miercuri, 24 august 2016

Cum s-a făcut de n-a primit Crucea Roşie nişte haine de donat


- Auzi, unde sau cui dau eu nişte haine care nu-mi trebuie?
- De adult sau de copil?
- Ambele. Sunt curate, purtabile, dar nu le mai folosim - fie sunt vechi, fie demodate, fie avem destule. Pe unele le-am primit şi noi, la rândul nostru. 
- Ăăă.... erau ceva asociaţii... Da’ nişte oameni mai nevoiaşi nu ştii şi tu? Sau să le duci la ţară? 
- Nu mai am ţară, de când au vândut ai mei casa bătrânească. Şi e oricum departe. Caut ceva în Bucureşti. 
- Păi să căutăm pe net.

Îmi place ideea de-a dona haine (tribul din care cu onor fac parte cred că practica asta de pe vremea când nu erau de purtat decât frunze de smochin... ne putem lăuda cu haine de copii care au peste 30 de ani de purtare (infrecventă, ce-i drept) şi, ce să vezi, încă mai merg o tură) 

Îmi aduc aminte de halul în care nu-mi mai încăpeam în piele, copil fiind, când primeam vreo chestie mai deosebită. E drept, pe vremea aia opţiunile nu erau cine ştie ce variate...
Da’ ce tristă am fost când n-am mai încăput în tricoul cu ABBA... (dintr-un material sinistru, de care astăzi aş fugi urlând, dar care atunci era un fel de platină textilă....)

Când le dai, hainele-şi schimbă şi-şi recapătă valoarea... uneori peste evaluările iniţiale, pentru că li se-adaugă semnificaţia darului.

Aşa c-am privit cu ochi cât se poate de încărcaţi de nostalgie apreciativă povestea cu donatul.
Deci, cui dai haine? 

Avem aşa, la prima strigare gugălească (pe necunoscutelea, neavând nicio idee despre cine-s şi ce fac asociaţiile astea):

Paranteză: N-am nici cea mai vagă idee despre unde ajung hainele.
Sper că nu aici:



Deci, unde?

- Social XChange, care funcţionează pe principiul schimbului (donezi şi primeşti puncte pe care le poţi schimba pe altceva ce-ţi trebe). Interesant concept, adecvat comunităţilor fără posibilităţi. Povestea pare a fi derulată de consiliul local (sau măcar afiliată lui...)

- Împarte.ro - o comunitate care pare să-ncerce-a pune laolaltă doritori şi donatori. (poate şi reuşeşte, n-am informaţii despre cum se petrec lucrurile). Nu pare a fi locul în care dai un sac odată - cererile de donaţii sunt particulare.

- Atelierul de Zâmbete - care strânge haine şi materiale educaţionale pentru copiii aflaţi în Centrul de plasament Sf.Iosif din Bucureşti.  Nu e clar cum donezi haine (probabil mergi la ei?). E mai clar cum donezi cei 2% redirecţionabili şi cum poţi deveni voluntar. Bun şi aşa, dar nu e ce căutăm.

- Containerul milei - nu foarte inspirat intitulat, dar există, funcţionează, primeşte haine, iar cel puţin unul din paznicii de la Centrul Ceh e o persoană civilizată şi drăguţă.

- Ceva eveniment prin septembrieal Asociaţiei Social Activ

Crucea Roşie sector 6. Care zice că e uşor să faci bine.
Frumos, teoretic. 
Practic.... 
Acu’, înţeleg că nu-i cazul să-ţi asumi că primeşti toate împăduchirile pământului. E chiar recomandat să nu...
Beleaua e că din text (tâmpiţel redactat, oarecum în divorţ şi cu logica, şi cu limba română...) nu reiese profund negru pe alb (ci doar dacă ţii morţiş să zici că-i aşa...) că onor Crucea Roşie se ocupă de curăţare, dezinfecţie, etc, şi că tu donezi 6 lei pe kg pentru asta (dacă n-am cântar, ce fac, donez după ochi? cântărim acolo?). 
- Aşadar, cui le dai? 
- La Crucea Roşie ar fi nevoie să mă duc în timpul orelor de program, şi cu bani, aşteptându-mă, eventual, să nu fie primite pentru că nu le-am spălat la Nufarul? 
- Cred că le spală ei.... aşa ar fi logic.
- Neah. Unde ziceai că e Centrul Ceh?


(Mofturoşi tare, donatorii ăştia, după ce că dau şi ei trei batiste, acolo...)

Notă: Centrul Ceh habar n-are de acest text. Nu e scris în colaborare cu ei sau pentru ei. Pur şi simplu, din informaţiile disponibile la o primă căutare, opţiunea oferită la poarta lor a părut cea mai convenabilă. 

vineri, 19 august 2016

Sportive


Muţunau m-a anunţat, acu' vreo două săptămâni, că intenţionează să participe şi el la Olimpiadă.
În calitate de fotbalist. (cred că nu chiar anul ăsta... parcă zicea ceva de Tokio...)

