sâmbătă, 31 octombrie 2009

Organizatorice: măsuri şi mărimi


(din seria "Repede, pân' nu mi se şterge complet din minte", postare anti-uituceală, de completat şi răs-completat ulterior, fără avertisment, pe măsură ce se mai adună informaţii)



Dupa părerea celor de la Coccodrillo, suficient de amabili încât să furnizeze şi etichete cu listă de măsuri, în centimetri:

În fragedă pruncie:

0-1 luni 1-3 luni 3-6 luni 6-9 luni 12 luni 18 luni 2 ani 3 ani 4 ani 5 ani 6 ani 7 ani
Înălţime 56 62 68 74 80 86 92 98 104 110 116 122
Talie 38 41 44 47 47 50 50 50 53 53 56 56
Torace 36 40 44 48 48 52 52 52 56 56 60 60

Mai incolo, fetele:

8 ani 9 ani 10 ani 11 ani 12 ani 13 ani 14-15 ani
Înălţime 128 134 140 146 152 158 164
Şolduri 68 72 76 80 84 88 92
Torace 60 64 68 72 76 80 84

Şi băieţii:

8 ani 9 ani 10 ani 11 ani 12 ani 13 ani 14-15 ani
Înălţime
128 134 140 146 152 158 164
Şolduri 55 58 61 61 64 67 70
Torace 60 64 68 68 72 76 80



Cei de la Next dau şi ei o mulţime de detalii, aici şi aici.



C&A
:
Vârsta
Înălţime (cm)
Înălţimea pentru Europa (cm)


Nou născut
47-56
50/56

2 - 3 luni
56-62
62

3 - 6 luni
62-68
68

6 - 9 luni
68-74
74

9 - 12 luni
74-80
80

12 - 18 luni
80-86
86

18 - 24 luni
86-92
92

3 ani
92-98
98

4 ani
98-104
104

5 ani
104-110
110

6 ani
110-116
116

7 ani
116-122
122

8 ani
122-128
128

9 ani
128-134
134

10 ani
134-140
140



Muţunau:

nn 1 luna 2 luni 3 luni

9 luni 10 luni 12 luni 13 luni 15 luni
Înălţime 49 56 59 62
ăăă…* 73 76 79 80 82
Încălţăminte





18-19 19-20 20 21 23
*huo, mamă denaturată & senilă

Sursa

Şablon pentru încălţăminte, aici.

joi, 29 octombrie 2009

Disforia de gen

Eşti însărcinată. Afli la ecografie că vei avea un băieţel. Anunţi pe toată lumea, te gândeşti la nume. De acum, lumea ta (în materie de bebeluş) are culoarea bleu. (Sau verde. Sau bleumarin. Oricum, nu roz.)
După câteva luni, pleci de la maternitate cu un copil care e băieţel. Arată ca un băieţel. Funcţionează ca un băieţel. Poartă nume de băieţel.

După alte câteva luni, ori poate ani, îţi dai seama că nu se şi poartă ca atare. Că pur şi simplu se consideră fată. Că se poartă ca o fată. Că, uneori, de la distanţă, până şi tu îl mai iei, după silueta şi după mişcări, drept fată.
Te gândeşti: „nu cumva e gay?
Zici: „Nu, nu se poate. Şi apoi, e prea mic. De unde instinct sexual la vârsta asta? Problemele astea apar în adolescenţă, sunt strict legate de sexualitate. O fi el... mai feminin. Ce, fete băieţoase nu există? Uite, eu, de exemplu. De ce n-ar fi loc şi de băieţi mai puţin masculini? O face parte din categoria creiere-punte? Nu ar fi mai bine să mai aşteptăm, înainte de-a ne repezi să tragem orice concluzie?

Copilul tău cântă. Are o voce superbă. De fată (da’ nu se pune, până la pubertate toţi oamenii o au aşa).
Restul aspectelor legate de faptul că se consideră de alt sex ar mai fi, deocamdată, cum ar mai fi, da’ când aude de schimbare de voce (s-o piardă pe cea angelică şi să „câştige”, iniţial, una spartă), îşi ia inima-n dinţi şi vine să te roage să faci ceva. Pentru că deja i-a ajuns lupta zilnică şi, dacă nici de voce n-o să mai aibă parte „pentru că e băiat”, în schimb o să beneficieze de pilozitate facială, mai bine moare.
Şi-l (o!) crezi.
Te gândeşti: „asta deja nu mai ţine de ideea c-ar putea fi gay”. Aşa că te apuci de cerut ajutor. Din toate părţile. Stai cu orele pe net, căutând răspunsuri.
Afli că în anumite ţări problemele astea sunt recunoscute şi, eventual, tratate. Cu inhibitori. Hormoni care blochează instalarea pubertăţii.
Că, dacă trăieşti în Anglia, copilului nu i se poate prescrie tratamentul decât din ziua în care a împlinit 16 ani. (copilul tău are 10-11)
16 ani??? E evident că-i deja prea târziu! (ca dovadă că, în unele ţări, printre care şi România, la 16 ani poţi avea şi doi copii)
În State (şi în alte câteva ţări) ţi se pot prescrie de la 12 ani.

Te duci în State, iei pilulele, copilul se simte mai bine, îi merge mai bine şi la şcoală. Pe la 16 ani, despre copilul înregistrat la naştere ca băiat nu poţi spune c-ar părea altceva decât fată. Are chiar şi un prieten!
Spune că oamenii ar trebui s-o judece pentru cine e, nu pentru ce are între picioare.
Şi plănuieşte ca imediat ce împlineşte 18 ani să-şi facă şi plastia de rigoare. Operaţia care să-i ofere elemente fizice ale feminităţii, despre care medicul care a tratat-o în State spune că nu i se pare corect să fie numită gender re-assignment, pentru simplul motiv că oamenii ca Nikki (băiatul-fată din povestea de mai sus) nu au fost, practic, niciodată de alt gen.

Aceasta este o poveste pe care am auzit-o azi la radio, la BBC. Sub forma unui reportaj echilibrat, cu opinii din mai multe surse, aşa cum se străduieşte să facă BBC-ul, pe o temă care pare a-i interesa.

