excluse în cealaltă.


Cu toate astea, cred că nu le putem avea pe toate.

Nu în contextul social actual.


Nu pentru că, de multe ori, îngrijirea şi educarea copiiilor sunt aruncate-n sarcina mamei / persoanelor de sex feminin (din familie sau din vecini - ceea ce, pe termen lung, nu face decât să dezechilibreze şi mai tare balanţa, şi pentru băieţi, şi pentru fete).

Nici pentru că, nu-i aşa, dai dovadă de virtuozitate profesională eternizăndu-te la muncă peste (cele 8 ore de) program. Deci să nu îndrăzneşti să pretinzi pauză de şedinţă la 6 seara, nici pentru un sms - chit că la ora aia tu trebuia să fii deja ieşită, cu copil cu tot, de pe poarta grădiniţei.

Nici pentru că nu-ş ce afurisită de normă culturală impune semi-abandonul copiiilor din dotare în grija altcuiva.

Nici pentru că, la Românica, lipsa promptă de bunici intens exploatabili te cam transformă, brusc, în paria.

Şamd.



Ci pentru că toate cele de mai sus sunt pure amănunte în comparaţie cu esenţa - faptul că naşterea, îngrijirea şi educarea puilor de om sunt, toate, tratate ca activităţi marginale. Anexe, acolo, ale Vieţii Omeneşti Aşa Cum O Ştim Noi. („cine anume sunt „Noi” ăştia?” e o întrebare demnă de Sherlock Holmes).

Care anexe, eventual, nici nu privesc partea masculină a familiei. Dar’mite a societăţii, ocupată cu... nu mai ştiu ce. Poate cu economia de piaţă, acum, c-am renunţat la socialismul ştiinţific, iar de vânat nici nu ne mai amintim.

Paranteză: pe nu mai ştiu ce suport internetic am dat peste-ntrebarea „E bine ca tatăl să participe la naştere?”
Mi-a venit să răspund tot c-o-ntrebare: dar la concepţie?
Că, nu de alta, problema pare complicată.


Revenind la tema marginalizării:

Câte dintre ştirile şi emisiunile TV sunt cu şi pentru copii? Utile cu adevărat? Din categoria „musai să-mi pun copilul să se uite?” (vorbesc de TV ca sursă complementară de materiale instructive, nu ca substitut de părinte / bonă). Nu jafuri sinistre de marketing agresiv de prostii, comestibile au ba. Nici scălămbăieli patetice, pretins culturale, calchiate după cine mai ştie ce circăraie adultă.

Cât din dezvoltarea urbanistică e gândită ca să fie utilă copiiilor?
Desigur, există „jucăriile” din parc.
Şi mai ce? Poluare?
Când mergi cu un cărucior prin oraş, îţi clănţăne dinţii la fiecare bordură - pentru care marii ctitori de profil nu par a fi capabili să reuşească nici cele mai simple alinieri. Asta da, atenţie.

Câte autobuze şcolare avem?

Câte centre publice de activităţi pentru copii?
Cât de accesibile sunt, ca localizare, preţ şi respectiv orar?
Cât de utile?

Ce procent din rolurile sociale ale adulţilor e construit ca să servească, social vorbind, direct şi nemijlocit copiiilor?
Direct şi nemijlocit, nu indirect şi prin intermediari.
Că aici văd eu beleaua.

Oh, da, toată lumea stă în cap şi-n nas pentru copiii din dotare. Doar că ar avea mai mare sens ca lucrurile să fie în aşa fel construite încât să nu-ţi dea sângele pe nas la servici, muncind ca să aibă ăla mic de toate. De toate, mai puţin pe mamă-sa / taică-su. Care, logic, muncesc.


Câtă recunoaştere socială are creşterea copiiilor?
Nu, nu mă refer la facilităţile pretins suportive, de tip „să serbăm public, cu zbierete, Ziua Internaţională a Copilului”.
Mă refer la admiterea şi susţinerea publică a unor aspecte inevitabile din viaţa de părinte.
De pildă: e foarte clar pentru toată lumea că-n zilele X, Y şi Z, când au loc evenimente naţionale implicând copiii (deschiderea şi finalul anului şcolar, etc), părinţii sunt / ar trebui să fie alături de ei. Măcar de cei mai mici. Dar, social, povestea asta nu există. Nu e în niciun calendar. Da, apare la TV. Da, fiecare se descurcă (sau nu) pe cont propriu.
Asta e tot.

Habar n-am cum e când, la vreo şedinţă cu părinţii organizată de clasa copilului mai mare, ai de mers cu copilul / copiii mai mici. Cu un bebeluş, eventual.
Că ceva îmi spune că tot „deranj” va fi ştampilat pe tine.
(nu, nu ştiu decât la mâna a doua cum e şi nu mă paşte ipostaza)

Sper să greşesc.