'Mnealui consideră de la sine înţeles că din toamnă va fi înscris la fotbal. Mie mi se ridică periul pe ceafă când mă gândesc:

1. la drumurile pe care le-aş mai avea de făcut în plus, prin acest oraş minunat, ca să-l plimb pe musiu la fotbal...
2. la impresia mea mai mult decât proastă despre practicanţii acestui sport. (da, (şi) din media vine... mai am până să cred c-am dat peste vreun fotbalist inteligent... iar de suporteri mai bine nu mai zic nimic.)


Nu-mi plac manierele antrenorilor figuranto-danubiano-pontici, cu ifose de spartani amatori şi mari campioni nepremiaţi încă.

Nu cred că spiritul competitiv e o virtute. Dimpotrivă: sunt sigură că-i o prostie, şi-ncă una dramatic gonflată dincolo de orice proporţii rezonabile (în viaţa reală accentul cade, sau ar fi bine să cadă, pe colaborare, nu pe "dă să-ţi iau faţa, fraiere"; restul sunt pretexte, categoria "da' ce era să facem şi noi...").
Dacă nu poţi fără comparaţii, n-ai imaginaţie. (Inspiraţia e altă poveste).
(în caz că te buşesc protestele la lectură, dragă cetitoriule, adu-ţi aminte cât de mişto era când te-ntreba şi câinele portarului "tu cât ai luat la teză? da' Gigel? pfai..." mai ales când Gigel luase mai mult...da. am mai dat exemplul ăsta. şi intenţionez să-l repet pân' la receptarea sensului, la destinaţie...)

Nu-mi place accentul pe "nu e bine", cu ochi daţi peste cap când îndrăzneşti să indici că nu prea-nţelegi cum ar fi bine...
(aşa, ca idee, "nu e bine" nu imprimă nicio direcţie şi nicio acţiune. doar exteriorizează pretenţiile de arbitru, aerele de superioritate şi lipsa de răbdare / pricepere....)

Variantele de "motivare"  via intimidare, insulte ori violenţă de orice fel mă stârnesc teribil să răspund în aceeaşi limbă, folosindu-mă, fie şi doar demonstrativ, de-o tigaie de fontă.


Şi la majoritatea antrenorilor locali cam asta am văzut.

De ce-ar trebui să-mi dau copilul pe mâna cuiva ne-echilibrat emoţional (ca să nu zic neterminat...)? Şi să mai şi cotizez pentru asta?
A, ca să ajungă să câştige medalii întru satisfacţia Eroului Necunoscut Tip Putoare de Canapea?

Istoria cu sporturile practicate de Muţunau e următoarea:

- Pe la ilustra vârstă de 4 ani, Muţunau a fost dus la patinoar.
După o primă lună, am stabilit că mai venim. Nu de alta, dar junele părea să nu fie prea preocupat de propriul său echilibru şi intra din senin cu căpăţâna-n diverse "obstacole" cum ar fi uşa, dulapul, peretele...
Cu toate protestele dumisale (apărute doi ani mai tarziu), am perseverat. De ce? Pen' că onor antrenorimea se purta încurajator şi relativ civilizat. Da, se văd încă, pe la colţuri, tendinţele vehemente, da' oamenii şi le ponderează remarcabil.
(a propos, acum pare-a fi un moment bun de achiziţionat patine, cu precizarea că nu are sens să-nfiletezi copilul în patine de piele decât când e măcar la intermediari, dacă nu la avansaţi)



- Am încercat, la un moment dat, înot, unu-la-unu.
Antrenorul avea oarece probleme de disciplină (în sensul că întârzia sau nu venea....) şi, la un moment dat, am cedat nervos şi-am renunţat la ultimele două şedinţe din abonament, plătite, mare greşeală (că deja ar fi trebuit s-o văd venind...) în avans.


- De la 5 ani jumătate, musiu prestează escaladă.

La asta nu renunţăm decât dacă pleacă instructorul pe Marte.
Într-o vreme, Muţunau îl înnebunise de cap pe bietul om (nu mai asculta de nicio culoare, nicio indicaţie, nimic). Onor instructorul s-a prezentat cu dificilul studiu de caz la îndrumătorul de lucrare de dizertaţie şi, încet-încet, a scos-o la capăt.
Am căzut de acord (spre regretul instructorului, care-ar fi vrut şi el să aibă un premiant la activ) că mă cam doare la başcheţi de concursuri, şi că vreau să-i placă escalada copchilului, nu să devină motiv de plâns şi stres. (instructorul are însă libertatea să-l convingă pe Muţunau să participe din proprie iniţiativă, n-am interzis asta)


Cu patinajul o s-o-ncheiem, că şi-a atins scopul.
Junele nu mai intră atât de des cu capu'n gard, uneori se uită pe unde merge şi de stat pe picioarele proprii, cu patine cu tot, stă.
Nu se dă în vânt nici după antrenamente, nici după ideea de patinaj artistic, şi nu cred că lăsându-l să renunţe lipsesc patinajul de vreo stea...

Era un pic altă treabă dacă existau posibilităţi de antrenament pentru patinaj viteză - aici cred c-ar fi existat interes semnificativ din partea sportivului - şi de hochei nu mă ţine nervul (nici când mă gândesc la izbituri, nici când mă gândesc la costul echipamentului).

Beneficiul suplimentar scontat e că la iarnă vom avea  weekendurile libere pentru schi.... (cursurile de patinaj au fost şi vor fi în weekend).