„Condiţia” descrisă mai sus (certitudinea că te-ai născut în corpul greşit din punct de vedere sexual) poartă denumirea de disforie de gen.
Este înregistrată sub numele de Gender Identity Dysphoria (GID) în Clasificarea internaţională a bolilor (International Classification of Diseases: ICD 10), şi apare şi în Manualul de diagnoză şi statistică a bolilor mentale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Illnesses - DSM-IV), motiv pentru care mulţi locuitori ai planetei albastre o consideră boală mentală. Cu stigmatele de rigoare.

În prezent, nu se ştie ce anume o provoacă. De ce şi la ce categorie biologică/rasială/etc apare, ori sub ce forme. Studiile nu au dat rezultate concludente.
Singura chestie (aparent bună, cu rezultate apreciate drept bune, fără efecte secundare sinistre) agreată ca tratament este împiedicarea instaurării pubertăţii. Întârzierea ei. Odată ce nu mai iei hormonii-blocanţi, pubertatea vine.

De ce e numită disforie „de gen” şi nu „de sex”?
Care este diferenţa dintre sex şi gen?
«Sexul» se referă la statusul biologic de bărbat sau femeie. Termenul include atribute fizice precum cromozomii sexuali, gonade, hormonii sexuali, structurile de reproducere interne şi organele genitale externe. «Genul» este un termen care este frecvent folosit referitor la modurile în care oamenii acţionează, interacţionează sau simt despre ei înşişi, care sunt asociate cu conceptele de băieţi/bărbaţi sau fete/femei. În timp ce aspectele sexului biologic sunt aceleaşi în diferite culturi, aspectele genului pot să nu fie.

Deci e şi mai complicat decât aş fi zis.

Ce faci, ca mamă, când copilul tău trece prin aşa ceva? Printr-o criză identitară de o asemenea amploare?
Când se impune ca tu să-ţi reconsideri toate standardele şi toate aşteptările, toate nivelele de toleranţă & prejudecată şi, practic, tot ce ai trăit până atunci, şi să mergi mai departe ţinând cont numai de faptul că îl/o iubeşti?
Cum reacţionezi? Negi? Testezi? Accepţi posibilitatea? Îl/o cerţi/baţi/respingi? Sau îl/o sprijini/susţii?
Cum se descurcă şi cum te descurci tu în materie de socializare, în toţi anii de grădiniţă şi de şcoala? TOTUL e construit pe ideea de alocare clară a genurilor/sexelor! La ce toaletă merge? La ce vestiar? Cu ce se îmbracă? (hai, la haine poate fi mai simplu...)
Cum gestionezi crizele?

Nu am răspunsuri.
Am doar presupuneri. Presupun că Nikki (cea din reportajul BBC) s-a îmbrăcat şi prezentat peste tot ca fată şi că asta a fost micul-mare secret al familiei, rămas nedescoperit.

Şi întrebări.
Cât de toleranţi putem fi, de fapt, cu orice vine în contradicţie cu părerile, percepţiile, valorile şi experienţele noastre? Cu comportamentele pe care nu le acceptăm/valorizăm?

Mai ales când şi dacă le vedem tocmai la copilul nostru?

miercuri, 28 octombrie 2009

marți, 27 octombrie 2009

Trecute isprăvi Mamiţuneşti

Cu ce se ocupa Mamiţuni în copilărie:

Salva (la modul „colecţionar”) toate animalele posibile de pe toate drumurile, pe care le ascundea sub pat. Animalele, nu drumurile. Pe rând, nu pe toate odată.


Lovită (în miez de vară...) de nostalgii hibernale, făcea patinoar în casă (la bunica, mama actualei Bunici) vărsând apă pe jos în camera cu linoleum. (covorul fusese atent expulzat. încurca patinatul). După ce i s-a atras blând atenţia că, de patinat, se patinează cam afară, a făcut patinoar în curte, turnând apă pe poteca din ogradă şi alunecând tacticos, vreo două ore, pe noroi. Cu tumbele şi mânjelile de rigoare. Numa’ spălatu’ a durat ulterior alte 2 ore.


Autopsia varii mecanisme, în special ceasuri. Ceasuri încă vii, perfect funcţionale, ca să vadă:
a) ce conţin, mai exact
b) cum funcţionează, de unde vine tic-tac-ul
c) câte rubine au
d) dacă le poate construi la loc, din memorie (Nu. Nici acum? Nu. Tot nu.)
Lucrurile erau făcute atât de temeinic (în materie de dezasamblare...) încât reparaţiile deveneau exorbitante; era mai ieftin să cumperi ceas nou.
Care, nu-i aşa, merita şi el autopsiat. Pardon, analizat un pic...


Făcea acvariu în cadă. (Bunicul mergea la pescuit. Acasă, Mamiţuni inventaria captura. Crapii şi cărăşeii încă vii erau proptiţi iute în cadă, spre contemplare. Bunicul era aspru criticat că n-a adus şi alge şi pietre, pentru reproducerea corectă şi integrală a mediului.)
Până când peştii nu binevoiau să răposeze (de bună-voie sau nu tocmai), nimeni nu avea voie să pretindă a face baie-n cadă. La lighean cu amatorii de libaţii!
Mirosul?
Chanel 5. Ihtio.


Se urca pe dulap ca să aibă de unde sări „cu paraşuta” (o eşarfă sau o faţă de pernă). Dulapul, înalt. Cam la vreo 2m, el, aşa...


Se ascundea cu orele în diverse cotloane, „ca indienii”, savurând agitaţia produsă şi apărând „inocent” la interval când se-ngroşa gluma.

(şi multe altele pe care nu ni le mai amintim momentan)


Boacănele lui Muţunau n-ar trebui să constituie, în această lumină, o problemă.
Doar dacă se va dovedi cumva că nu se ridică la înălţimea faptelor înaintaşei...

luni, 26 octombrie 2009

Ipostaze

Muţunau, sabotorul.
La o reprezentaţie ceva mai neconvenţională de teatru (susţinută de copii de la un centru de plasament, la sediul uneia dintre organizaţiile care-i sponsorizează), Muţunau „trăieşte melodia”, drept care chiuie de-ţi sare pălăria la fiecare replică mai sonoră, la fiecare cântecel şi, evident, la fiecare mişcare scenică mai amplă. Mai amplă decât un simplu clipit.
La un moment dat, se-ntoarce brusc peste Mamiţuni, care se dezechilibrează suficient cât să destabilizeze, în cădere, alţi 4 spectatori inocenţi. Actorii, demni, ignoră intruziunile şi-şi continuă reprezentaţia, cu toate hlizelile subite ale audienţei.
Uite-aşa ajunge „Scufiţa Roşie” comedie.


Muţunau, atârnătorul.
În piaţă, se repede la prima tarabă pe care-o vede, cap-compas pe câte o cutie (sau ladă), şi nu se lasă până nu e cadorisit. Cu câte o roşie, un strugure, acolo... Face el cumva... (nu de foame sau de poftă; nu se repede şi să muşte din ele; n-am depistat încă exact ce anume-l atrage; culoarea? forma? seducţia? bate vreun record?).


Muţunau, protestatarul
(inutil de descris. cu ochi peste cap, decibeli în afara zonei scalate, încruntături şi priviri poncişe, tot tacâmul)
Din ce în ce mai (prea) des întâlnită/exersată. De, vârsta.


Muţunau, lipiciosul
La un moment dat, dintr-un variu motiv (cam la fel de rapid identificabil ca şi soldatul necunoscut), Mamiţuni stă aşezată turceşte pe covor.
Muţunau intră-n cameră, studiază peisajul, şi pe urmă vine şi se-aşează spate-n spate cu Mamiţuni, oglindindu-i postura.
Aparatul foto, evident, de negăsit.
Da' poate facem reconstituirea.


Muţunau, curiosul
Dă drumul unei bile sub pat şi se-apleacă să-i poată urmări traiectoria.


Muţunau, analistul
Ia una din cărţile cu „fereastră” & priveşte lumea prin fantele paginilor. Cu limba usurel ieşită printre dinţi, a indisputabilă concentrare.


Muţunau, independentul
Simte, în capătul degetelor materne, intenţia de frână în deplasare, exprimată prin invitaţia implicită la luarea de mână, şi, ca eschivă, face subit doi paşi înainte, scuturând energic din mânuţă, a „nu, eu merg singur”.


Muţunau, neobositul
Insistă să urce pe scări un număr impresionant de etaje. (supravegheat protector, evident... el poate şi singur, dar, uneori, din grabă sau de oboseală, se mai bălăbăne.)


Muţunau, aniversatul.
Azi a-mplinit un an şi trei luni.


Muţunau, angelicul.
Doarme.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Câteodată mă tem.

Câteodată mă tem.

Mă tem că oboseala o să mă învingă.
Că o să depăşesc starea de „puţin buimacă” şi o să ajung complet tălâmbă, într-o stare de totală derută, încă şi mai puţin capabilă să fac tot ce am de făcut.
Că o să-ncep să fiu (şi mai) irascibilă şi să mă uit (şi mai) fix la oameni ori la ecranul calculatorului, întrebându-mă ce Doamne-iartă-mă caut eu acolo şi când oare şi cât de prost o să mi se termine fuga de idei care mă lasă atât de des, în plin discurs, cu gura căscată pitoresc a neştiinţă.
Că, la fel ca-n „Un veac de singurătate”, o să mă mănânce de vie lapsusurile şi o să uit complet toate numele lucrurilor.

La concertul (superb!) de acum câteva zile am stat cu ochii închişi, pentru că nu mi-i mai puteam ţine altfel. Mă uitam cruciş de oboseală şi-mi cădea pur şi simplu capul (cum le mai cade navetiştilor din tren!). Nu, n-am adormit. Nu puteam. Tot de oboseală, ca şi acum. Am putut savura muzica! (Dar n-aş putea spune exact cum arătau instrumentele. Noroc cu pozele...)

Mă tem că n-o să mă descurc. Că n-o să pot face pentru fiul meu tot/destul/la timp/atât de bine pe cât trebuie, pe termen lung. C-o să ajung să-l dezamăgesc. Şi eu. Nu, nu sunt perfecţionistă. Doar pragmatică. Tocmai de-aia zic că-mi dau bine seama în cât de multe locuri trebuie să fii, ca părinte. În câte deodată.

Mă tem că, dac-o mai ţin tot aşa, în timp mă voi transforma într-un mic roboţel, capabil să facă numai strictul necesar, tic-tac birou-casă, fără resurse de timp şi de bun simţ care să-i mai permită să constate de când i-a răposat complet imaginaţia. Că, de atâta hăituială, o să ajung să-mi lipsesc copilul de unul dintre darurile pe care i le datorez şi vreau să i le pot da - prezenţa unui părinte echilibrat, cald şi dedicat lui. Dedicat, dar nu calat complet pe copil. Şi nici, în extrema cealaltă, stresat că are iar şi iar şedinţe inutile de cinci milioane de ore, patruj’de mii de apeluri tembele pierdute şi douăzeci de ecrane de e-mailuri isterice restante la citit.

Da, e bilanţul unei săptămâni deloc înălţătoare.


Pe urmă îmi amintesc că se poate vorbi şi în fraze scurte şi percutante. Că se poate vorbi, pur şi simplu, mai puţin. Chestie care mai poate face oamenii să-şi bage minţile-n cap.
Că n-am neapărat o problemă ireversibilă, că aşa reacţionează oricine la suprasolicitare, dacă efortul durează de prea mult timp. Că trebuie doar să programez lucrurile mai bine, să mă reobişnuiesc cu intervalele de timp aberant de mari petrecute / pierdute zilnic în trafic şi s-o las mai moale.
Că, la o adică, nu mă opreşte nimic să-mi schimb locul de muncă. Să încerc, măcar.
Că atunci când observ că tânărul domn mă studiază, delicat, preocupat, afectuos şi (surprinzător!) non-invaziv, parcă beau apă vie.
Şi-mi place gustul.

vineri, 23 octombrie 2009

Evadarea lui Mamiţuni...

... a fost la Festivalul de muzică veche, unde Mr. Hopkinson Smith a cântat, la lăută şi apoi la chitară, şi piesele astea:




joi, 22 octombrie 2009

A-a-abţibilduri şi ma-a-aimuţe

Mamiţuni iubeşte abţibildurile. În copilărie, a alocat acestei pasiuni atât importante şi nejustificate sume de bani, cu pricepere & migală escrocate de la actualii Bunici, cât şi importante & nu tocmai oportune spaţii domestice. Dulapurile din casă au fost, cu toatele, suprafeţe ţintă, pe care Mamiţuni crea poveşti lipicioase, combinând personaje din diferitele colecţii oferite de Vitodecor J şi nu numai.

Lasă că acum pasiunea a renăscut, da' are şi cu ce, de la abţibildurile simple, tematice de ocazie (Paşte, Crăciun, şi alte ocazii festive cu potenţial grafico-lipitoro-coloristic) ori de personaj / imagine (desene animate ori flori), până la cele reutilizabile (cum să nu le iubeşti?) şi respectiv spuma-crema, abţibildurile în relief! (pop-up)
Acestea din urma sunt incluse la loc de cinste în planul de child-proofing, sub pretextul (discutabil) "aşa avem cu ce să-l ţinem ocupat".
Aiurea. Mamiţuni si Bunica se bat pe abţibilduri; fiecare vrea să lipească ea mai multe. (Herr Moni, trebuie să ne mai aduci.)

Muţunau nu avea cum să fie străin de această pasiune. Zilnic, trage o lungă tură de inspecţie tactilo-vizuală. Din proprie iniţiativă!

În plus, Mamiţuni l-a suprins la un moment dat atingând delicat uşa de la dulap, a mângâiere, în timp ce şoptea concentrat, doar pentru sine, "a-a-a".
Muţunau urmărea contururile unei maimuţici-abţibild 2D, lipită acum 25 de ani, pe care, recunoscând-o (în pofida stilizării desenului) o saluta cu vocalize maimuţeşti. Discrete.
Era, doar, o maimuţă mică.

miercuri, 21 octombrie 2009

luni, 19 octombrie 2009

Lucrurile noastre favorite

În ordinea cronologică a utilizării (intense!):

1. Le coffret des puéricultrices

Este un set de 3 CD-uri audio + 1 DVD, realizat în Franţa, în colaborare cu Association Nationale de puéricultrices et des etudiantes.
Primul CD, galben, dă semnalul de culcare pentru Muţunau. Dintotdeauna!
Merçi bien, franţujilor!



2. The Ocean Wonders Soothe & Glow Seahorse (Fisher Price)

Căutat în mod eroic în circa 3 ţări. Găsit (într-un târziu! că-l delistase Fisher Price. mulţumim căutătorilor!). Îl iubim foarte mult. A fost dragoste la prima vedere. Cu toate că, nedistingând între apăsările tehnic-voite şi ghionturile accidentale, se apucă de cântat fix când ţi-e lumea mai dragă (şi mai voit-silenţioasă...).




3. Carusel cântăreţ cu animăluţe:
Peek-a-boo musical mobile (Fisher Price, colecţia Rainforest)
Are telecomandă, cântă 3 piese de muzică clasică + una cu zgomote din natură şi luminează.
Mulţumirile fierbinţi pentru achiziţionatul, căratul & livratul tuturor Fisher Price-urilor merg la mama de prinţesă Muhi.


4. 3 in 1 bear playgym (K's Kids)

Nicio milisecundă folosit ca loc de joacă, a devenit de mult netransmisibil generaţiilor viitoare datorită uzurii intense înregistrate pe post de salteluţă/păturică.


5. Leag
ăn & nu numai: Smart Stages 3 in 1 rocker swing (Fisher Price)
Scump, maică, scump (şi dincolo chiar era mai ieftin! luat din D, mulţumiiim, Herr Moni, a fost cam la juma' din preţul de pe piaţa românească), da' a meritat fiecare bănuţ. Au fost momente când numai el, cu legănatul şi muzica lui (tembelizantă, zice Mamiţuni, după ore de ascultare...) oprea urletele. Transformabil fiind, îi prevedem o durată de viaţă de peste 3 ani. Uraaa!


6. Play Nest Peter Rabbit (Galt)

De milioane!!! Muţunau l-a inhabitat zilnic, de pe la 5 luni până când i-a rămas mic (n-a mai încăput în roată pe la vreo 10 luni). Cu precizarea preventivă că nu strică să-nveţi din timp copilul cum să evadeze din cuib, prin aşezare de-a latul pe animăluţe. Se evită astfel (o parte din) aterizările-n cap.


7. Playgro Backseat Organizer
.
Ăstuia (deja sudat de scaunul de maşină) îi prezicem minim 5 ani de folosinţă (sperăm că va şi ţine atât!)



8. Dinozauru' cu bile
- I am the Boss, K's Kids
Nu e clar cui îi place mai mult, lui Mamiţuni (care-a dosit cu grijă a doua pungă de bile venită cu animalu' şi-l mai foloseşte pe dino drept pungă de depozitare pentru alte chestii), sau lui Muţunau, care foşneste tot ce e de foşnit la jucărie (şi are ceva treabă!), se oglindeşte, roade "urechile" dihaniei, şi-i stâlceşte-n dinţi bilele?
Dino ar merge de pe la 4-6 luni până când utilizatorul s-o sătura de el. Judecând după reacţia Micului Urecheat (la 4 ani jumate), dino o să mai ţină muuult şi bine la public! Drept care plănuim să-l ocultăm periodic, prin trimitere în cutie, la băile dinozaurilor cu bile.
Mulţu', nănaşă hăi!



9. Scaun de mas
ă: Rehausseur de chaise Babytop (Thermobaby)
Foarte uşor de transportat, de spălat, de montat & demontat (se pliază), multifuncţional, haios, stabil... de ce nu l-am găsit pe el primul??? (Bine că totuşi l-am găsit!)




10. Deuter Kid Comfort II

Dacă eşti outdooro-extremo-tembel, ca Mamiţuni, n-ai sling da' insişti să-ţi cari odorul pe toate coclaurile (în loc să-l laşi în casă, cu bunica...), e extrem de util. Atenţie, trebuie făcute pauze de dezmorţire, periodic. Copilul stă comod, (şi cuminte-vociferator, câtă vreme-i "fuge" peisajul) dar, de la nemişcare, tot va-nţepeni.
Merge până la 22 de kile.