Ditamai ipocrizia socială. Sau nepăsarea. Sau lipsa de coexiune. Sau colecţia de ifose victoriene. Sau căutarea excesivă a celui mai mic numitor comun. Sau...cine să le mai numere.

Deci, nu le putem avea pe toate.
Ce-i de făcut ca să putem ?

Că, nu de alta, dar părem a ne petrece cam mult din viaţa de adult încercând să compensăm neajunsurile copilăriei.

duminică, 6 ianuarie 2013

Din ce este compusă o bufniţă

Păi... să vedeţi, dom’ şef, că din ea însăşi.

Desigur, dar şi din părţile astfel denumite:



Imaginea provine de pe site-ul World of Owls, de unde am putut afla o sumedenie de alte lucruri despre bufniţe.


Bufniţofilia nu vine post Harry Potter (deşi am putea-o aprofunda pornind de la acest pretext). Cred că m-am trezit acum vreo trei (sau patru...?) luni cu gândul că putem face o bufniţă din fetru şi apoi m-am apucat de căutat modele.

Bufniţa de fetru nu e gata nici până în ziua de azi (am găsit în schimb câteva modele foarte haioase pentru pinguini).

Dar am dat peste multe alte chestii interesante:
- există multe feluri de bufniţe adevărate - 162 de specii diferite, conform unelor surse, 170 & ceva, conform altora-  şi şi mai multe, mult mai multe, de colorat!
- se pot găsi planuri de lecţii bazate pe bufniţe şi chiar şi biscuiţi-bufniţă!
- sătmărenii tocmai au fost rugaţi să se ocupe de recensământul bufniţesc
- există o Societate Ornitologică Română, dar şi o Asociaţie Ornitologică Română
- de la AOR aflu că în România bufniţele sunt protejate prin lege (sau măcar erau...)
- se pot construi bufniţe din piese de computer reciclate:
(sursa)


Imaginea cu părţile bufniţei e doar una dintre ele. 

vineri, 4 ianuarie 2013

Să zic de P!nk

Site-ul dumisale, aici.

Detalii wikipedieşti, aici.

Poză cu mama Pink alăptând, aici. Şi mai jos, că prea e frumoasă.



Un interviu cu mama Pink, aici.

Mie-mi place pentru că e zurlie. Şi autoironică. Şi stăpână pe ea. Chiar şi când o mai dă de gard...

miercuri, 2 ianuarie 2013

Şi-am încălecat pe o mătură...

... şi-am început Anul Nou Cinefil.

Ce făceau pe 1 ianuarie Muţunau şi Mamiţuni?

Se uitau (mai dublat mamiţuneşte, mai nu) la Harry Potter şi Piatra Filosofală. (îngrămădit afiş mai avea...)
(am avut nişte ezitări, recunosc, dar fiind că răspunsul la întrebarea: ochii cui vor fi scoşi cel mai des (cu baghete mai mult sau mai puţin improvizate)? era extrem de clar; dar lăcomia cinefilă a învins!)


Ce au făcut de atunci până acum Muţunau şi Mamiţuni?

Sesiuni intens-neîntrerupte de întrebări şi răspunsuri.

Da’ de ce nu-ştiu-ce Voldemort / Harry Potter / Hogwarts / trolul? (trolul pare a fi cel mai memorabil personaj. iar Harry Potter se distinge de Ron nu prin culoarea părului, ci via ochelari)

Dar trolul a murit? (nu) Şi unde s-a dus după aceea trolul? Şi ce a făcut după aceea?

Dar la noi în ţară trăiesc troli?

Grea întrebare. Primul răspuns ar fi putut fi nu, troli nu, eventual tăntălăi, dar ăia-s o subspecie de troli neînfăţişată în Harry Potter.
Evident, următoarea întrebare ar fi fost „da’ de ce e neînfăţişată în Harry Potter?”
Şamd.



Pentru cine nu s-a apucat încă de cinefilat intens, 4 ani jumate poate fi cam devreme să te apuci fix de Harry. Plus că (dar asta mi-a trecut ulterior prin minte) ar fi fost frumos de citit (direct, nu prin intermediari) şi de văzut apoi filmul.
Dat fiind însă că mai sunt 7 părţi de vizionat, aş zice că nu e timpul pierdut.


Următoarele pe lista lunii ianuarie sunt Narnia



şi Hugo.




Separat de ochii muţunautici & oarecum noptatec s-au văzut Un an bun



şi Oare cum o reuşi?




După primul căutam vin (de beut...) şi nume de podgorii care acceptă zilieri - de preferinţă, în Provence. (Momentan n-am descoperit nimic.)

După al doilea, m-am gândit să nu mai fac liste, ci să purced la instituirea borcanului cu dorinţe. Agendă pentru liste, nu de alta, am. E şi cartonată, îmi pot da cu ea în cap mai cu spor (în stil Dobby) de fiecare dată când ’oi uita ceva (scris sau nescris acolo...).
Deşi sper ca nu fix ăsta să fie tonul anului recent sosit...

La mulţi ani!