Cu escalada sper să nu.

Nu cred că scap fără fotbal (cel puţin o vreme va dori să meargă). Nu-mi rămâne decât să caut antrenori normali la cap, preocupaţi de plăcerea jocului, nu de milităreală prostească.

Trag speranţe pe partea de înot şi mai am nişte vise de yoga şi aikido (care nu au cum se materializa simultan, că ziua are doar 24 de ore).


luni, 8 august 2016

Cu ce ne mai ocupăm noi





Muţunau? Se plimbă pe Rarău.

Mamiţuni? Şmotru.

(nu, nu vor exista poze cu această strict necesară activitate)

Păi, dacă nu mi-a plăcut cartea...

duminică, 8 mai 2016

Cinefile & nu numai


Mergem la Cartea Junglei.
3D, IMAX, ochelari, chestii (ocazie cu care ajung la concluzia c-aş vrea să văd, tot  IMAX, şi Alice în Ţara din Oglindă (sau cum or alege să-l traducă atunci când o s-apară). Prea psihedelic, de neratat.

Consultat în prealabil, Muţunau, desigur, zisese că nu vrea nicio carte a niciunei jungle, ce-i prostia aia. După aia, a uitat. Vai, ce supriză.




După film, Muţunau, extaziat, pretinde să-i şi citesc din Cărţile Junglei.
Na bine.



Evident, şi pe-astea le refuzase, de nenumărate ori. Acu's bune.

Vedem, pe sărite, şi desenul animat din 1967:


(trailerul e foarte... anii '60!)

Ajungem să vorbim despre Kipling, despre celelalte personaje din Cărţlle Junglei (foca albă Kotik şi mangusta Rikki-Tikki-Tavi), despre celelalte ecranizări, despre adaptarea cărţilor, despre diferenţele (uneori semnificative) dintre carte şi film, despre esenţializarea şi comprimarea acţiunii, şi despre vocile actorilor.

Şi vechi,



şi noi




Despre acest trailer n-am vorbit, m-am amuzat, momentan, numai eu:




Şi apoi, mulţumim ţie, o Zeiţă a Curiozităţii şi ţie, o, Zeule Youtube, iată ce bijuterie mai urmărim:


(habar n-aveam de existenţa filmului; există şi o variantă rusească, cu actori, pe care însă n-am studiat-o încă)

Mowgli, regret, dar Rikki-Tikki-Tavi te-a luat, ea e favorita.

Cireaşa cinefil-spoileritoro-blasfemică de pe tort:
- Mami, da’ dacă Hristos a înviat, Jon Snow a înviat, Akela când învie?

 

vineri, 6 mai 2016

Vând mofturi, calitatea I


Mofturile lui Muţunau sunt, din nou, record la hectar. Mai ales cele la mâncare.
(probabil, în curând se şi coc)

Ieri seară cere 2 tartine (pâine prăjită şi brânză de capră, varianta cu mărar).
Pâinea, proaspăt scoasă din cuptor.
- Nu e bună! Prea moale! Vreau prăjită!
Având în vedere că erau de reparat oarece deranjamente intestinale, na, hai...
După ronţăirea unei felii şi jumătate:
- E foarte bună, mai vreau! Mai faci, te rog?
Prima reacţie la a treia felie, sosită-n 5 minute sub nasul dumisale:
- Da’ nu mai pot....
A doua reacţie (matinală, de tip „povestea de a doua zi”) la a treia felie:
- A, nu, nu-mi place deloc!

Caut aparat de printat 3D care să poată printa mâncare. Altul decât marca proprie...

***
Tacticile sunt, şi ele, misterioase:
- Îţi mai dau roşii.
Povestea a început acum vreun an, dar nu s-a învechit. Niciun pic.
- Nu-mi plac!
Mă holbez năucă spre farfuria de unde-au dispărut, în timp record, 3 roşii. Feliate şi destinate lui, desigur. Sunt primele pe care le-a mâncat.
- Nu pricep. Pe astea le-ai mâncat.
- Pentru că nu-mi plac!

A mai durat încă un trimestru să aflu că musiu atacă primordial ingredientele detestabile, ca să scape de ele. Aşa, îşi lasă la final ronţăielile favorite! (Oare ce nu pricep?)
Recompensa întârziată, versiunea locală.
Buuun.

Inutil de precizat cam câte kile de roşii a balotat între timp.

Ce se întâmplă însă când, la momentul în care Muţunau şi-a lichidat roşiile, iar alt comesean încă mai are?
Muţunau se întinde şi mai ia. Evident, că doar lui nu-i plac.


***
Amânarea nu merge întotdeauna în direcţia dorită:
- Nu mai mănânc X!
(X poate fi, realmente, absolut orice. În seara aia era ultima porţie din nu-mai-ştiu-ce, iniţial pus pe masă pentru mine)
Evident (şi greeeşiiit), mă apuc să lichidez ce-a mai rămas, hliup, hliup...
A doua zi:
- Vreau X!
- Prea târziu. Calu’ fugise.