11. Cort bebe (Travel cot - Deryan)

Muţunau e complet toropit după cort, indiferent unde e instalat. Problema-i că afară-n curte dăm veşnic peste o listă lungă de interesaţi - majoritatea, patrupezi blănoşi, teritoriali şi invadatori. Astfel, am putut constata (c-a trebuit!) cât de uşor se curăţă onor cortul!

Şi cele 2 de la Imaginarium, oliţa +jucăria de baie, postate, tot la final, şi aici.


Este c-avem o mulţime de minuni /trăsnăi / chestii? (da...? ia uitaţi-vă-n jur!)
Şi-ar mai fi. Dar, (şeherezadic), despre asta, în episodu' viitor!

duminică, 18 octombrie 2009

Cea mai scurtă cale spre răsfăţ

... mai exact, spre răsfăţul lui Muţunau (= alintarea excesivă, cu tacâmul previzibil de şantaje emoţionale, urlete, răzgâieli und so weiter), este cea pavată cu prezenţă mamiţunească weekendiană. (reamintim, pe Mamiţuni a mâncat-o-n fund, pardon, CV, să redevină proletar, drept care acu' reeditează transhumanţa, că locu' de muncă e-n altă parte decât Bunicii. behăielile acompaniatoare vin de la numărul de kilometri băgaţi.)

Smotoceli non-stop de nădragi ori atârnări perene de picioare, de tip "ia-mă în braţe", ochi peste cap, excepţii peste excepţii, drapelu-n bernă la momentul plecării. Şcoală de manipulare scrie pe noi, cu Muţunau potenţial absolvent magna cum laudae. Stofă are.

Mamiţuni nu are curaj să exploreze nici măcar conceptual potenţialul rezultat. Drept care, intempestiv ca de-obicei, a decis: transhumanţa se opreşte aici. Huo, frână, stop. Adio turism de weekend. Ne adunăm sub acelaşi acoperiş, cât de curând. Vedem noi cum.

Până atunci, casa tre' reamenajată: bebeluş în etapa unde-l pui, acolo stă e una, patruped (cu autonomie redusă de mişcare), alta - un mic pas înainte. Da' Wilhelm Cuceritorul &Cotrobăitorul &Răscolitoriul &Ronţăitoriul e cu totul altă treabă (desigur, istoria n-a reţinut & comunicat corespunzător restul titlurilor pen'că cronicarii vremii nu mai aveau cerneală. ori poate Wilhelm era mai măricel?!).

Între timp, Muţunau se ocupă, din ce în ce mai des, cu deşurubarea sticluţei de ceai & vărsarea conţinutului pe propria personuţă. După care ne-ntoarcem pe partea ailaltă şi ne culcăm (uzi) că, nu-i aşa, ce-aveam în program am cam făcut.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

De ce băieţii-s altfel decât fetele


La vederea copertei, Mamiţuni a zis: "Văleu! Ce m-aşteaptă! Tre' s-o cumpăr! Că e clar c-acu' nu-nţeleg nimic. Da' ce titlu miorlăit!" Evident, în carte s-au găsit cu totul alte chestii decât cele aşteptate. Da' nu mai puţin interesante! Iată-le.

Una din ideile esenţiale ale cărţii (subliniată ca atare) este că băieţii au alt stil de învăţare decât fetele; pentru că au creierul diferit. (afirmaţie susţinută, pare-se, de n-şpe studii detaliate, cu scanări PET (tomografie cu emisie de pozitroni), SPECT (tomografie cu emisie de raze gamma) şi RMN (rezonanţă magnetico-nucleară)). Nu, nu e o idee sexistă. Discuţia nu se poartă de pe poziţii de superioritate. Dimpotrivă!
(citatele din carte,
în italice)

Creierul masculin,
în general, se bazează mai mult decât cel feminin pe stimulările spaţial-mecanice şi în mod intrinsec răspunde mai bine la stimuli precum diagramele, imaginile şi obiectele în mişcare prin spaţiu decât la monotonia cuvintelor. Adică, dacă le vorbeşti prea mult, fără suport vizual, băieţii vor arăta mai repede că se plictisesc mai uşor. Fetele ascund mai bine plictiseala!

Băieţii sunt mai predispuşi să asocieze procesul de învăţare cu mişcarea fizică. Ei oricum nu prea pot sta locului. Tre' să facă tot felul de chestii!

Corpul calos (fasciculul de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere ale creierului mare) permite un schimb mai mare de informaţii între emisfere în cazul femeilor - care au, astfel, o mai mare abilitate în a realiza concomitent mai multe sarcini, cu un succes la fel de mare. Multitasking, deci te-avem în sistem? Hm....
În plus, corpul calos este implicat în procesele cerebrale ce ţin de limbaj, lectură, scriere. Na, ghici ce concluzie se poate trage ...

Altceva: Fetele au, în general, conectori nervoşi mai puternici în lobii temporali decât au băieţii. Aceşti conectori mai puternici par să faciliteze stocarea mai multor detalii senzoriale în memorie şi auzul mai bun, în special pentru tonalităţile vocii. De-aia nu observă nimeni când/că m-am cam enervat? Ori că mi-am schimbat freza?

Lobii frontali la fete sunt, în general, mai activi decât la băieţi şi se dezvoltă de la vârste mai fragede. [...] La fete, ariile Broca si Wernicke din lobii frontali şi temporali se dezvoltă mai devreme şi mai mult - aceştia sunt principalii centri corticali ai vorbirii.
Băieţii compartimentează activitatea creierului (asta înseamnă că folosesc [la un moment dat/ un moment anume în timp!] un volum mai mic al creierului); per total, creierul lor operează cu un flux sangvin cu 15% mai mic decât al fetelor.

Fetele sunt, în medie, cu un an, un an şi jumătate înaintea băieţilor în privinţa cititului şi a scrisului. (statistică realizată, evident, în SUA)

Deci, cum ar sintetiza baba Leana din rural, băieţii sunt "mai leneşi".
Sau, cum ar zice Mamiţuni, care era povestea aia cu sexul slab? Şi cine era mai dăştept? Că, na, ui' ce spun americanii!
Nu cumva în România ne limităm (prostim!) fetele?

Revenind (după divagarea feministă) la carte, altă idee a lui Gurian e că nu există plasticitate neurală totală. La fel cum apartenenţa sexuală este înnăscută şi apoi socializată prin cultură (adică nu te face gay societatea când tu te-ai născut hetero, şi nici viţăvercea, idee la care subscrie nen'to Gurian), apartenenţa sexuală a creierului nu poate fi modelată. Geaba pui băieţii să înveţe numa' după dictare, stând ţepeni în bancă, rezultatele nu vor fi cele mai bune (ca să ne exprimăm elegant). Şi aşa se ajunge la Ritalin.

Energia lor presupune multă mişcare fizică şi mânuirea obiectelor. Sunt atraşi de provocările ce implică acoperirea spaţiului şi de folosirea uneltelor (adică explorează, dărâmă şi trântesc!)
B
ăieţii învaţă din încercări instinctive şi din greşeli. Mintea unui băiat se află în egală măsura în trupul şi în capul său.

Altă idee din carte: copiii mici învaţă cel mai bine în cadrul unui sistem caracterizat de ataşament, care pune accentul pe asimilarea de cunoştinţe. Nu doar "lasă-i să ţopăie", pune-i să ţopăie, da' cu folos!

Notă mamiţunească aplicabilă întregii postări: n-am stat să verific toate informaţiile pe care le citează Gurianul, chit că am un vag sentiment că selecteaza atent &convenabil numa' statisticile care-i pot/vor susţine teoria. Am preferat să "iau" informaţiile despre care cred oricum că pot fi utile.

Construirea unei echipe parentale: avem. Bunici, veri, mătuşi, câini, pisici... cu totii îşi aduc contribuţia!
Fără stres negativ - adică limităm uzul comenzii "nu". Eliminând situatiile în care o foloseam de obicei - ascunzi lucrurile pe care n-are voie să pună ghearele, etc. (sau măcar încercând să le scădem numaru'...)
Exersarea opţiunii: Vrei mazăre din farfuria asta, sau din cealaltă? (ha! machiavelnic rrrău!) Regula de aur (logică, da' des omisă în practică): Nu daţi copchilului o opţiune al cărei potenţial răspuns nu sunteţi dispus să-l acceptaţi.
Promovarea dezvoltării verbale la băieţii de vârsta mică: (mică=preşcolară? mică=pre-grădiniţară? nu se precizează) tre' să-i ajuţi să se dezvolte. Cu parafraze, repetiţii, întrebări despre experienţele zilnice, explicaţii şi răs-para-explicaţii, contact vizual, cu jocuri de cuvinte, cu cartonaşe, cu asocieri, cu descrieri detaliate... uf. Am obosit.
Creaţi ritualuri. Vrei să rămână televizoru' la locu' lui? Ţine copchilu' ocupat.
Lăsaţi-i spaţiu. Cică băieţii "ocupă" mai mult spaţiu decât fetele. (greu de crezut că mai mult decât Mamiţuni la 4-5 ani. Mamiţuni o zbughea pe poartă şi străbătea, expediţionar-exploratoric, kilometri!!!)
Cărţi cu imagini. Vizualul ajută copiii (de fapt, ajută pe toată lumea!) să reţină şi să înveţe.
În centrele preşcolare, muzica este a doua limbă a copilului. Muzica oferă stimulare cerebrală completă (a ambelor emisfere).
Lecţii în aer liber. Tot ce se vede/învaţă în/din natură pare a se lipi cu superglue de memoria copchiilor.
Limitarea timpului petrecut în faţa ecranului - indiferent dacă e vorba de TV, video, computer, jocuri.
Dieta: hidratare-da, proteine-da, zaharuri-nu, fast-food -huooo!!!

Cartea mai dă o sumă de detalii & sugestii practice privind eliminarea factorilor de stres, ajutorul la învăţătură, clasele unisex, slaba motivare, ce faci (ca părinte) în caz de sensibilitate excesivă şi de ADHD.

Toate bune şi frumoase, a zis Mamiţuni, doar că... din propriile amintiri din copilărie, oarece apucături de-astea, băieţeşti, (cu acoperit spaţiul &dat doua ture hotărâte în jurul mesei după fiecare două pagini scrise nu urât, ci zgâriate ca electrocardiograma), avea şi ea. Care-i şpilu'?
Păi, zice pagina 280, creiere-punte. Gurian îl citează pe Simon Baron-Cohen, care, după ce-a scanat şi răs-scanat şi bărbaţi, şi femei, zice că o femeie din şapte are creier "masculin", iar unul din cinci bărbaţi are creier "feminin". Creierele-punte ar fi tocmai variaţiile dintre "extreme". Băieţii care stăpânesc mai bine limbajul, fetele care explorează, şamd.
(În contextul ăsta, termenii masculin/feminin nu reflectă nici sexul biologic, nici orientarea sexuală, ci genul creierului, aşa cum rezultă el, statistic, în urma scanărilor.)

În concluzie, interesantă lectură. Chit că nenea Gurian nu are neapărat un discurs echilibrat (el o ţine langa pe-a lui, nu bagă-n seamă nici o teorie contrară, preferă să fie copleşit de amploarea confirmărilor...)
Iată un posibil motiv: (propozitie la citirea căreia Mamiţuni a făcut "brrrr!!!"): În SUA anului 2004, numărul băieţilor supuşi unui tratament cu Ritalin se apropia de 5 milioane.

Brrr!!!

Pentru un final pe-un alt ton: doamnelor şi domnilor, Alexandru Andrieş.

vineri, 16 octombrie 2009

Eu cum nasc? (rubrica răspundem ascultătorilor)


Cea-mai-simpatică-graviduţă-din-lume, puţintel bulversată, a-ntrebat-o recent pe Mamiţuni:
- Auzi, eu cum nasc? Tu ai născut natural, nu?

Na, c-am ajuns guru.
Pe Mamiţuni a pufnit-o râsul (dar asta s-a văzut mai târziu, într-un moment mai puţin nepotrivit). La fel se-ntâmplase şi pe vremea aceea de rotunjime absolută (ă-hă-hă-hăăăă, cât a trecut, drrragii moşşşului, o veşşşnicie! să tot fie fo' trei mii de chiloţi absorbanţi schimbaţi între timp, şi cam tot atâtea ore de somn lipsă la inventar), când, după intrarea triumfală (fond sonor cu zgomote elefantine) în săptămâna 36, proprietara mâinii care plimba transponderul pe burtoace a-ntrebat:
- Noi cum naştem?
Mamiţuni fiind plină (ochi!) de onomatopee, cu fălcile umflate de râs, iar Corina-doctoriţa deloc surdă, întrebarea s-a re-emis rapid, corect reformulată:
- Pardon, că naşti numai tu. Deci, cum te-ai hotărât?
- Eu, a zis emfatic Mamiţuni, m-am hotărât că nasc oricum. Vedeţi bine că posed de mult ditamai burtanul. Tânărul să binevoiască să iasă cumva, că abia îl mai car. Câtă vreme nu vreţi să mi-l scoateţi pe nas, cred c-o să fie-n regulă.

La auzul relatării, Cea-mai-simpatică-graviduţă-din-lume s-a destins un pic. Da' nu mult.
- Păi toată lumea de aici a născut prin cezariană. Şi sor-mea, când a auzit că vreau să încerc cu epidurală, a zis: "Ceeeeee? Eşti nebună??? Vrei să te rupi în două? Să nu mai poţi de durere? Te-ai ţicnit? Te duci, te taie, te cos, gata!" Şi pe mine mă sperie fazele alea cu copii născuţi cu cordonul înnodat la gât. Ştiu pe cineva, o tipă al cărei copil a rămas cu nişte probleme. Nu îţi face nimeni nici o ecografie înainte de naştere? Cum se poate întâmpla asa ceva? De-aia am zis să te întreb şi pe tine. Că ştiam că la tine n-au fost probleme.

Luând lucrurile de la capătu' (crono)logic şi sintetizând discuţia (cam dezlânată şi foarte des întreruptă de vizitatori) purtată la cafea cu lapte, respectiv numa' lapte, părerile lu' Mamiţuni (şi ale altor savanţi) sunt următoarele:

Atenţie: e vorba de păreri pur personale, cu caracter informativ, nu medical. Se vede, de altminteri, după felu-n care-s formulate... Nu le luaţi drept literă de lege. NU se vor potrivi tuturor cazurilor!!!


0. Opinia de gradul zero: indiferent ce idei dezbaţi şi ce hotărâri iei tu, natura s-ar putea să fie de altă părere.
Există situaţii neprevăzute care impun cezariana de urgenţă, după cum există (e drept, în mai puţine cazuri, mai ales la primipare), situaţii din categoria copil-care-pur-şi-simplu-nu-mai asteaptă-şi-vine-pe-lume-acum, gravidă-programată-pentru-cezariană-care-nu-ajunge-în-timp-util-pe-masa-de-operaţie, travaliu-care-progresează-neaşteptat-de-rapid, în care se renunţă la cezariană, că pur şi simplu nu mai are sens, ar însemna să dai ceasul înapoi. Asa că laşi natura să-şi urmeze cursul şi o (mai) susţii, pe ici, pe colo.

Post-partum
nu mai are nici un rost să-ţi faci sânge rău că lucrurile nu au mers fix aşa cum îţi planificaseşi.


1. A se băga la cap: Nu există naştere "superioară".
Nu e nici o competiţie. Auto-plagiindu-mă-n modul cel mai patetic posibil, reiau: pleci de la maternitate cu un bebeluş (sau cu doi, dac-ai prins acu' nouă luni promoţia aia cu gemeni!), nu-ţi dă nimeni ca premiu şi un căţeluş, c-ai născut tu aşa sau aşa, aplauzeeee! (Ceea ce nu e, de fapt, rău. Oricum, o să constaţi ulterior că numa' căţeluşu-ţi mai lipsea!)

Rezultă copil sănătos şi mamă apt-combatant? Asta e, până la urmă, ceea ce contează.


2. Nu te grăbi/lăsa presată cu decizia!
Dacă nu ai antecedente medicale distincte şi nu-ti planifici o naştere ieşită din comun (cu un medic foarte ocupat / într-o clinică din alt oraş /din altă ţară / în alte conditii aparte), nu prea are rost să insişti să te hotărăşti cum naşti înainte de (dacă nu luna a 9 a) trimestrul al treilea de sarcină. Între săptămâna 24 si săptămâna 36 se pot schimba enorm de multe.

Asta nu înseamnă că nu tre' să te informezi din timp cu privire la plusurile şi minusurile ambelor variante! Doar că... nu e cazul să decizi "cezariană!!!" imediat ce ai văzut cele două linii pe test.


3. Apelează la instinct. La al tău!
Nu uita că toate cele de la care ceri sfaturi îţi vor vorbi (cum altfel!) despre experienţele lor, nu despre a ta, şi că gravidele nu pot delega pe cineva care să nască, indiferent cum, în locul lor. (Doamnele cu mame-surogat, poate... pentru gravide însă, e cam târziu!) Când istoricul medical propriu o indică fără echivoc, asta e, da' altminteri, nu-i cazul să faci din cezariană o tradiţie de familie. Nu pune botu' la fanatisme. Ori la intimidări. Indiferent de unde vin şi de ce soi sunt.

Simţi
că e cazul să încerci să naşti "normal"? Masaj perineal de prin luna a 7-a, minge medicinală, exerciţii de tonifiere a planşeului pelvin, exerciţii de respiraţie. Toate, cu scopul de a te asigura că te ţine fizicul şi că o să-ţi poţi păstra calmul în timpul travaliului.
De întrebat medicul, de prin săptămâna 36, cum e copilul angajat în bazin şi dacă, atât cât se poate vedea şi palpa, există vreo indicaţie de cezariană. Atenţie la greutatea prezisă de ecografii, aparatele mai indică şi mediane "mincinoase"! (copilul poate fi mai mic)
Vezi cum e cu epidurala. Vii cu trusa de acasă, are spitalul? Va fi anestezie cu picătura continuă?

Simţi că vrei bisturiu? Că te temi de dureri, de travaliu lung, de mai ştiu eu ce? Că nu crezi c-o să le/te poţi stăpâni/suporta? Important e să te simţi tu confortabil cu decizia luată. Pe tine te operează. Asigură-te că ştii la ce să te aştepti în primele câteva zile dupa operaţie, mai ales în primele 24 de ore. Roagă medicul să-ţi dea detalii. Poate fi util să vizitezi o mămică proaspat operată. Şi mai util e să te vezi cu o lauză care a născut prin cezariană. De la ele o să afli o mulţime de detalii referitoare la limitările impuse de operaţie/convalescenţă.

