duminică, 25 septembrie 2016

Primul cutremur împreună


În stare de trezie, adică.
Da’ ce făceam noi treji la ora aia?
Pâine prăjită, desigur.

Eu operam la butoanele aragazului în timp ce Muţunau şmanglea „pe furiş” din feliile de mozzarella presupus acompaniatoare de tartină.

Se aude oarece hârâit. Asta, retrospectiv vorbind, că, pe loc, l-am ignorat. Pe strada noastră trec multe camioane care zgâlţâie tot din casă mai ceva decât 6.1 ăsta sau cât o fi avut el.
După care zgâlţâiala continuă ceva mai mult decât în caz de camion şi-ncep să fluture straniu uşile dulapurilor din bucătărie...

- Muţunau, e cutremur!
Musiu, prins în flagrant delict de deşte-n mozzarella, se-ncruntă. La gândul c-a fost prins, nu de altceva.
- Zburdă de-acolo, îi fac eu semn să iasă, în timp ce-nchid aragazul.

'Mnealui se-ncruntă din nou. De-acu’ dădea să grebleze următoarea felie de mozzarella, că, dacă tot ai fost deconspirat....
- Copchile, vino-ncoace. În caz de cutremur e bine să te adăposteşti lângă un obiect mai mare, stabil, de pe care, de preferinţă, să nu-ţi cadă nimic în cap.
- Deci nu dulapu’ ăsta, zice Muţunau (cu gura plină, desigur)

După ce-am aşteptat să văd dacă mai apare vreo replică imediată, ne-am întors, evident, la mâncat.
- Uite, zice Muţunau, nici măcar tubul ăla de vitamina C n-a căzut!
(e-adevărat, la noi n-a căzut nimic)

După care, evident, ne-am culcat.

Na, mai învaţă copilul despre tacticile de apărare civilă.

joi, 22 septembrie 2016

Cu Muţunau la nuntă


Pe Muţunau nu-l pui la ţol festiv (de altfel, nu deţine nici pantofi, doar cizme, ghete, sandale, Crocs & labe de scafandru).
El merge la nuntă în pantaloni scurţi.
Dacă şi-ar putea lua şi jambiere de fotbalist (şi eventual şi minge) ar fi beton.

Ajungem la biserică, pentru cununia religioasă.

- De ce au ăia din desene baloane-n cap?

Încerc să nu izbucnesc în cunoscutul hohot de râs sonor, în timp ce-i aduc aminte că alea-s aureolele sfinţilor, nu baloane de astronaut.

Mă uit spre intrare şi văz că intră o copiluţă pe role... în biserică... ţinută de braţ de o femeie, posibil mumă-sa (povestea are darul să mă uimească suficient cât să nu mă mai hlizesc).
Apoi, după ea, apare un cuplu în pantaloni scurţi, mulaţi (el) şi evazaţi (ea). Tricoul lui şi bluza ei cu bretele erau aşişderea de mulate. Oamenii îşi fac cucernic cruce şi-şi cumpără lumânări.
Urmează fătuca dotată cuviincios cu batic, dar nu şi cu partea de jos a fustei (aia dintre fund şi genunchi) şi două cetăţence mai în vârstă care se pupă şi se îmbrăţişează entuziast, că nu se mai văzuseră demult.

Acu'... pe mine nu mă dă cucernicia afară din casă. Da' observarea instantanee a contrastelor / contradicţiilor, da.


Înainte să mă întreb serios dacă nu-s la camera ascunsă, mă trezesc trasă de mânecă de cetăţeanul care ştie una şi "bună":

- Mami! Ăştia au wi-fi?
- Da. Da' nu de care crezi tu.... 

marți, 20 septembrie 2016

Întru nemurirea ursului de pluş



Cică iei un urs de pluş (pe care, ce oroare, eşti oricum pe punctul de a-l arunca), îl pufăi cu oarece vopsea, îl lipeşti binişor, prin presare, de una bucată coală hârtie de culoare închisă (eventual cu tot cu urechi)


şi ai... o poză!