(Aceasta e sublima metaforă amploaiată pentru exprimarea directă, scurtă şi la obiect, dar nu lipsită de valenţe emoţionale profunde, a importantului construct de ireversibilitate. Alea iacta est-ul mamiţunic.)
Muţunau, indignat:
- Calul trebuia să mai stea!




***
Tot pe teme de deranjamente intestinale, explic metodele străvechi:
- Ştii, când eram eu copil şi aveam probleme de-astea, părinţii mei îmi dădeau să înghit sâmburi de măsline.
Muţunau nu poate/ nu vrea să înghită pastile. Nu întregi. Dacă nu le-ai ronţăit un pic, nu, nu, nu, nu vor aluneca pe gât!
Mai uşor aş trata (cu) un tigru.
În plus, sâmburii de măsline sunt culmea ororii. Cum să mesteci liniştit o măslinuţă grasă, presupus des-sâmburită, şi să te trezeşti cu dinţii temeinic şi scrâşnitor înţepeniţi în ... piatra aceea?

Drept care replica vine instant, cu tremurul de silă de rigoare:
 - Asta mi se pare complet lipsit de bun simţ!
 

marți, 26 aprilie 2016

Anatomie şi alcool



Ajunsă acasă, mă extrag (cam din mers) din budigăii din dotare.

Notă: lenjeria intimă se schimbă în intimitate.
Dacă eşti adult.
Dacă eşti Muţunau, lenjeria intimă se schimbă oriunde şi, până la poruncitoarele răgete mamiţuneşti („la rufe murdaaaareeee, înainte marş!” / „în maşina de spălat, nu pe lustră!”) se flutură apoteotic oriunde şi oricând.

Deci, cum ziceam, lenjeria intimă, în intimitate (care intimitate se obţine cu greu. şi cu răgete).

Da’n rest n-am vreo problemă să multităscuiesc, de-un par example defilând cu telefonu’ la ureche, în timp ce ţopăi să închei cu deghizarea în om serios. Fotomodel supraponderal de lycra, bumbac şi dantele (dantele mai rar, în ultima vreme... uh...).

- Ţi-am văzut fundul!

- Aşa. Şi, e tot ăla?
Pauză de gândire muţunautică.
- Ai un fund... robotic!
Hă? E de bine, sper...
- Cum adică?
- Un fund, aşa... ca de metal...
Mmm, metal, tare. 
Stima de sine, uhuuuu, cote înalte! Stratosferice, interplanetare, intergalactice, iuuuuupiiiiiiii!
- ... cu beculeţe, ca pomul de Crăciun!
Mmm.... nu. 

***

Nu avem gândaci. Rar se mai rătăceşte câte unul mic, via ţevi de apă.

Nu mai avem furnici. Au fost genocidate cam acum un an de Bunica, după vreo 3 săptămâni de vizite intense (şi teste nucleare aferente - anti-furnici, desigur). Cu ce? Habar n-am. Dar a luat-o-n foarte serios. Furnicile cred c-au murit de atac de cord. (au cord? hm... temă de cercetare).

În vară am avut şi purici (când a plecat pisica în vacanţă, cam în aceeaşi perioadă cu Muţunau, puricii au sărit pe mine, că dé, trebuia să trăiască şi ei, e şi ei oamini). 
Dar i-am dovedit. Cu levănţică şi lumânărele plutitoare. Parol. Ei, şi oarece înjurături, acolo... (de pe urmă cărora mi s-a sugerat să scriu o carte. cu poze).

Dar avem (din când în când...) bere. Şampon Radler, mai exact. Pe care, uneori, de oboseală, o mai vărs din cană.
- Cred că gândacilor le place berea!
Bine că eşti tu deştept. 


Asta e puţin. Ieri sear
ă am vrut, doar eu, un pahar de vin (ca tot omu'), şi azi dimineaţă am constatat (via confruntare plină de suspans cu paharu’ nemişcat din vitrină) c-am uitat să-mi torn...
Aşadar, din seria „beau ca să uit”, vinul Muscat are, în mod cert, şi efect placebo. 


sâmbătă, 23 aprilie 2016

Sclavagirea Muţunaului


De ceva timp Muţunaul s-a trezit oprimat implicat în tot felul de acţiuni domestice, de la spălarea vaselor (folosite de el) până la făcutul bagajelor, datul cu mopul şi, mai nou, spălatul rufelor.

- Ia, treci încoace să punem rufele la uscat.

Muţunau înşfacă teancul indicat de bulendre şi purcede spre balcon.
Terminăm toată povestea după care musiu îşi face grandios ieşirea din balcon:
- Să ştii că nu sunt menajerul tău!


Din capitolul „dacă doriţi să revedeţi...” deschid, peste vreo 3 ceasuri, discuţia despre protestele dumisale:
- Dacă-ţi aminteşti, erau hainele tale!
- Da. Şi până acum le-ai înşirat tu. Care-i problema?


miercuri, 6 aprilie 2016

Educaţia ... alternativă


Cum de destulă vreme am redevenit destul de slobodă la gură (când sunt în trafic, cel puţin, e regulă), avem în program următorul gen de evenimente:

Într-un (deocamdată prea rar) interludiu pietonal, mergem pe jos spre maşina lăsată departe-n parcare, că destul cu atâta trafic. Atentă la conferinţa de presă extrem de importantă pe care i-o ţineam din mers lui Muţunau, mă împiedic puţin de te miri ce (propriile picioare, probabil), taman când spuneam ce am de gând să fac eu pe viitor în preaimportanta situaţie X. 
Mă redresez un pic şi nu cad lată, da’ ţopăi un pic, stil Bălănel şi Miaunel.


