După câteva luni, pleci de la maternitate cu un copil care e băieţel. Arată ca un băieţel. Funcţionează ca un băieţel. Poartă nume de băieţel.
După alte câteva luni, ori poate ani, îţi dai seama că nu se şi poartă ca atare. Că pur şi simplu se consideră fată. Că se poartă ca o fată. Că, uneori, de la distanţă, până şi tu îl mai iei, după silueta şi după mişcări, drept fată.
Te gândeşti: „nu cumva e gay?”
Zici: „Nu, nu se poate. Şi apoi, e prea mic. De unde instinct sexual la vârsta asta? Problemele astea apar în adolescenţă, sunt strict legate de sexualitate. O fi el... mai feminin. Ce, fete băieţoase nu există? Uite, eu, de exemplu. De ce n-ar fi loc şi de băieţi mai puţin masculini? O face parte din categoria creiere-punte? Nu ar fi mai bine să mai aşteptăm, înainte de-a ne repezi să tragem orice concluzie?”
Copilul tău cântă. Are o voce superbă. De fată (da’ nu se pune, până la pubertate toţi oamenii o au aşa).
Restul aspectelor legate de faptul că se consideră de alt sex ar mai fi, deocamdată, cum ar mai fi, da’ când aude de schimbare de voce (s-o piardă pe cea angelică şi să „câştige”, iniţial, una spartă), îşi ia inima-n dinţi şi vine să te roage să faci ceva. Pentru că deja i-a ajuns lupta zilnică şi, dacă nici de voce n-o să mai aibă parte „pentru că e băiat”, în schimb o să beneficieze de pilozitate facială, mai bine moare.
Şi-l (o!) crezi.
Te gândeşti: „asta deja nu mai ţine de ideea c-ar putea fi gay”. Aşa că te apuci de cerut ajutor. Din toate părţile. Stai cu orele pe net, căutând răspunsuri.
Afli că în anumite ţări problemele astea sunt recunoscute şi, eventual, tratate. Cu inhibitori. Hormoni care blochează instalarea pubertăţii.
Că, dacă trăieşti în Anglia, copilului nu i se poate prescrie tratamentul decât din ziua în care a împlinit 16 ani. (copilul tău are 10-11)
16 ani??? E evident că-i deja prea târziu! (ca dovadă că, în unele ţări, printre care şi România, la 16 ani poţi avea şi doi copii)
În State (şi în alte câteva ţări) ţi se pot prescrie de la 12 ani.
Te duci în State, iei pilulele, copilul se simte mai bine, îi merge mai bine şi la şcoală. Pe la 16 ani, despre copilul înregistrat la naştere ca băiat nu poţi spune c-ar părea altceva decât fată. Are chiar şi un prieten!
Spune că oamenii ar trebui s-o judece pentru cine e, nu pentru ce are între picioare.
Şi plănuieşte ca imediat ce împlineşte 18 ani să-şi facă şi plastia de rigoare. Operaţia care să-i ofere elemente fizice ale feminităţii, despre care medicul care a tratat-o în State spune că nu i se pare corect să fie numită gender re-assignment, pentru simplul motiv că oamenii ca Nikki (băiatul-fată din povestea de mai sus) nu au fost, practic, niciodată de alt gen.
Aceasta este o poveste pe care am auzit-o azi la radio, la BBC. Sub forma unui reportaj echilibrat, cu opinii din mai multe surse, aşa cum se străduieşte să facă BBC-ul, pe o temă care pare a-i interesa.
„Condiţia” descrisă mai sus (certitudinea că te-ai născut în corpul greşit din punct de vedere sexual) poartă denumirea de disforie de gen.
Este înregistrată sub numele de Gender Identity Dysphoria (GID) în Clasificarea internaţională a bolilor (International Classification of Diseases: ICD 10), şi apare şi în Manualul de diagnoză şi statistică a bolilor mentale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Illnesses - DSM-IV), motiv pentru care mulţi locuitori ai planetei albastre o consideră boală mentală. Cu stigmatele de rigoare.În prezent, nu se ştie ce anume o provoacă. De ce şi la ce categorie biologică/rasială/etc apare, ori sub ce forme. Studiile nu au dat rezultate concludente.
Singura chestie (aparent bună, cu rezultate apreciate drept bune, fără efecte secundare sinistre) agreată ca tratament este împiedicarea instaurării pubertăţii. Întârzierea ei. Odată ce nu mai iei hormonii-blocanţi, pubertatea vine.
De ce e numită disforie „de gen” şi nu „de sex”?
Care este diferenţa dintre sex şi gen?
«Sexul» se referă la statusul biologic de bărbat sau femeie. Termenul include atribute fizice precum cromozomii sexuali, gonade, hormonii sexuali, structurile de reproducere interne şi organele genitale externe. «Genul» este un termen care este frecvent folosit referitor la modurile în care oamenii acţionează, interacţionează sau simt despre ei înşişi, care sunt asociate cu conceptele de băieţi/bărbaţi sau fete/femei. În timp ce aspectele sexului biologic sunt aceleaşi în diferite culturi, aspectele genului pot să nu fie.
Deci e şi mai complicat decât aş fi zis.
Ce faci, ca mamă, când copilul tău trece prin aşa ceva? Printr-o criză identitară de o asemenea amploare?
Când se impune ca tu să-ţi reconsideri toate standardele şi toate aşteptările, toate nivelele de toleranţă & prejudecată şi, practic, tot ce ai trăit până atunci, şi să mergi mai departe ţinând cont numai de faptul că îl/o iubeşti?
Cum reacţionezi? Negi? Testezi? Accepţi posibilitatea? Îl/o cerţi/baţi/respingi? Sau îl/o sprijini/susţii?
Cum se descurcă şi cum te descurci tu în materie de socializare, în toţi anii de grădiniţă şi de şcoala? TOTUL e construit pe ideea de alocare clară a genurilor/sexelor! La ce toaletă merge? La ce vestiar? Cu ce se îmbracă? (hai, la haine poate fi mai simplu...)
Cum gestionezi crizele?
Nu am răspunsuri.
Am doar presupuneri. Presupun că Nikki (cea din reportajul BBC) s-a îmbrăcat şi prezentat peste tot ca fată şi că asta a fost micul-mare secret al familiei, rămas nedescoperit.
Şi întrebări.
Cât de toleranţi putem fi, de fapt, cu orice vine în contradicţie cu părerile, percepţiile, valorile şi experienţele noastre? Cu comportamentele pe care nu le acceptăm/valorizăm?
Mai ales când şi dacă le vedem tocmai la copilul nostru?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu