vineri, 26 februarie 2010

Contaminarea

- Ştii, când ai venit cu el la birou, atunci, demult, şi mi l-ai dat în braţe, m-am gândit c-aş vrea să fie al meu. Sau să am unul al meu. Îmi părea atât de rău că nu se poate...

Cam un an mai târziu, năştea. Chit că medicii o sfătuiseră să renunţe la a mai aştepta o sarcină...

***

- Felicitări! Noi facem tratamente de doi ani şi tot nu apare o sarcină...
- Bea apă după mine.


A apărut. Între cei doi copii (al felicitatei şi al felicitatorului) e mai puţin de un an diferenţă. Nu ştim dacă nu cumva totul se datorează invocării apei :)

***

- Uite, mă gândeam: cu cine să se joace el când mai creşte? E diferenţă mare de vârstă între el şi surorile lui...

Şi acum, avem în peisaj doi terorişti. Noroc că nu se văd des.

***

Oricât ar părea de ciudat, copiii se cheamă unul pe altul. Eu aşa cred. De-acolo, de sus, de unde vin ei, se mai întâmplă să mai vadă, prin intermediul celei sau celui care e pe drum, la cine se mai pot duce.

Dacă aveţi copil (copii), indiferent că-s pe drum ori au venit deja, şi vi se-ntâmplă să-ntâlniţi ochi trişti pe teme de maternintate, daţi mai departe.
O-mbrăţişare de copil, o privire ori un gând bun sunt suficiente.

Eu aşa cred.

joi, 25 februarie 2010

Capcanele obişnuinţei

Somnul la ore fixe. Acu’, îl las singur în pat şi adoarme. Fireşte, înainte de asta tre’ să-i tragem unu-două dansuri lente prin cameră, sa ne treacă ziua din peisaj...

Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.

Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.

Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)


Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.

Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.

Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.

Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.

miercuri, 24 februarie 2010

Descoperire iutubistă

Broscaletele e uşor obositor (mai ales la vedere), da’mi place că pronunţă clar.



Mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă indica numele cântecelelor.

luni, 22 februarie 2010

Nemulţumitului i se ia darul cu totul

Şi i se dă la schimb o răceală fonfăită în dublu exemplar, o dezertare bunicească, revelaţii profesionale deloc de dorit plus nişte chestii asupra cărora nu şi-a concentrat încă nimeni atenţia (deci nu ştim ce-i cu ele, da' iegzistă).

Nemulţumitul (în cazul nostru, nemulţumita) mai are pusă deoparte o sticloanţă energizantă cu extracte de guarana, camu-camu şi ce-o mai fi pe acolo (esenţă de coadă de codobatură şi supă de cuie; pentru detalii, întrebaţi la Plafar de BioEnergy şi nu mă înjuraţi dacă vă ia cu fibrilaţii de la primul mililitru beut). Care energizantă te ţine ea, aşa, preţ de o zi, să pari vie, da’ după aia cazi lat.

După ce îmi recapăt, post-lăţirea de mai sus, vreo formă cât de cât vag asemănătoare cu originelul, revin.

joi, 18 februarie 2010

Amânări, renunţări, haos

E, să n-o luăm chiar aşa, în tragic. Sau, cel puţin, nu pe toate planurile odată.

Amânările

(sursa)

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, în ultima vreme, îmi vine foarte greu s-o scot la capăt şi cu munca (de birou), şi cu funcţia de manager de casă şi şef de trib peste copil, bonă, bunică, mâţe şi cine se mai nimereşte pe-acolo, dispus să-mi accepte fără prea multe comentarii autoritatea ciufulită & răcnitoare. De cele mai multe ori, eu rămân pe dinafară.

Pen'că am multe-n program, fac planuri. Ceea ce n-ar fi rău - estimezi bine timpul, vezi ce poţi face şi ce nu şi nu ajungi să te înhami la chestii pe care e evident că nu le poţi duce.

Asta în teorie.

În viaţa reală, care o ţine pe-a ei, toate orarele par a se ţine sistematic de tumbe. A, s-a amânat. Hai să nu ne mai vedem azi, că nu mai pot. Hai mâine. A, da' n-aţi putea ţine prezentarea aia după amiază?

Am ajuns să-mi doresc să pot fi în mai multe locuri odată. Sau să am un aparat de oprit timpul - pentru ceilalţi, cât apuc eu să fac activităţile restante.

Văd limpede ce aproape sunt uneori de o (inutilă) criză de nervi pentru simplul şi banalul motiv că tânărul domn se mai hotărăşte să adoarmă cu o oră mai târziu decât „obişnuinţa". (adică ora aia, băgată în planuri, pe baza căreia am construit ditamai Taj Mahalul de las'că fac eu)

Ca să nu mai spun că (evident!) pe lista cu "de făcut" se adună veşnic un pomelnic de lucruri care de care mai importante şi mai urgente - toate deodată. Majoritatea, neprevăzute neincluse în program ori greşit estimate ca durată.