Din dreapta jos se aude:
- Fac iooo... Faaac!
Hă?
Muţunau, de unde era până atunci potolito-cherubinic, îşi scoate faţa de Iggy Pop şi se-apucă de dat din mâini şi din picioare, stil electrocutat:
- Uatdăfaaaaac!!!
- Te-ai apucat de engleză?
- Îhi.
- N-ai început cu capitolul bun. Astea-s înjurături, intră-n program după ce-ţi iei permis de şofer.



Continuând pe aceeaşi linie şoferească, evit, la mustaţă, să mă împrietenesc cam tare, via coliziune, c-un coleg participant la trafic care, sătul de stat la coada de pe banda lui, virase înspre a mea fără să se asigure. Îmi exprim instant (şi de uz propriu, că omu’ n-avea cum s-audă, rămăsese deja mult în urmă) admiraţiunea faţă de el:
- Idiot intergalactic!
Muţunau, care de obicei nu se amestecă în disputele şofereşti, zice, pe un ton uimit:
- Uau, ăsta cred că e faimos! Acu’ ştie toată lumea de-aici cât de prost conduce!


Când am ajuns în final acasă, ne-am uitat la un filmuleţ. Cu cafteli, desigur, că doar ăsta-i contextul în care văz că trăim.
 (Am dat şi explicaţiile despre cum se filmează, de fapt, scenele, cum luptele-s de fapt, aproape de fiecare dată, un soi de dans bine exersat, etc)



Evident, Muţunau e acum fan Jackie Chan / Maestrul Beţivan. 

miercuri, 30 martie 2016

Exmatriculatul


Apel matinal de la cadrul didactic:
- Mama lu’ Muţunau, da’ Muţunau iar a pocnit un copil la şcoală!
 

Între noi fie vorba, nu ador cadrul didactic în chestiune.

Nu după ce am auzit-o spunând că ea ar vrea s-o iubească elevii (da’ ia-ţi, madam, un adult. sau mai mulţi. terapeut, gigolo, ambele) şi, de asemenea, să-i respecte autoritatea. Da’ aşa, din proprie iniţiativă, din bun simţ, de cum intră pe uşă, fără vreun demers din partea dumisale.

(Faptul că astea două se bat cap în cap nu pare s-o deranjeze la dialectică.)

Autoritatea se câştigă - cea pur ierarhică însă e o convenţie şi atât. Respecţi funcţia, dar nu persoana. 


Autoritatea relevantă şi respectată e cea dată de expertiză / experienţă, care se vede prin ghidaj. 

Respecţi experienţa, pe de o parte, când crezi că există. 

Respecţi persoana, pe de alta, prin ceea ce face concret, în relaţia cu tine, nu pentru ceea ce pretinde sau predică. Cu alte cuvinte, respecţi cadrul didactic în cadrul creat şi clar comunicat (rareori în afara cadrului, aia e dresură sau docilitate) şi asta când şi dacă ai încredere în ce face şi (semnificativ mai
puţin relevant) în ce zice.

Modelul clar de verificare a precizării de mai sus sunt grupurile de adulţi: în contexte puţin familiare, cu reguli neclare (sau clare, dar şi mai clar încălcate) sau percepute ca opresive (sau inutil restrictive) câţi adulţi sunt „cuminţi”?

Punând peste asta tendinţa copiiilor de-a explora, na, uite de ce e bine să tot repeţi că râdem, glumim, dar în incintă.... şi să-ţi mai temperezi aşteptările profund idealiste.
Laşi acas’ bagheta de zână.
Nu de alta, dar nu lucrezi cu elevi imaginari, ci cu copii reali, cu stări, mofturi şi suceli proprii.

Muţunau nu e la curent cu lipsa mea de admira
ţiune, dar cadrul didactic, m-aş mira să nu. Căci, dacă adoraţia e ce cauţi, îţi e extrem de clar când n-o ai. O simţi la venă. Ce venă, la mitocondrie!

Deci toate comunicările dintre noi au ... un „ton”. Subtil, desigur, căci dacă vrei adoraţie / acceptare, doar n-o să rişti dezaprobare. Dar ce la îndemână e să te foloseşti de orice detaliu legat de copil...


Aşadar, na poftim, epopeea scatoalcelor continuă. După urechelile şi păruielile de anul trecut (implicând, nota bene, alt cadru didactic), copchilul, silitor nevoie mare, a băgat la cap ce şi cum se face şi s-a apucat să împartă şi el, că, dă, dacă ăsta-i modelul...
Un an şi jumătate a fost, când şi când, victimă. Acu’ a sărit de partea cealaltă a baricadei...