(am oarece blasfemii pe limbă, mă abţin. cu greu)

Revenind la urs, nu e clar dacă mai scoţi vopseaua...  (cum ziceam, se presupune că nu mai contează)


marți, 13 septembrie 2016

Cum a eşuat "adopţia" motanului

 
- Bunica a zis  că mi-l dă mie pe M.!

M. este Motanul. Zis şi Meotanul, zis şi în multe alte feliuri (are o listă nesfârşită de porecle).
Adică acest magnific exponat:




- Da? Bine,
zic, deşi-mi vine cam greu să cred că s-ar despărţi Bunică-sa de companionul felin.
- Da! mă asigură, băţos, Muţunau.

Câteva zile mai târziu, vine erata:
- Auzi, tu i-ai zis că-i dai motanul?
- Da.
- Şi chiar i-l dai?

Nu c-aş avea ceva împotrivă, deşi M. lasă (inclusiv când e tuns) 5 metri cubi de blană pe secundă. Dar de când am constatat că el e mare şef numai la el acasă, iar în deplasare joacă după regulile locului, am concluzionat că am putea convieţui...

- Păi, de fapt, n-o să-l ia, că i-am zis că eu i-l dau, însă cine ia motanul trebuie să aibă grijă de el, să-i dea de mâncare şi să-i cureţe tăviţa de nisip... Evident, Muţunau şi-a reconsiderat cererea.

Şi mai târziu, de data asta cu Muţunau:
- Deci, aveţi X bagaje plus motanul?
- Nu, M. nu mai vine.
- Nu ţi-l dă Bunică-ta?
- Ba da... dar eu cred că i-ar fi mai bine cu ea. Deci nu-l mai luăm... 


 Iată, zic, cum fugi elegant de responsabilitate.

luni, 12 septembrie 2016

... şcoală...


- Ai luat flori pentru şcoală?
- Nu.

Deşi mă gândesc serios să iau un ghiveci cu roşii de la Tria's. Ardeii iuţi (tot la ghiveci) erau prima alegere, experimental
ă, aşa... da-i una cam riscantă: parcă nu-i cazul să vedem toţi copiii cu ochii umflaţi zdravăn încă din prima zi... 


Da, ştiu, sunt o nasoală. De fapt, mai dau dovadă de urme de PTSD
Am rămas cu traume de acum vreo 4 ani, când, pe seară, după prima zi de şcoală, am văzut două duamne profesoare care mergeau şi ele spre casă, ducându-şi florile în sacoşă...
Nu într-una de-asta:

(asta ar fi fost chiar frumos)


Într-o sacoşă obişnuită, de piaţă.

Contrastul dintre, pe de o parte, alergătura, timpul, banii daţi şi emoţia copilului la înmânarea florilor şi, pe de alta, sacoşa aia ("ia să le pun eu aici") a stat, alături de alte câteva considerente, la baza neînrolării lui Muţunau la şcoala de stat.
Cum nu-s foarte dotată pentru suportat ipocrizia, abordările de tipul "mă supăr dacă nu primesc flori, da' de fapt nu-mi pasă de ele" sunt chestii de care-mi doresc să mă distanţez maxim. 

Când pot, chiar o fac.



- Da' acu' ce faci?
- Caut cutia cu papucei, pentru I. Vreau să văd ce mai avem potrivit pentru băieţelul lui.

 
Papuceii sunt încălţările rămase mici lui Muţunau. Unele uşor purtate, altele mai deloc - deci încă dăruibile.
(Mătuşa-cu-acte-în-regulă, nu te ambala, avem destule. Zici că Muţunau mic n-ar fi fost biped, ci miriapod). 


I. este instructorul de escaladă, care are un băieţel. Sunt perfect incapabilă să ţin minte ce vârstă are - undeva în jur de doi ani (oricum, mărimea tălpoanţelor importă.... şi despre aia o să întrebăm).
(sunt la fel de perfect de incapabilă să-mi amintesc dacă nu cumva are şi al doilea copil... o să-l trimit pe Muţunau să ancheteze subiectul). 


- Auzi, da' asta nu tot o "atenţie" e? Ca florile pentru şcoală?
- Nu. Papuceii îi dau pentru că-mi place I. 


Avem o relaţie cât se poate de corectă şi amicală cu I. Cum nu-l trimit pe Muţunau la concursuri, nu se pune problema că un mic cadou i-ar stimula instructorul să se comporte altfel cu copilul; nici c-am avea vreunul de câştigat vreo ceva de pe urma celuilalt. 


Dar întrebarea nu rămâne fără ecou.

Pen' că mă pocneşte (jap-jap) revelaţia supremă cu privire la cauza greţurilor care mă-ncearcă de fiecare dată când am de dat flori "la ordin":
(Îmi plac florile. Îmi place să dau flori. Da' numai cui vreau eu... şi în niciun caz "autorităţii")

Când îţi dau flori "c-aşa trebe" mă forţez, practic, să pretind că te plac.
Iar schimbul subteran e unul cât se poate de parşiv: în schimbul unei pretinse dovezi de afecţiune, îţi vei  suspenda exprimarea impulsurilor negative* la adresa copilului....
(asta dacă eu chiar cred c-o să ţii minte cine ce flori ţi-a dat, şi că n-ai în cap figuri suplimentare de genul "da' eu voiam orhidee....")

*Impulsuri pe care eşti liber(ă) să le ai, ca noi toţi de altfel, dar cărora nu eşti deloc liber(ă) să le dai curs. 

Cine nu face diferenţa asta poate n-ar trebui să stea la catedră; sunt câteva ringuri de box prin oraş unde impulsurile brute ar putea fi mult mai eficient valorificate...


vineri, 9 septembrie 2016

Teoria vacanţelor


Din varii motive, n-am mai reuşit să-mi iau o vacanţă mai lungă de două săptămâni cam de-acum 9-10 ani... (pe undeva, am şi sentimentul că dacă mă deconectez atât de mult de "standard" risc să mă mai prea întorc şi să mă lansez în căutarea iluzoriilor posibilităţi de vacanţă eternă - dar despre asta într-un episod viitor, mai îndepărtat el aşa... )

Aşadar, cea mai bună altă opţiune la orizont sunt călătoriile ad-hoc, peste weekend, "ajutate" eventual de oarece sărbători legale şi, n-ar strica, de nişte promoţii la biletele de avion....

Şi uite aşa vom încerca să ne lansăm în episoade de vacanţe low-cost, cu bagaj minim. 10kg ar trebui să fie totuşi suficient pentru 4-5 zile...
(modelul trei-chiloţi-şi-o-poşetă)

În România e mai simplu: ţup, în maşină, dacă e bine, stăm, dacă nu, căutăm altceva, dacă nu găsim, ne întoarcem.

În afară e ceva mai complicat. Cu Muţunau în formaţie nu m-aş hazarda să merg decât într-o ţară a cărei limbă o bârâi fie şi aproximativ, şi, de preferinţă, în locuri în care am mai fost (şi-n care presupun că m-aş descurca rapid). În plus, durata vacanţei impune o călătorie urbană, iar destinaţia ar trebui să fie dotată cu multe şi interesante atracţii pentru copii.

Parisul îndeplineşte aceste criterii (nu pentru Disneyland, în sine).


La fel şi Barcelona.


Viena nu-mi pare un oraş pentru turism cu copii - deşi o călătorie cu maşina prin Austria, fie în munţi, fie prin preajma lacurilor, fie la schi, sună cu totul altfel.
Poate greşesc, că n-am apucat să caut mai mult...


Londra pare o destinaţie potrivită pentru copii mai mari, eventual vorbitori de engleză. Muzeele sunt minunate, dar, dacă nu pricepi pe cont propriu mai nimic din ce e în jur, nu ştiu cât are să-ţi placă.

  (sursa foto)


Atena, în afară de Acropole, n-ar fi prea atractivă pentru Muţunau.

  (sursa foto)

Lisabona e interesantă (castele, munte, estuar, litoral, Sintra).


Mă mai gândesc la Berlin, Veneţia şi Amsterdam (ultimele pentru plimbările cu barca şi nu numai....).



 (sursa foto


Evident, mă gândesc la toate astea la spartul târgului, în extrasezon!

joi, 8 septembrie 2016

Lecturile lui Muţunau - Drăcuşorul cifrelor



(lecturile lui Muţunau, adică şi le citeşte el lui însuşi. Nu prea-ntreabă ce nu pricepe, nici nu caută-n dicţionar, da' mai lucrăm la detalii de-astea...)


Sunt ele mai multe, da' momentan avem o singură carte-n vizor.




Suficient de atractivă ca titlu cât să intereseze micul personaj zbanghiu, binişor echilibrată între text şi poze, cu poveste interesantă, cu matematică şi mai interesantă (de ce n-or preda-o cam la fel în manuale... nu poci pentru ca să ştiu), Drăcuşorul cifrelor e o lectură bună inclusiv pentru adulţi!
(da, şi pentru cei care detestau matematica)

Aştept cu interes volumul despre geometrie!


joi, 1 septembrie 2016

Cinefilo-bibliofilă: Coraline


Nu avem (deocamdată) cartea, am văzut însă filmul.
Uşor înspăimântător (mai ales genericul...) dar frumos - frumos cât să fie de văzut şi la 8 ani. Foarte captivant şi foarte ofertant în materie de discuţii ulterioare. 


Cartea (ediţii diferite):


Despre carte: 





Filmul:




Interviuri  cu Neil Gaiman








În lectura autorului:


Aspecte de la filmări: 



Oare strivesc oarecum corola de minuni a lumii când îi arăt copilului şi cum se filmează minunăţia? 
(musiu cam aşa a pretins, acum un an - doi, când ne uitam la un documentar despre magie)


miercuri, 31 august 2016

În care se dovedeşte (iar) ce fiinţă nasoală este Mamiţuni


Muţunau, la Bunica. Unde este, în mod tradiţional, puternic căutat în coarne & suflat în fund până zboară, da’ nu chiar non-stop.

Aşa că atunci când calcă puternic pe bec (îşi ascunde pasta de dinţi, refuză să se spele şi să-şi poarte gutiera) şi prin urmare se trezeşte lipsit de privilegiul de-a se mai holba la televizor, musiu răbufneşte:

- Eşti mai rea ca mami!!! 

Felicităm Bunica, aceasta este o mare realizare!

miercuri, 24 august 2016

Cum s-a făcut de n-a primit Crucea Roşie nişte haine de donat


- Auzi, unde sau cui dau eu nişte haine care nu-mi trebuie?
- De adult sau de copil?
- Ambele. Sunt curate, purtabile, dar nu le mai folosim - fie sunt vechi, fie demodate, fie avem destule. Pe unele le-am primit şi noi, la rândul nostru. 
- Ăăă.... erau ceva asociaţii... Da’ nişte oameni mai nevoiaşi nu ştii şi tu? Sau să le duci la ţară? 
- Nu mai am ţară, de când au vândut ai mei casa bătrânească. Şi e oricum departe. Caut ceva în Bucureşti. 
- Păi să căutăm pe net.

Îmi place ideea de-a dona haine (tribul din care cu onor fac parte cred că practica asta de pe vremea când nu erau de purtat decât frunze de smochin... ne putem lăuda cu haine de copii care au peste 30 de ani de purtare (infrecventă, ce-i drept) şi, ce să vezi, încă mai merg o tură) 

Îmi aduc aminte de halul în care nu-mi mai încăpeam în piele, copil fiind, când primeam vreo chestie mai deosebită. E drept, pe vremea aia opţiunile nu erau cine ştie ce variate...
Da’ ce tristă am fost când n-am mai încăput în tricoul cu ABBA... (dintr-un material sinistru, de care astăzi aş fugi urlând, dar care atunci era un fel de platină textilă....)

Când le dai, hainele-şi schimbă şi-şi recapătă valoarea... uneori peste evaluările iniţiale, pentru că li se-adaugă semnificaţia darului.

Aşa c-am privit cu ochi cât se poate de încărcaţi de nostalgie apreciativă povestea cu donatul.
Deci, cui dai haine? 

Avem aşa, la prima strigare gugălească (pe necunoscutelea, neavând nicio idee despre cine-s şi ce fac asociaţiile astea):

Paranteză: N-am nici cea mai vagă idee despre unde ajung hainele.
Sper că nu aici:



Deci, unde?

- Social XChange, care funcţionează pe principiul schimbului (donezi şi primeşti puncte pe care le poţi schimba pe altceva ce-ţi trebe). Interesant concept, adecvat comunităţilor fără posibilităţi. Povestea pare a fi derulată de consiliul local (sau măcar afiliată lui...)

- Împarte.ro - o comunitate care pare să-ncerce-a pune laolaltă doritori şi donatori. (poate şi reuşeşte, n-am informaţii despre cum se petrec lucrurile). Nu pare a fi locul în care dai un sac odată - cererile de donaţii sunt particulare.

- Atelierul de Zâmbete - care strânge haine şi materiale educaţionale pentru copiii aflaţi în Centrul de plasament Sf.Iosif din Bucureşti.  Nu e clar cum donezi haine (probabil mergi la ei?). E mai clar cum donezi cei 2% redirecţionabili şi cum poţi deveni voluntar. Bun şi aşa, dar nu e ce căutăm.

- Containerul milei - nu foarte inspirat intitulat, dar există, funcţionează, primeşte haine, iar cel puţin unul din paznicii de la Centrul Ceh e o persoană civilizată şi drăguţă.

- Ceva eveniment prin septembrieal Asociaţiei Social Activ

Crucea Roşie sector 6. Care zice că e uşor să faci bine.
Frumos, teoretic. 
Practic.... 
Acu’, înţeleg că nu-i cazul să-ţi asumi că primeşti toate împăduchirile pământului. E chiar recomandat să nu...
Beleaua e că din text (tâmpiţel redactat, oarecum în divorţ şi cu logica, şi cu limba română...) nu reiese profund negru pe alb (ci doar dacă ţii morţiş să zici că-i aşa...) că onor Crucea Roşie se ocupă de curăţare, dezinfecţie, etc, şi că tu donezi 6 lei pe kg pentru asta (dacă n-am cântar, ce fac, donez după ochi? cântărim acolo?). 
- Aşadar, cui le dai? 
- La Crucea Roşie ar fi nevoie să mă duc în timpul orelor de program, şi cu bani, aşteptându-mă, eventual, să nu fie primite pentru că nu le-am spălat la Nufarul? 
- Cred că le spală ei.... aşa ar fi logic.
- Neah. Unde ziceai că e Centrul Ceh?


(Mofturoşi tare, donatorii ăştia, după ce că dau şi ei trei batiste, acolo...)

Notă: Centrul Ceh habar n-are de acest text. Nu e scris în colaborare cu ei sau pentru ei. Pur şi simplu, din informaţiile disponibile la o primă căutare, opţiunea oferită la poarta lor a părut cea mai convenabilă. 


PS: Altă opţiune (netestată, via comentarii): lucrurigratis.ro. 
Drăguţă, dar, din nou, potrivită pentru cine are timp şi răbdare să posteze despre fiecare articol în parte. 

vineri, 19 august 2016

Sportive


Muţunau m-a anunţat, acu' vreo două săptămâni, că intenţionează să participe şi el la Olimpiadă.
În calitate de fotbalist. (cred că nu chiar anul ăsta... parcă zicea ceva de Tokio...)

'Mnealui consideră de la sine înţeles că din toamnă va fi înscris la fotbal. Mie mi se ridică periul pe ceafă când mă gândesc:

1. la drumurile pe care le-aş mai avea de făcut în plus, prin acest oraş minunat, ca să-l plimb pe musiu la fotbal...
2. la impresia mea mai mult decât proastă despre practicanţii acestui sport. (da, (şi) din media vine... mai am până să cred c-am dat peste vreun fotbalist inteligent... iar de suporteri mai bine nu mai zic nimic.)


Nu-mi plac manierele antrenorilor figuranto-danubiano-pontici, cu ifose de spartani amatori şi mari campioni nepremiaţi încă.

Nu cred că spiritul competitiv e o virtute. Dimpotrivă: sunt sigură că-i o prostie, şi-ncă una dramatic gonflată dincolo de orice proporţii rezonabile (în viaţa reală accentul cade, sau ar fi bine să cadă, pe colaborare, nu pe "dă să-ţi iau faţa, fraiere"; restul sunt pretexte, categoria "da' ce era să facem şi noi...").
Dacă nu poţi fără comparaţii, n-ai imaginaţie. (Inspiraţia e altă poveste).
(în caz că te buşesc protestele la lectură, dragă cetitoriule, adu-ţi aminte cât de mişto era când te-ntreba şi câinele portarului "tu cât ai luat la teză? da' Gigel? pfai..." mai ales când Gigel luase mai mult...da. am mai dat exemplul ăsta. şi intenţionez să-l repet pân' la receptarea sensului, la destinaţie...)

Nu-mi place accentul pe "nu e bine", cu ochi daţi peste cap când îndrăzneşti să indici că nu prea-nţelegi cum ar fi bine...
(aşa, ca idee, "nu e bine" nu imprimă nicio direcţie şi nicio acţiune. doar exteriorizează pretenţiile de arbitru, aerele de superioritate şi lipsa de răbdare / pricepere....)

Variantele de "motivare"  via intimidare, insulte ori violenţă de orice fel mă stârnesc teribil să răspund în aceeaşi limbă, folosindu-mă, fie şi doar demonstrativ, de-o tigaie de fontă.


Şi la majoritatea antrenorilor locali cam asta am văzut.

De ce-ar trebui să-mi dau copilul pe mâna cuiva ne-echilibrat emoţional (ca să nu zic neterminat...)? Şi să mai şi cotizez pentru asta?
A, ca să ajungă să câştige medalii întru satisfacţia Eroului Necunoscut Tip Putoare de Canapea?

Istoria cu sporturile practicate de Muţunau e următoarea:

- Pe la ilustra vârstă de 4 ani, Muţunau a fost dus la patinoar.
După o primă lună, am stabilit că mai venim. Nu de alta, dar junele părea să nu fie prea preocupat de propriul său echilibru şi intra din senin cu căpăţâna-n diverse "obstacole" cum ar fi uşa, dulapul, peretele...
Cu toate protestele dumisale (apărute doi ani mai tarziu), am perseverat. De ce? Pen' că onor antrenorimea se purta încurajator şi relativ civilizat. Da, se văd încă, pe la colţuri, tendinţele vehemente, da' oamenii şi le ponderează remarcabil.
(a propos, acum pare-a fi un moment bun de achiziţionat patine, cu precizarea că nu are sens să-nfiletezi copilul în patine de piele decât când e măcar la intermediari, dacă nu la avansaţi)



- Am încercat, la un moment dat, înot, unu-la-unu.
Antrenorul avea oarece probleme de disciplină (în sensul că întârzia sau nu venea....) şi, la un moment dat, am cedat nervos şi-am renunţat la ultimele două şedinţe din abonament, plătite, mare greşeală (că deja ar fi trebuit s-o văd venind...) în avans.


