Caut donatori de petice viu colorate

Am făcut (subit!) o pasiune teribilă pentru aceste cotrenţe.

Iată ce propun ei (făcătorii de cotrenţe inegal(abil)e), pe sezoane:





Îmi plac pentru că sunt tembele, colorate, vii.

Şi, cum costă de-ţi cade păru’ din nas, nu am altă şansă (în viaţa asta) să-mi împlinesc visul peticito-turbato-cromatic decât via creaţie (imitaţie?) proprie. (Am răscolit în dulap. De la pantalonii scurtaţi de-a lungul timpului, aşa, de-un şort, am!)

Diferenţe

Cam acum un an, sortând, post-cumătrie, lucrurile lui Muţunau (pe atunci în vârsta de vreo 4 luni jumate), mă uitam cu ochi mari la un ditamai body-ul. Mărimea 86. Uaaaau!!! Gigantic! (nu-mi puteam imagina cam cum o să fie tânărul când îl va putea purta; cum o s-arate şi ce-o să ştie & poată să facă).
Ei, în prezent body-ul ăla îi vine. Nu perfect, e încă nu pic mare. Da-i vine.

Ieri, mânată, oarecum, tot de imbolduri administrative (ordine în fişierele calculatorului supra-încărcat) m-am uitat la pozele vechi. Şi mi-am (re)amintit...

Că-n primele zile după naştere simţeam o legătură fizică atât de strânsă între noi, că mă miram cu de n-o vede toată lumea, ca pe un fir roşu.
În continuare, cred că primele zile sunt magice; doar că nu mai pot explica atât de elocvent de ce... ori poate n-am fost niciodată realmente în stare să mă exprim coerent pe tema asta, da’ m-a ajutat, cumva, transmiterea emoţiilor „la cald”...

Că, tot atunci, mă uitam la body-urile pentru 3 luni şi mi se păreau imense. Şi mă apuca, aşa, un fel de jale la gândul că Muţunau e atât de mic (pe când avea (cred) 6 săptămâni şi-am mers cu el la analize pentru toxo, Bunica, oarecum pe bună dreptate, a vrut s-o pocnească pe asistenta care-a exclamat, admirativ, de altfel, „ce mic e!”: Muţunau, care-n prima lună crescuse 7cm, îşi pierduse deja contractura şi se mai şi lungise, în total, cu 8-9cm). Mi se părea neajutorat şi fragil.
Acu’ aleargă tropăind prin casă şi cam sari de pe scaun când trânteşte uşile.

Că-n primele săptămâni (în care eşti, oricum, de pe altă lume) am avut destulă inspiraţie să-l contemplu minute-n şir, de n-şpe ori pe zi, dar nu şi suficientă minte încât să nu intru în panică la absolut fiecare aspect nou (i-a căzut buricul la, dacă-mi amintesc eu bine, 8-9 zile, în creierii nopţii, la ora 3! am fost absolut convinsă, cu frisoane reci pe ceafă, c-am încălcat, din nepricepere, nu ştiu ce legi inter-galactice de cea mai mare importanţă - iar Muţunau, de fapt, n-avea absolut nici un fel de problemă... ca-n multele alte situaţii în care m-am sesizat inutil din oficiu).
Acum, mă contemplă el pe mine. Zic ceva când îl văd apărând cu butoane de aragaz în dinţi?

Că-n primele 6 luni am fost mega-poliţist cu privire la sterilizarea şi răs-sterilizarea tuturor chestiilor care intrau în contact cu Muţ (mai aveam puţin şi mă puneam şi pe mine la fiert!).
Acum, (de ceva vreme) domnul culege de pe jos diverse chestii pe care le bagă, netulburat, în gură. Faptul că i le luăm nu-i nou. Calmul cu care o facem, cam da.