Şi recapitulează opiniile zero şi unu înşirate mai sus.


4. De disconfort ai parte în ambele variante.
Disconfortul există, în grade variate, pentru toată lumea, la toate naşterile. Cine zice altfel era ori în supradoză de endorfine (ce noroc!!! să-mi facă şi mie cinste cu o transfuzie! hai, că mi-am ridicat mâneca!!) ori de tranchilizante (ceea ce, sincer, nu invidiem).
Chestia e că, după, şi de cicatrici, şi de cusături, şi de tot restu' o să-ţi pese mult mai puţin decât te-ai aştepta.... M-aş hazarda să spun că disconfortul (ah, ce denumire eufemistică!) nu e insurmontabil. Vei avea alături un mic ghemotoc care se va ocupa de asta!

Ca să clarificăm un pic:
Liniile generale sunt, în mare şi lăsând la o parte complicaţiile alea de-ţi fac părul măciucă, şi care pot apărea indiferent de situaţie, următoarele:

- cezariana, care îţi lasă vaginul intact (pentru libido nu garantăm...), e operaţie majoră, cu riscurile operatorii de rigoare, nu puţine, cu refacere ... ca după operaţie majoră, cu serioase dureri post-op în primele 24-72 ore (pentru care da, există calmante!), cu oarece dezechilibre hormonale (pentru că lucrurile merg altfel decât a planificat natura), cu (mai ales la primipare) perturbarea instalării lactaţiei, cu cicatrice, cu indicaţia ca următorii copii să se nască tot prin cezariană (cel puţin in România... unde prea puţini "se riscă" să te asiste la VBAC, drept care... treci iar la cuţit), şamd.

- despre naşterea vaginală se spun tot feliul de minuni, şi de bine, şi de rău, da' se omit, după părerea lui Mamiţuni (şi a savanţilor ălorlalţi, cum ziceam), amănuntele legate de două aspecte esenţiale: vagin şi endorfine.
Cu tot masajul perineal de dinainte şi toate Kegel-urile de după, s-o spunem p'a dreaptă, nu prea mai eşti ca înainte. A nu se înţelege dezastre ori exagerări sinistre! Da' lucrurile se schimbă. (E evident de ce.) C-o fi mai bine sau nu, şi-n funcţie de darurile primite de la mama natură (în materie de elasticitate musculară), şi respectiv de la medicul care te asistă & "brodează" , asta e altă poveste, pe care tu şi jumătatea o aflaţi la 6-8 săptămâni după naştere... (şi respectiv după 6050-8400 de Kegel-uri. da, 12 seturi de câte 12 pe zi).

Naşterea vaginală este însă, realmente, mai simplă. (iarăşi, opinia de mijloc, statistic vorbind) Te refaci rapid, n-ai atâtea dureri (sau n-ai deloc!) după, premisele alăptării sunt mai bune, ai, în general, mai puţină bătaie de cap. Mult mai puţină. Iar pentru "duşul" de endorfine de după (care, zic testele, nu se declanşează la aceeaşi intensitate când naşti prin cezariană)... Mamiţuni ar mai naşte de vreo 10 ori!

De ce n-am zis nimic de dureri?
Pentru dureri sunt relevante două aspecte, unu' legat de durată (şi aici intervin tehnicile de "avansare" a travaliului, pentru care mingea medicinală e un dar divin!) şi celălalt de intensitate: epidurala cu picătură continuă - dozată pe durată travaliului. Nu că Mamiţuni ar şti realmente cum e; c-ar fi apucat, cumva, să scoată trusa Brown din ţiplă!

Aşa că, în baza experienţei directe&personale, se va adăuga la păreri faptul cum că, pentru dureri, în afară de, subliniem, mingea medicinală=dar divin (staţi cât mai mult pe ea înainte de a pleca la maternitate şi, eventual, faceţi ceva şi luaţi-o la spital, chit c-o să se strâmbe lumea la voi şi că nu prea e loc...), există şi surpriza utilă numită prag ridicat la durere. Un fel de nesimţire... nervoasă! De mare ajutor la dentist şi la naştere, unde stai cuminte ceva mai mult până să simţi durere, pragul ăsta ridică probleme în alte privinţe, cum ar fi purtatul pantofilor noi: pân' te prinzi mătăluţă că ai bătături, ele-s deja de-un hectar şi-adânci până la os. Deci... mai uşor cu invidia, da?

Epiziotomie? Aici răspund scurt: masaj perineal + discuţie cu medicul (nu neapărat în acelaşi timp!) Da' la următoarea naştere în familia Muţunau, se merge fără epizio.


5. Naşterea e doar prima etapă.
Nu vreau să minimizez experienţe ori să sperii pe careva. Afirm cu tărie că naşterea e un eveniment major, nu doar "o simplă experienţă biologică" (aşa cum am auzit, de la o vehementă şi atotştiutoare "liber" cugetătoare, c-ar fi, de fapt, venirea pe lume a unui copil. fază la care m-a umflat râsul!). Deci chiar merită toată atenţia!
Da' dacă aş putea da timpul înapoi, zău că m-aş interesa mai mult, mai atent şi mai în detaliu cu privire la ce mi se va întâmpla după. (Atacul de panică făcut la ieşirea din spital mi-a indicat cam cât de pregătită mă simţeam să dau ochii, pe post de mamă, cu lumea înconjurătoare!)

Travaliul si naşterea durează un numar de ore. (urăm cât mai puţine şi mai line, fără amintiri triste!) Da' lăuzia durează fo' 6 săptămâni. Şi se poate ca numai după vreo 3, respectiv 6 luni de la eveniment începi să-ţi dai seama cam cât de lovită-n aripă erai, de fapt, matale...

Dar, despre asta, în episodu' viitor!

Până atunci, vizitaţi-i aici p'ăştia de spun:

You don't need
to see their faces
in this pregnancy picture
to know how incredible
they feel.

Se numesc Linnea Lenkus şi fac poze de care mi-aş fi dorit eu să am.