- De la 5 ani jumătate, musiu prestează escaladă.

La asta nu renunţăm decât dacă pleacă instructorul pe Marte.
Într-o vreme, Muţunau îl înnebunise de cap pe bietul om (nu mai asculta de nicio culoare, nicio indicaţie, nimic). Onor instructorul s-a prezentat cu dificilul studiu de caz la îndrumătorul de lucrare de dizertaţie şi, încet-încet, a scos-o la capăt.
Am căzut de acord (spre regretul instructorului, care-ar fi vrut şi el să aibă un premiant la activ) că mă cam doare la başcheţi de concursuri, şi că vreau să-i placă escalada copchilului, nu să devină motiv de plâns şi stres. (instructorul are însă libertatea să-l convingă pe Muţunau să participe din proprie iniţiativă, n-am interzis asta)


Cu patinajul o s-o-ncheiem, că şi-a atins scopul.
Junele nu mai intră atât de des cu capu'n gard, uneori se uită pe unde merge şi de stat pe picioarele proprii, cu patine cu tot, stă.
Nu se dă în vânt nici după antrenamente, nici după ideea de patinaj artistic, şi nu cred că lăsându-l să renunţe lipsesc patinajul de vreo stea...

Era un pic altă treabă dacă existau posibilităţi de antrenament pentru patinaj viteză - aici cred c-ar fi existat interes semnificativ din partea sportivului - şi de hochei nu mă ţine nervul (nici când mă gândesc la izbituri, nici când mă gândesc la costul echipamentului).

Beneficiul suplimentar scontat e că la iarnă vom avea  weekendurile libere pentru schi.... (cursurile de patinaj au fost şi vor fi în weekend).

Cu escalada sper să nu.

Nu cred că scap fără fotbal (cel puţin o vreme va dori să meargă). Nu-mi rămâne decât să caut antrenori normali la cap, preocupaţi de plăcerea jocului, nu de milităreală prostească.

Trag speranţe pe partea de înot şi mai am nişte vise de yoga şi aikido (care nu au cum se materializa simultan, că ziua are doar 24 de ore).


luni, 8 august 2016

Cu ce ne mai ocupăm noi





Muţunau? Se plimbă pe Rarău.

Mamiţuni? Şmotru.

(nu, nu vor exista poze cu această strict necesară activitate)

Păi, dacă nu mi-a plăcut cartea...

duminică, 8 mai 2016

Cinefile & nu numai


Mergem la Cartea Junglei.
3D, IMAX, ochelari, chestii (ocazie cu care ajung la concluzia c-aş vrea să văd, tot  IMAX, şi Alice în Ţara din Oglindă (sau cum or alege să-l traducă atunci când o s-apară). Prea psihedelic, de neratat.

Consultat în prealabil, Muţunau, desigur, zisese că nu vrea nicio carte a niciunei jungle, ce-i prostia aia. După aia, a uitat. Vai, ce supriză.




După film, Muţunau, extaziat, pretinde să-i şi citesc din Cărţile Junglei.
Na bine.



Evident, şi pe-astea le refuzase, de nenumărate ori. Acu's bune.

Vedem, pe sărite, şi desenul animat din 1967:


(trailerul e foarte... anii '60!)

Ajungem să vorbim despre Kipling, despre celelalte personaje din Cărţlle Junglei (foca albă Kotik şi mangusta Rikki-Tikki-Tavi), despre celelalte ecranizări, despre adaptarea cărţilor, despre diferenţele (uneori semnificative) dintre carte şi film, despre esenţializarea şi comprimarea acţiunii, şi despre vocile actorilor.

Şi vechi,



şi noi




Despre acest trailer n-am vorbit, m-am amuzat, momentan, numai eu:




Şi apoi, mulţumim ţie, o Zeiţă a Curiozităţii şi ţie, o, Zeule Youtube, iată ce bijuterie mai urmărim:


(habar n-aveam de existenţa filmului; există şi o variantă rusească, cu actori, pe care însă n-am studiat-o încă)

Mowgli, regret, dar Rikki-Tikki-Tavi te-a luat, ea e favorita.

Cireaşa cinefil-spoileritoro-blasfemică de pe tort:
- Mami, da’ dacă Hristos a înviat, Jon Snow a înviat, Akela când învie?

 

vineri, 6 mai 2016

Vând mofturi, calitatea I


Mofturile lui Muţunau sunt, din nou, record la hectar. Mai ales cele la mâncare.
(probabil, în curând se şi coc)

Ieri seară cere 2 tartine (pâine prăjită şi brânză de capră, varianta cu mărar).
Pâinea, proaspăt scoasă din cuptor.
- Nu e bună! Prea moale! Vreau prăjită!
Având în vedere că erau de reparat oarece deranjamente intestinale, na, hai...
După ronţăirea unei felii şi jumătate:
- E foarte bună, mai vreau! Mai faci, te rog?
Prima reacţie la a treia felie, sosită-n 5 minute sub nasul dumisale:
- Da’ nu mai pot....
A doua reacţie (matinală, de tip „povestea de a doua zi”) la a treia felie:
- A, nu, nu-mi place deloc!

Caut aparat de printat 3D care să poată printa mâncare. Altul decât marca proprie...

***
Tacticile sunt, şi ele, misterioase:
- Îţi mai dau roşii.
Povestea a început acum vreun an, dar nu s-a învechit. Niciun pic.
- Nu-mi plac!
Mă holbez năucă spre farfuria de unde-au dispărut, în timp record, 3 roşii. Feliate şi destinate lui, desigur. Sunt primele pe care le-a mâncat.
- Nu pricep. Pe astea le-ai mâncat.
- Pentru că nu-mi plac!

A mai durat încă un trimestru să aflu că musiu atacă primordial ingredientele detestabile, ca să scape de ele. Aşa, îşi lasă la final ronţăielile favorite! (Oare ce nu pricep?)
Recompensa întârziată, versiunea locală.
Buuun.

Inutil de precizat cam câte kile de roşii a balotat între timp.

Ce se întâmplă însă când, la momentul în care Muţunau şi-a lichidat roşiile, iar alt comesean încă mai are?
Muţunau se întinde şi mai ia. Evident, că doar lui nu-i plac.


***
Amânarea nu merge întotdeauna în direcţia dorită:
- Nu mai mănânc X!
(X poate fi, realmente, absolut orice. În seara aia era ultima porţie din nu-mai-ştiu-ce, iniţial pus pe masă pentru mine)
Evident (şi greeeşiiit), mă apuc să lichidez ce-a mai rămas, hliup, hliup...
A doua zi:
- Vreau X!
- Prea târziu. Calu’ fugise.

(Aceasta e sublima metaforă amploaiată pentru exprimarea directă, scurtă şi la obiect, dar nu lipsită de valenţe emoţionale profunde, a importantului construct de ireversibilitate. Alea iacta est-ul mamiţunic.)
Muţunau, indignat:
- Calul trebuia să mai stea!




***
Tot pe teme de deranjamente intestinale, explic metodele străvechi:
- Ştii, când eram eu copil şi aveam probleme de-astea, părinţii mei îmi dădeau să înghit sâmburi de măsline.
Muţunau nu poate/ nu vrea să înghită pastile. Nu întregi. Dacă nu le-ai ronţăit un pic, nu, nu, nu, nu vor aluneca pe gât!
Mai uşor aş trata (cu) un tigru.
În plus, sâmburii de măsline sunt culmea ororii. Cum să mesteci liniştit o măslinuţă grasă, presupus des-sâmburită, şi să te trezeşti cu dinţii temeinic şi scrâşnitor înţepeniţi în ... piatra aceea?

Drept care replica vine instant, cu tremurul de silă de rigoare:
 - Asta mi se pare complet lipsit de bun simţ!