Că la început eram terorizată de stadiul lui de sărmăluţă: nevorbitor-plângăreţ şi imobil; fără să pot aprecia pe de-a-ntregul ce înseamnă, de pildă, să alergi juma’ de casă încercând să-i pui la loc scutecul.
(Acu’, dacă stau să mă gândesc, el n-a plâns, de fapt, mult; îl linişteam destul de repede, preţ de juma’ de cântecel; doar că minutele alea păreau nu ore, ci ere geologice!)
Înţepeneam instantaneu la gândul că nu înţeleg de ce plânge, de la primul chiot; acum, sunt în stare, în baza a ceea ce aud, să zbier din camera vecină „lasă-l în pace, să se ridice singur, nu s-a lovit, numai s-a speriat!” (noi, aici, cultivăm independenţa şi autonomia; uneori, excesiv).
Am fost convinsă, la vremea respectivă, c-a avut colici. Până când, la un moment dat (Muţ trecuse de 7 luni) am văzut un bebeluş care chiar avea. Mmm...
Acum, încă mai urlă noaptea, pe teme de dinţi. Şi, când îl iau în braţe, mă gândesc cât de greu mi se părea când avea numai 4 kile.

Cât a fost foarte mic, când simţeam c-o iau razna pentru c-aveam impresia că nu fac nimic bine, mă auto-invitam în vizită la nişte prieteni, a căror fetiţă era mai mare ca Muţ cu 6 săptămâni (ei, amabili, ne primeau). Aveam şi-un soi de avanpremieră încurajatoare, şi confirmarea implicită că Muţunau creşte - pentru că domnişoara era micuţă şi delicată, iar junele meu umflăţel şi pătrăţos o depăşise deja, la gabarit, pe la vreo 5-6 săptămâni).
Acum, între ei e diferenţă de vreo 3 kile. Cât un nou născut...

Cu toate amintirile amestecate din primele săptămâni (şi luni...), cu toate bunele şi mai puţin bunele, cred, fie şi numai prin prisma magiei de-nceput, c-aş mai face un copil. Măcar în teorie. (adică, dintr-un variu motiv, n-o să mă apuc chiar imediat...)
Sună, pentru cine nu e părinte, egoist şi auto-referenţial. Numai atât se vede, dintr-acolo. Cred că-nţeleg de ce şi n-o să disput acum interpretarea. Poate că, într-o anumită măsură, aşa şi e. Ca efect secundar a tot ceea ce se întâmplă când vine pe lume o fiinţă.

Ceea ce ştiu să spun însă e că, la fel ca şi prima dată, aş intra (iar) pe teritoriu nou. Şi, spre deosebire de perioada primei sarcini, când eram, nu-i aşa, buricul nerecunoscut al pământului, şi m-am mirat trei zile de o gravidă în 18 săptămâni!!!, subţirică şi care părea să n-aibă burtă, acum ştiu să spun, după sclipirea din ochi şi după postură, când o femeie aşteaptă un copil.

Intenţii. Fapte. Incongruenţe.

Că tot vin sărbătorile (cu tot cu coloanele lor sonore mai mult sau mai puţin obsedante, da’ cu pleiada de aniversări obligatorii, sigur!), ia să ducem noi copchilul la Bunici...
Zis şi făcut. Pe de o parte, se triază & se înfundă în bagaje chestii muţunautice, care se şi se cară la maşină, în admiraţia cheflie a vecinilor de bloc. Pe de alta, se face curat în casă. Care ’ceste două părţi sunt, geografic vorbind, cam la distanţă.
E.... da’ important aici e faptul că (virgulăăă...) curatul se performa de către entitatea bunicească de sex masculin. (este că v-a luat cu aplauze? are şi de ce. fenomenul survine chiar mai rar decât alinierea planetelor.)

Drum fără mari peripeţii, cu halta de rigoare la domiţilul Micului Urecheat, unde dăm peste cea mai zen mâţă din lume (Tina), oarecum proaspăt recuperată din surghiun (da, există Siberia pisicilor. nu cereţi adresa, locaţia e deja prea plină).
Dacă nici răcnetele (deloc puţine) a doi copii ţopăind nu tocmai controlabil pe lângă & după o minge, un balon uriaş şi un număr incert de maşinuţe mai mult sau mai puţin auto-propulsabile plus (bonus!) o călcare neintenţionată pe coadă (Muţ) şi o carte-n cap (Urecheatus) n-au făcut-o să se mişte din loc (recte, din mijlocul sufrageriei asediate), eu zic că felina ori a atins iluminarea şi nu s-a mai dezlipit de ea (ocazie cu care ar trebui să ştie să ne spună de pe acum cine iese pe 6), ori a luat LSD pisicesc. (de unde? zi-i, Tina, zi-i!!!)