Pe scurt, s-a gândit să-şi pocnească o colegă, în timp ce coborau pe scări, el în spatele ei. Fata nu i-a făcut nimic, nici pe scări, nici mai înainte, dar lui Muţunau i-a „venit” s-o altoiască, deci jap, una după cap.
Conferinţă de presă, acasă:
- Îţi interzic să mai dai în fete, acum sau vreodată, cu excepţia cazului în care eşti în legitimă apărare, respectiv în pericol de moarte din cauza persoanei respective! Clar???
- Clar....
- ... şi fără alte pocneli! Clar?
- Clar..
.

Îhî. Vezi să nu.
Clar ca noaptea, cum ar veni.

E drept, când s-a mai luat ulterior de-o alt
ă fată, respectiva îl ghiontise ea, perseverent, până când Muţunau s-a-ntors, a-mpins-o, ea s-a dezechilibrat şi el „s-a urcat pe gâtul meu”.
Fătuca a reclamat insistent la mama dumisale, mama în chestiune m-a abordat, şi, taman când propusesem să-i confruntăm pe împricinaţi  da’ nu stabilisem când, am dat nas în nas matinal, la şcoală...
şi-am pus-o ad-hoc de-o reconstituire...


Muţunau negase ferm agresiunea:
- Nu i-am făcut nimic! Ne înţelegem bine! Ne-am şi pupat!
Hă?
- Gogule, sigur n-ai împins-o şi-ai uitat, cum eşti tu, prins doar de ale tale?
- Eu cred că nu!
 

Eh. 

La reconstituire, nu prea m-am prins ce şi cum, victima povestea neclar, iar agresorul se zbătea intens în braţele mele, deloc dornic să participe la anchetă.
- Da’ cum s-a întâmplat? Erai întinsă pe jos? Era el pe măsuţă? Că, altfel, nu pricep cum şi s-ar fi putut urca pe gât.
- Eu îl necăjeam
(ghionturi), el mi-a spus să mă opresc, nu m-am oprit, şi el s-a întors, m-a împins, şi eu am căzut în genunchi, şi el s-a urcat pe gâtul meu.  


M-am încruntat, nepricepând, în continuare, cum te poţi urca pe gâtul cuiva. Poate... aşa?



Fătuca mi-a interpretat greşit apocaliptica strâmbătură şi s-a grăbit să adauge:
- Dar l-am iertat, acum suntem prieteni!

Na, desfă iţele...

Iar următoarele incidente semnalate de şcoală (care nu pare să ştie sau să nu-i pese de incidentul cu a doua fată) au fost cu R., unul dintre băieţi.

La o primă ciocnire, R. s-a-ntins peste Muţunau, care tocmai încerca să-şi escrocheze un alt coleg, dotat cu o bancnotă de 10 lei.
R. voia, după toate aparenţele şi mărturiile părţilor, să smulgă el banii.
Muţunau, negociator ghiontit, l-a împins pe R., care a căzut. Zbang, incident. (e drept, R. putea cădea peste măsuţe şi scaune, se putea lăsa cu consecinţe nasoale...)

La a doua, R. se ocupa cu turmentarea verbală a Muţunaului (n-am reţinut pe ce temă). Personajul agresat verbal a răbdat cât a răbdat, după care, sătul de insulte, jap, i-a şters o palmă peste ochi vorbitorului.

Ne-ntoarcem la adorabila discuţie cu adorabilul cadru didactic:

- Şi Muţunau şi F au şi făcut mizerie în baie, au împrăştiat toate şerveţelele şi au murdărit pereţii băii cu albastru....

 

Ăsta fiind cu totul alt episod. Da’ matale ce păzeai, dacă nu te superi? 

- Cum de au scăpat neobservaţi?  Că presupun că mâzgâlirea totală a băii a implicat ceva timp, nu două minute jumate...
- Păi nu avem cum să-i observăm pe toţi...
- Siguranţa elevilor, la şcoală, e în sarcina personalului şcolii. Cum plănuiţi să îi observaţi mai bine?
- Pornim de la ideea că respectă regulile. Chiar nu avem cum să-i controlăm mereu pe toţi.
 

Iuhuuu, imaginarul la putere. Copiii respectă regulile! Mmm, ce de-a porci zburau planat azi, pe sus...
- Nu vorbesc de control, vorbesc de monitorizare. Măcar să ştiţi cine unde e şi de cât timp. Acum s-au ţinut de boacăne. Dacă i se face unuia dintre ei rău, cât vă ia până observaţi?
- ...
- Nu e OK.
- Aş prefera să vorbim despre asta mai mult când ne vedem.
 

Sigur, dă-o cotită. Dacă tu crezi că-s mai suavă în persoană... 

- Când s-a întâmplat asta?
- Ieri s-a întâmplat asta, dar nu am apucat să sun, am avut foarte multă treabă... Dar acum, mai ales că l-a pocnit pe R., Muţunau va trebui să rămână trei zile acasă. 

Mai cu întârziere, c-a avut cadrul didactic treabă.
(Notă: la after-ul inclus în program, la aceeaşi şcoală, culmea, asistentele de după amiază au mereu timp să-mi spună sau să-mi dea bilet, în caz de boacăne. Da, da’ ele-s cu picioarele pe pam
ânt, nu aşa pătrunse de propria importanţă....) 
 

Şi aşa a ajuns Muţunau exmatriculat.
De ce?
Păi iei pericolul public din plan social. Şi-l trimiţi acasă, unde tre’ să se gândească la ce a făcut şi să regrete. Profund.

Îhî. Vezi să nu.
Muţunau a citit toată ziulica (toate ziulicile...), a stat echipat cum l-a tăiat capul (mai dezbrăcăţel, aşa...), a făcut toate mofturile posibile şi imposibile şi şi-a exasperat profund însoţitorii.

Nu, nu e un înger. Aureola cre’ c-a rămas, de mult, în crengile vreunui copac în care se căţăra... 

(e, mai curând, domnul Goe!)

Exmatricularea temporară (lăsând la o parte gravitatea, mai mult sau mai pu
ţin discutabilă, a incidentelor numărate pân’ la trei) e mai curând o pedeapsă pentru părinte. 
Nu are rol reglator - contravenientului i se adaugă, cel mult, o durere de başcheţi în plus...şi, mă tem, şi oarece energie distructivă suplimentară. 


Următoarele detenţii se lasă cu muncă silnică. 

În imaginarul meu, şi pentru copchil, şi pentru cadrul didactic.  

joi, 24 martie 2016

Angajamentul angajamentului mamei lui


- Uite, i le-am confiscat azi, ţi le dau ţie, îmi întinde A., asistenta de după amiază, oarece discuri megaimagice de sezon.

***
Pe repede-napoi, spre dimineaţa aceleiaşi zile:
- Sper că nu e nevoie să te buzunăresc şi că nu ai discuri la tine. Ştii că regula e că le poţi lua doar vineri....
- Nu,
n-am, minte senin pokeristul de pe bancheta din spate.

Mutra de poker era inutilă, dat fiind că eram captivată de traficul auto până peste urechile din dotate.

- Bine... merg pe mâna ta, de data asta.

Stăpânul mâinii în chestiune tocmai îşi achiziţionase, de câteva zile, din banii lui, da? micul mare biblioraft de discuri şi băgase-n atac de cord, via răcnet entuziast, un întreg magazin la vederea gestului darnic al casierei, care-l cadorisise suplimentar cu oarece discuri în plus.
Muţunau e vag răguşit (e posibil să fumeze Gitanes pe ascuns, asta dacă mi nu le-a ras în prealabil bunică-sa, tot pe ascuns - de ce am eu, nefumătoare, Gitanes este altă poveste, cu iz de nostalgii pariziene). Aşadar, când răcneşte entuziasto-gutural, cam sari de pe scaun, că decibelii nu lipsesc.

Mama stăpânului mâinii în chestiune tocmai a lansat programul naţional „mergem şi pe mâna ta”. Cu consecinţe care de care mai anecdotice, mă tem...

***
Ne-ntoarcem la momentul seral al încruntăturii mamiţunice de sprâncene.
- Cum era cu „nu, n-am”? Muţunau rânjeşte, semi-vinovat, semi-satisfăcut, şi ridică din umeri.
- Ia s-aud ce zici tu c-ar fi de făcut în această situaţie... şi să ştii că-s foarte dezamăgită c-ai minţit şi că n-ai respectat regula cu privire la ziua de vineri...

Pe Muţunau nu poa' să-l doară mai tare la başcheţi, da-i trage cu soluţia standard la căzutul în păcat:
- Îmi iau angajamentul că nu mai duc discuri la şcoală, decât vinerea, când avem voie...


Peste alte câteva minute de linişte, oftează şi zice:
- Şi-mi iau şi angajamentul c-o să-mi respect angajamentul!




miercuri, 23 martie 2016

Ora Pământului


Sâmbătă, anunţ Muţunaul-cel-(ne)obosit (şi veşnic verde) că vom sărbători Ora Pământului - cum altfel, stingând lumina.


Ecologistă, ecologistă, da’ senilă, am pornit de la ideea că lumina se stinge de pe la 19.00 (nu 20.30...), ceea ce a creat mari proteste muţunautice:
- Da’ eu nu vreau să stingem lumina! Da’ ce e aia „ora Pământului” şi de ce tre’ s-o sărbătorim noi?
- Păi, uite că e o ocazie de a mai economisi resurse.

 
Muţunau nu prea înţelegea cum ajută stinsu’ luminii, căci, nu-i aşa, electricitatea e un dat, cam ca soarele de pe cer... 


- Gogule (unul din noile nume de cod ale lui Muţunau), electricitatea nu curge din tavan, aşa, pentru obţinerea ei se cheltuie resurse. Resurse ale planetei. E adevărat că, faţă de alte chestii pe care le consumăm (cum ar fi benzină), obţinerea electricităţii poluează mai puţin, dar nu e lipsită de impact asupra Pământului.
- Dar eu nu vreau să stingem lumina, că nu vreau să mă culc!


Parlamentând noi aşa, zi de martie până-n seară, am constatat că mai aveam de sărbătorit cam jumătate de oră, că deja era 21.00...
- Hai! La culcare! Că oricum e cam ora de somn!
- Auzi, da’ tu nu poţi sărbători şi altcumva? Bei o bere, un vin, ceva? 


Na, mai scuză-te acum în faţa publicului spectator. Gura (ca şi ADN-ul) copchilului adevăr grăieşte. Ecologistă, ecologistă, da’ nu doar senilă, şi beţivă degrab
ă sărbăto-petrecăreaţă!!

joi, 17 martie 2016

Muţunau, acest ateu corporatist


La şcoală:
- Stai să-ţi spun ceva amuzant! zice asistenta, când mă duc să-mi ieu odorul.
Pe scurt, reiese că a ajuns cumva să discute cu Muţunau despre Dumnezeu.
- Nu există, zice sec şi categoric împricinatul.
- Da’ de unde ştii? Că, uite, eu m-am rugat la El, şi mi-a îndeplinit dorinţa!
- Nu există,
continuă negativistul. Eu am fost cu avionul, m-am uitat printre nori după Dumnezeu şi nu l-am văzut!

Logic, cum ar veni. De ce e Muţunau atât de raţionalist, e clar. De unde vine ateismul, nu. Rămâne de investigat.
E foarte posibil ca sursa să fie ridicolul dulceag al reprezentărilor divine: barbă albă, sus în nori, responsabil cu îndeplinitul de dorinţe fierbinţi, la cereri intense.

Bine că nu ţi-a zis copilul ceva de Duhul-din-Lampă...


La sală:
- Uraaaaa, am ajuns mai repede, am timp să mă joc!
Ies să dau 540 de telefoane.
La întoarcerea-n sală, mă intersectez cu instructorul:
- Nu am început. A zis că încă nu e ora 6 şi că, până la 6, el nu face nicio încălzire, absolut nimic. Să vorbim după 6!

luni, 14 martie 2016

Vizită la gadgeturile Bunicii



Final de săptămână. Mamiţuni, şcoler întârziat, se duce la oarece cursuri (şi seara, la oarece beri. nefiltrate).

Muţunau rămâne cu Bunica. Mai specific, Muţunau rămâne cu gadgeturile Bunicii, iar Bunica beneficiază din plin de mofturăriile muţunautice.
(nu ştiu de ce nu ne deschidem un magazin online de mofturi; am cam avea ce vinde, iar producţia de noi sortimente e cel puţin constantă, dacă nu chiar în creştere...)

La întoarcerea de la cursuri şi beri, Muţunau este, în mod semi-surprinzătoriu, adormit.
(semi, pentru că e răcit. altfel.... vade retro, somnule de după-amiază!)

Urmează tragerea de Muţunau, întru trezire şi plecare spre casa proprie.
Ei, aş. Cap sub pern
ă, pe loc.
 - Dorm! zice glasul distant din ţara lui Morfeu. 

Evident, intră pe fir Bunica. Peste dialogul iniţial, că doar aşa e-n familia noastră, nu putem trăi făr’ să ne băgăm unii peste alţii. Ce ascultare... ce politeţe... cum să te pui în calea raţiunii de a fi, şi anume băgatul în seamă? Constant?


- Vezi ce-a făcut cu telefonul meu, că mi-a depăşit la net şi a şi consumat vreo cinci euro şi ceva... peste abonament...
- Păi nu ţi-ai dezactivat traficul de date mobile?
- Nu am înţeles când mi-ai arătat cum.
- Nu ţi-am arătat cum. Ţi-am spus la telefon cum. Şi ţi-am spus să te duci la Răzvan
(zeul telefoanelor) să-ţi arate el cum, dacă nu reuşeşti.
- Dar eu nu văd ce scrie...
(pe Samsung, adică)

Până să se transforme discuţia în episodul X din Sport Sângeros, se aude brusc o voce (suspect de clar
ă)  de sub pernă:
- Eu am dat pe verde datele mobile, că fără ele nu mă lăsa să mă joc!

miercuri, 9 martie 2016

Febra lui 8 Martie. La propriu


- Când ajungem la maşină, îţi dau telefonul, s-o suni pe bunică-ta, să-i spui „La mulţi ani!” că azi e ziua femeii.
- A. La mulţi ani!
- Mie-mi zici?
- Da. 


...azi fiind ziua-n care Muţunau, proaspăt auto-promovat în funcţia de sobă, mi-a făcut cadou un stat acasă - că el la şcoală, cu temperatura aia, nu era de dus (şcoala are calorifere). Cu jale că pierde activităţile zilei (o vizită la ceva obiectiv extern şi o pictură „de curte”) şi cu delir de febră - cetăţeanul mânca bucăţele de carne imaginare şi voia să conferenţieze prin somn despre nu se ştie ce subiecte.

Mai târziu, dus la sală (de sport) junele a dezvăluit şi contextul însobiţării sale:
- Da’ ce-i cu tine?
- Am febră.
- Da’ cum?
- Am umblat dezbrăcat prin curte la şcoală.

Da, stimaţi telespectatori. La 5 grade, când onor adultul supraveghetor tremura din toate celulele, cu haina-n schinare & gluga-n cap, Muţunau o ardea aproape nudist, în tricou cu mânecă scurtă şi pantaloni subţiri.... (restul hainelor fiind puse frumos la dulapul său).
- Du-te şi te-mbracă!
- Da’ nu mi-e frig.
Na, acu’ ţi-e cu frisoane.
- Da’ n-am ştiut... şi mie nu-mi era frig...