Şi-ajungem şi acasă... (la bunici). Ţup-ţup pe scări, copil bine dispus, Bunic extaziat, hlizeli, tropăieli şi comparaţii. A crescut, n-a crescut, spune chestii noi... din astea. Tandre revederi cu motanu’ Moshi. (nu Muţunau; el ignoră suveran pisicile; Bunica...)

Toate bune şi frumoase până când bârnău' lu' Mamiţuni prinde subit un val de miresme grele, aeropurtate direct chiar din dormitorul destinat Muţunaului. Chestie care o face să se exprime rapid & neacademic, da’ la obiect:
- Ce pute aşa? Aţi dat cu insecticid în balcon?
Bunica tocmai demonta salteaua de la pătuc.
- A, nu, zice Bunicul mândru. Am dat pe jos şi pe pătuc şi pe saltea. Că erau dedesubt mulţi păianjeni din ăia mici...

Mamiţuni vede negru în faţa ochilor. După care, când refocalizează, constată dimensiunea operaţiunii - nu mai puţin de 3 tuburi mari de insecticid. Cu nume terminat (oare de ce?) în -tox. Pe tuburi scrie (e drept, mic; şi nici nu se citeşte singur!) toxic; a nu se aplica pe suprafeţe textile ori lăcuite.

- Cum să dai cu insecticid??? În camera copilului?
Bunicul, deconcertat de lipsa de apreciere, îşi drege solemn glasul şi explică:
- Măi, erau, pe tăbliile alea mici de la pat, de sub saltea, foarte mulţi păianjeni mici. Trebuia să dezinfectez. Şi am lăsat geamul deschis.

Mamiţuni se sufocă.
- Da’ nu se poate să dai cu insecticid în camera lui! E toxic!
- Ei, toxic. Nu e toxic. Cum să fie toxic? E din ăla, pentru ţânţari şi pentru muşte.
(toxic, se ştie, e numai dacă poate răpune instant un Tyrannosaurus Rex. nu când dai cu el, numa’ când i-l arăţi. sau, hai, un elefant. când împrăştii spray anti-gâze, insectele alea mor ori de ciudă, ori fin’că le-a tras curentu’)

Moment în care vulcanul Stromboli (pardon, Mamiţuni), nu prea rodat într-ale diplomaţiei (când e vorba de insecticid ca temă, chiar deloc) explodează de-a binelea.
- Cum să dai cu insecticid??? Vreţi să se intoxice? Să se umple de dermatite? Pe mine de ce nu m-aţi întrebat înainte de-a vă apuca de dintr-astea??? Nu se dă cu aşa ceva în camera copilului! Nici măcar cu clor! Ce-aveţi în cap, VATĂ DE ZAHĂR ROZ???

Şi-uite-aşa a început al treilea rezbel mondial. Partea cu cine cui tre’ să-şi ceară scuze, cu încordările de rigoare, e banal de previzibilă. Inutil & redundant de redat.



Da’ din întâmplarea asta tragem oarece concluzii:

- din seria "ce-a vrut oare a spune poetul”, ăsta e genul de eroare de judecată care poate avea, din nefericire, consecinţe letale (trosnesc jurnalele de ştiri morbide de asemenea chestii); tipar clasic de „da’ eu am avut cele mai bune intenţii”... (da? din pavajul drumului spre o anumită destinaţie? păcat că nu şi abilităţile de-a duce bunele alea intenţii la un sfârşit ceva mai inspirat...)

- a venit momentul să reluăm pregătirile pentru operaţiunea „Bona” (sau „Grădinilă”, sau „Creşa”); deşi e evident că e prematur...

- Mamiţuni e o pârâcioasă isterică & nerecunoscătoare und so weiter

- - e... şi partea mai grea a problemei... nuca tare... Ce te faci cu dezacordurile copil-părinte? Cu nemulţumirile? Cu gafele? Că boacăne, evident, facem toţi. Unele mai amuzante, unele nu. De consecinţe să ne ferească Dumnezeu... de gravitatea şi durata lor...

Din epopeea insecticidului, nu atât intenţia cremenală (eroarea de apreciere) e de sancţionat. Ci perseverenţa alocată susţinerii ei... (deci, da, admit, mai avem muuuuult până la tratatul de pace)

Ce te faci când între „crescătorii” copilului apar divergenţe aparent insurmontabile? (demontezi urlând sau măcar mormăind, în vreme ce împarţi priviri fioroase, patu’ vechi - din care şi aşa junele risca să cadă - şi instaurezi, până la noi ordine / achiziţii mobiliare, domnia patului pliant).

E atât de uşor să te trezeşti în situaţia în care predici una (că, nu-i aşa, vrem să creştem copilul în pace şi armonie) şi, de făcut, când vine subit momentul tensionat, faci altceva. (că doar le-am spus de o mie de ori; e la mintea cocoşului! aaargghh!! chiar nu se poate... etc).
Deloc greu de dedus ce pricepe (şi reţine, ca model funcţional) personajul mai mic de statură.

Deci tre’ să găsim o cale. Măcar de dragul de a limita, în viitor, numărul şi durata urletelor îndreptate de către adorabili înspre noi înşine...

Ce ziceam ieri?

Ziua Recunoştinţei Mamiţuneşti

Azi m-am trezit la 10. Fără senzaţia de cuie-n cap. Fără priviri crucişe. De la sine (recte, mine), nu la impuse, via urlete. Senzaţie cvasi-unicat, în ultima vreme. Nu am cuvinte s-o exprim coerent şi cuprinzător.
Ca (aproape) niciodată, bestionţul (care, azi noapte pe la 2, răcnea inconsolabil din toate puterile lui mârâito-zbierătoare) s-a trezit pe programul silenţios, şi-a înhăţat cărticelele strategic puse la îndemână şi n-a zis nici mâlc vreme de nu se ştie câte minute. (e drept că, pe la 6, îşi căpătase obişnuitul biberonul matinal. după aia s-a băgat din nou la somn, comme d’obisé; miraculos e că, la trezirea definitivă, n-a mai zbierat).

La prânz, mânată de un imbold misterios, am „comis” orez sălbatic cu yellow curry.
Acum, mă bâţâi prin casă, mormăind înfundat următorul cântecel:


(îmi place mai mult decât varianta cu Astaire şi Ginger Rogers; şi da, ştiu c-am „deturnat” melodia!)

Cred că la mine a venit deja Moş Crăciun. Sau Nicolae. Sau care o fi el. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!
Cum îl fac să mai stea?

Cel mai mare cadou

Nu mai ţin minte nici cum o chema, nici când anume am cunoscut-o. Sunt sigură că aveam o cunoştinţă comună şi că ne mai văzusem de câteva ori, pe la diverse evenimente publice ori private, înainte de a ne trezi că suntem, temporar, colege „de balcon” la servici. Dar nu asta contează; cel puţin nu atât cât povestea ei. O să-i spun Ela.

Nu neapărat o mare frumuseţe, era o femeie îngrijită, calmă şi plină de bun simţ. Avea nişte sprâncene negre superbe şi, când zâmbea, devenea, parcă, altă persoană - atât de tare i se luminau ochii. Şi i se luminau des când pomenea de cele două fetiţe ale ei. Cu nu foarte mult timp în urmă, Ela fusese o persoană optimistă şi veselă.
- Ca un cintezoi.

Cu ocazia unei schimbări de management, compania la care lucrase Ela în (pe atunci) ultimii 5 ani se apucase de disponibilizări. Ea fusese pe lista neagră. Printr-o coincidenţă mai mult decât nefericită, asta se întâmplase la numai 2 luni după ce soţul ei fusese, şi el, trimis acasă. Aşa că Ela, după 6 luni de şomaj, se văzuse în situaţia de a aplica pentru orice job cât de cât decent. Pe balcon cu mine ajunsese după ce, lucrând ca secretară la firma unor arabi, se trezise acuzată de infidelitate din pricina orelor prea lungi de stat la servici.
- Nu mai multe decât la agenţie, a tras Ela un fum. Nu era ceva nou. Şi asta în condiţiile în care aici nevestele patronilor erau mai mult decât prezente la birou.

Înainte să-şi piardă slujbele, fuseseră, amândoi, bine plătiţi.
- A fost greu să le explicăm fetelor de ce nu ne mai putem permite una sau cealaltă. Noroc că pusesem nişte bani deoparte. N-au ţinut aşa mult... dar au fost, totuşi, de folos. N-am fi rezistat fără ei.

Soţul Elei suferise foarte mult din cauza pierderii jobului. Mai mult decât orice, din cauza lipsei de ocupaţie. Nu avea nici prieteni şi nici alte preocupări decât slujba şi familia.
- Păi, nu putea să stea cu fetele? Ar fi avut, îmi imaginez, ziua plină!
Ela mi-a zâmbit blând şi generos, ca unui copil naiv.
- De fete m-am ocupat tot timpul eu. El, mai puţin.

„Mai puţin”-ul ăsta, aveam să aflu (pe parcursul următoarelor conversaţii, printre rânduri) era doar un eufemism. Familia Elei era Ela. Ea ducea tot în spate. Familia soţului ei rămăsese, în continuare, cea în care crescuse. În casa-n care doi copii îi spuneau „tată”, el era, încă (după comportament), musafir. Unul mai cu pretenţii.
Şi, după ce-am aflat câte ceva şi despre soacră (care le pretindea în continuare bani, nu doar imediat după căsătorie, chiar şi când rămăseseră amândoi şomeri, ca să-i pună ea bine) am ajuns să întreb direct:
- Păi bine, dar voi, de fapt, de ce v-aţi mai căsătorit? Nu mi se pare c-aţi avea cine ştie ce în comun...

Ela a ridicat din umeri. Ca la o întrebare al cărei răspuns nu te ajută, de fapt, cu nimic.
- Aveam amândoi 32 de ani. Voiam să întemeiem o familie. Voiam acelaşi lucru. N-am făcut nimic din ce ne privea fără să vorbesc cu el. Copiii i-am făcut după ce-am hotărât că-i vrem, casa, la fel... Nu ştiu de ce n-a mers. Eu m-am străduit cât am putut. Mă străduiesc în continuare... Doar că nu mai pot lupta cu tot neamul lui. Niciodată nu ne-a pus pe noi înainte. Nici acum nu o face.

Cheia de la maşina lor stătea, în absenţa soţului, încuiată în sertar. Ela avea permis; avusese (spre deosebire de el) şi maşină de servici. Era o şoferiţă bună. N-ar fi lovit Dacia.
- Nu asta era problema. îi băgase mă-sa-n cap tot felul de minuni... Ce-i trebuie ei maşină? Unde să umble? Lela? Femeia nu face aia, femeia nu trebuie să facă ailaltă...
Cam ce nu făcuse nici ea, mama soacră, niciodată. Ori din neştiinţă, ori din interdicţie familială.

- Păi, mă holbasem eu, cum vine asta? Şi dacă, Doamne-Fereşte, e vreo urgenţă, ai de mers cu fetele la spital, în creierii nopţii?
- Taxi, a ridicat din umeri Ela. Sper să nu fie cazul. Până acum, n-a fost.

Mai trist era că el îşi găsise pe cineva. Chestie aprobată zgomotos de mama-soacră.
- Speră la o noră mai bună. N-a făcut niciodată un secret din asta.

Ela, căsătorindu-se, o lipsise, implicit, pe maman (altminteri deloc neajutorată) de nenumăratele cotizaţii filiale. Nu c-ar fi ştiut dinainte de ele...
Evident că l-a luat pentru bani. Unde mai găsea ea aşa băiat bun?
Ela avusese aproape mereu salariul un pic mai mare. Şi mai avusese şi tupeul să vrea casă, copii...
Măcar de-ar fi făcut băiat.
- Sigur, am pufnit eu, şi dacă făceai băiat, de ce unul şi nu doi, de ce seamănă cu tine şi nu cu el... De ce nu divorţezi?
- Şi unde să mă duc?
- Aveţi doi copii. Instanţa o să ţi-i încredinţeze ţie. Nu cred că te scoate nimeni în stradă. Zici că el, oricum nu prea dă pe acasă. Mai e şi adulterul...
- Nu vreau să pomenesc la proces de adulter. Dacă trebuie să fie şi fetele-n sală? Ar fi umilitor... Şi-apoi, şi cu, şi fără menţiunea asta, lor ce le spun?
- Şi aşa, nu e umilitor? Nu tot or să vrea explicaţii? Cu ce model de familie crezi că pleacă ele la drum? Cu cel în care masculul familiei încuie cheia de la maşină în sertar, în vreme ce mama trage ca boul? Asta-ţi doreşti pentru ele?
Ela a tăcut. A dat însă din cap. N-am ştiut, pe loc, cum să interpretez gestul.

Peste câteva zile plecam din firmă, fără să mai apuc s-o văd.
Când, după vreo câteva luni, m-am întâlnit întâmplător cu un amic comun, am aflat că divorţase. Şi că, paradoxal (sau nu) părea că-şi recăpătase surâsul.


Cum şi-o fi făcut curaj?
- A! a adăugat amicul. A mai zis o chestie foarte interesantă. Cum că şi-a dat ea seama, pe un balcon, ca ’ăl mai mare cadou pe care-l poate face o mamă fetelor ei e să le ofere măcar un părinte cât de cât fericit.

Poreclele lui Muţunau - partea a doua

Prima parte, aici.

Fireşte că, între timp (de la dinţi...) a devenit Băluţă Băluţescu. (esquire...). A! şi Clonţosu’.

De la multiplele curiozităţuri, Butonilă Dărâmătorul. (este descriptio de modus operandi)

De la vocalizările nocturne, Na-na-naaaa! (alias Răcnilă)

Din când în când (mai rar, că-l supraveghem vultureşte şi-l cam placăm la timp), e Vidanjorul. Da, vasul de WC, coşul de gunoi... din astea...

Talentul pentru strâmbături îl (re)califică drept Maimuţote. Căscaturile şi blegelile serale: Somnorote. Fiţele de la unele mese: Mofturote.

Abilitatea de a "reloca" telefoane mobile, breloace şi tot felul de alte obiecte mari sau mici îl recomandă indubitabil: Hoţomănilă (sau Hoţomenghea). Felul în care se alintă ca să se scoaţă din belele, ţaţo, (în care... ia ghici cine-l bagă...) drept Alintăciozen şi (sau) Şmecheriluuuni.

Dar nu ăsta e esenţialul. Se pare că se dezvoltă o nouă identitate, culmea! asumată: Billy. Pardon, Biii-iii! Iacătă personajul de la care ni se trage:

(între noi fie vorba, Şoarecu’ Billy, pardon, Biii-iii ăsta face o mulţime de năzbâtii...iar asemănările ne cam pun pe gânduri... de asumarea identitară... ce să mai zicem?)



E un pic ciudat, dacă stai să iei în calcul variantele cu iz grecesc (Defilakis) sau slav de sud (Năstruşnicov).

Ca să rămânem în context, de la cartea cu urlete (plus unele accese de timiditate pe ici, pe colo...) ne-am ales cu supranumele de Sperioja.(de care sperăm să ne dezbărăm cât de curând!).

Ei, şi, din când în când (măcar aşa, pentru relaţii cu publicul), este Cuminţilă. (doar că nu-l ţine mult!)

Pe pariu că sezonu’ ăsta, cu sărbătorile lui cu tot, ne mai aduce câteva porecle noi?