Ori universul conspiră împotriva mea, ori pârâie din toate încheieturile.

Lipeşte cărţile. Repară jucăriile. Vezi că ne cade-n cap multiubitul tău plafon fals de polistiren, fă ceva! Plăteşte dările. Du-te încă o dată să stai la alte şapte mii de cozi ca să le explici ălora că deja ai plătit. Eventual, de două ori, dacă n-ai fost în stare să păstrezi cum trebuie chitanţele doveditoare. Cumpără de mâncare. Du-te la farmacie, că eu am uitat. Zi-mi, tu ce crezi c-ar fi bine să mâncăm azi? Pune benzină. Cumpără "pempărşi".

Toate lucrurile astea mici ajung să se strângă, la un moment dat, într-un mormănel de proporţii înspăimântătoare.
Are şi dinţi, mă jur.
Şi se uită intens, rânjind neprietenos, la mine.



Asta e poarta spre următoarea categorie: renunţări

(sursa)


Nu mai citesc, mă culc. Lasă că mă trezesc mâine mai devreme. (aş...)
Hai că mergem altă dată în parc, cu tot cu grup de gioacă.
Nu mai alerg, că trebuie să fac curat.
Stau să termin prezentarea / raportul ăsta, o să întârzii, nu-l mai prind treaz, culcă-l.
Nu pot merge la munte, ar trebui să iau după mine toată trupa. (ceea ce presupune mai mult efort de planificare, cărăuşie, sincronizare şi călătorie decât pot eu duce...)
Pieptăn mâine pisica. (ceea ce ne cadoriseşte, peste noapte, cu o tonă de blăniţi)
Mă duc săptămâna viitoare să caut grădinilă.
Lasă că mai vorbim noi. Te sun, da?
Îmi pare rău că nu pot sta mai mult.
Nu mai putem veni, a adormit.
Ah, ce mi-ar plăcea un masaj, am înţepenit de tot.


Corolar: haos
Vechea poveste cu ochi chiori de somn - până şi la 4 după amiază, chiar şi când trezirea s-a dat la 6.30 (sau poate tocmai de-aia?)
Epuizarea dată de rutina aglomerată până peste poate.
Frustrări.
Stres.
Amnezii.
Senzaţia deloc încurajatoare de decompensare.
Iritarea.
Trezirile la ore ciudate, cu priviri mirate şi dificultatea de a te auto-localiza în timp şi spaţiu.
Întârzierile peste întârzieri, date de imposibilitatea fizică de a te trezi, pentru că ţi se pare că dormi sub saltea, nu pe ea, şi că duci, pe deasupra, şi două pietre de moară de gât - sau, după caz, de picioare.
Sentimentul că eşti mereu pe fugă - într-o cursă de şoareci fără sfârşit, ori că ai devenit în mod misterios rudă apropiată cu Sisif.



Mi s-a spus că asta e una din caracteristicile perioadei de copil activ sub 2 ani. Când trebuie păzit intens, că încă nu ştie nici în ce se bagă, nici să se ferească, nici să se exprime ca lumea.
Sau poate sub 3 ani? Nu mai ştiu exact. Am zis că mă lasă memoria.
(am zis?)

Îmi amintesc (cu greu, c-a fost demult!) că şi în primul an de muncă (la 20 de ani) eram uneori leşinată de oboseală. (fusesem în stare să dorm bine pe durata unui meci România-Anglia, câştigat de românaşi, în condiţiile-n care eram la 2 metri de un televizor dat tare şi se urla suportiv şi pe stradă, şi în camera mea; auzeam vag, de foarte departe, uralele şi tropăielile; cu altă ocazie, am dormit 20 de ore; cu alta, m-am trezit hotărâtă, încercând să dau delete la ceas). Deci zic să nu mă mir aşa tare că uneori mă simt călcată de naveta spaţială Voyager.


Am salivat hipnotizată la auzul veştii că silbutramina (medicamentul monden, recent interzis) dă pusee de energie. Prea târziu, nu mai ai de unde lua.

Ah, oare n-aş putea să-mi montez un buton turbo? (nu, că ar trebui să merg la service!)


Văd stări din astea şi la alţi părinţi. Încerc să aflu ponturi de ieşit din ele.

Mi-aş dori să mă pot extrage cu capul limpede din toată sarabanda de "de făcut", "vreau", "trebuie" şi "ar fi bine să".

Lepşe noi de la Belle: 1. public versus privat şi 2. zodiac

Public versus privat:

1. Cât din viaţa personală expui scriind un blog?

Destul de mult. Da’ numai pe bază de poze nereuşite!

2. Cu ce îţi dăunează blogul?
Consumă ceva timp.

3. Cu ce te ajută blogul?
Cunosc oameni interesanţi, situaţii captivante, încep prietenii (pentru moment, virtuale), schimb impresii, aflu o mulţime de lucruri noi, ţin legătura cu oamenii dragi aflaţi departe... mă joc de-a scrisul...
Îmi place.

4. Ce reacţii permiţi?
Comentariile sunt la liber. Avantajul unui blog mic (adică, în cazul meu, foarte puţin cunoscut) este că nu „beneficiezi” de o avalanşă de reacţii. În plus, date fiind temele abordate, comentariile sunt şi faine, şi utile, şi la obiect. Lucru pentru care vă mulţumim!



Zodiac:
Ce pot spune despre zodia mea: întâi, e de semnalat că personajele Muţunau şi Mamiţuni „împart” aceeaşi zodie (dar nu şi zilele de naştere!).
Apoi, iată prezentarea grafică a zodiei, în trei versiuni:
1. Cea colorată şi haioasă, foaaarte lămuritoare, preluată de aici:


2. Cea care seamănă cu un umeraş:


3. Cea înflorată a Josephinei Wall, preluată de aici:
Comentariul "blazat": de când cu precesia echinocţiilor, maică, nici zodiile nu mai sunt ce-au fost!

Mulţumim, Belle!

Lepşele merg frumuşel mai departe la oricine vrea să le preia.

luni, 15 februarie 2010

Poveste de iubire

Ca toate poveştile de feliu, şi asta are un început magic.
Am ştiut că o să vină pe lume înainte de orice semn şi de orice test. (biiine, recunosc, era la mijloc, ca la multe dintre doamnele care se respectă, o oarece reminiscenţă de transă agavică... lucru care ar trebui să mă facă mai tolerantă cu viitoarele ieşiri adolescentine... dacă nu mă stafidesc complet la neuron între timp!)

Am programat prima ecografie (blind date, blind date, da’ până când?) la un pic peste 6 săptămâni de sarcină, ca să pot vedea cum îi bate inima (am avut din plin parte de teama iraţională c-o să pierd sarcina; am fost de părere că ecografiile liniştesc).
Medicul m-a văzut stresată (fusesem, de dimineaţă, la o altă ecografie - la o clinică de stat, la un medic nespecialist posesor de aparat din 1914; aveţi un chist pe ovar; şi nu văd nimic în sacul gestaţionar... ieşisem de-acolo verde la faţă).
A vorbit calm, a zâmbit tot timpul, şi-a mărit cât de mult a permis aparatul, de data asta performant, imaginea aceea. Tic-tic, tic-tic, tic-tic. O inimioară cât un vârf de ac, pulsând viguros într-un trup nu mai mare decât o boabă de fasole. Pulsând vehement. Aproape cu furie. Nu. Nu cu furie. Cu sete.

Sclipirea din ochii mei trebuie să fi fost unică. Am prins, pe loc, viaţă.
(evident, nu aveam nici un chist; aparatul cel vechi indicase aiurea)


Am ales să cred că l-aş fi simţit mişcând când sarcina avea 12 săptămâni şi eu stăteam nemişcată de mai bine de o oră, în linişte, citind. O fluturare (în semn de bun-găsit) şi atât.
E absolut irelevant dacă mi s-a părut sau nu (ecografiile arată că primele mişcări pot apărea de la 8-9 săptămâni). Nu mai departe de două săptămâni mai târziu, bătea atât de tare încât îl putea sesiza orice amator dornic să aştepte un minut cu mâna pe burta mea.

Nu pot spune c-am ştiut că-i băiat. (eram prea încântată de ideea c-o să am un copil ca să-mi mai pese de „variante”)
Bunicul, a doua zi după anunţ, m-a sunat să întrebe ce-i face ne-po-tul. El era sigur că e băiat!
Am putut confirma destul de devreme, după ecografia de 13 săptămâni.
- Uitaţi-vă, vedeţi? E băieţel.
Inutil de precizat că m-am holbat intens la ecran, fără să înteleg nimic. Doctoriţa, răbdătoare, mi-a arătat ce şi cum. Degeaba. Tot nu pricepeam. (ei, între timp, m-am convins)

Fireşte c-am avut şi parte de suspans (toxoplasmoza). De încercări (toxoplasmoza reactivată). De emoţii.
Ce-ar fi o poveste de iubire fără ele? (ăăă... ceva normal???)

Dar şi de mister.
Paranoică fiind, am anunţat că-s gravidă abia după săptămâna 16. Sau 17? Pe-acolo. Să fiu sigură că ies din perioada cu risc de avort spontan. (aveam o colegă care pierduse, la 12 săptămâni, o sarcină extrem de mult dorită şi muncită (=rezultat al tratamentelor); o căinase lumea încă 12 săptămâni, de ajunsese, săraca, să plângă zilnic... nu voiam să văd filmu’ ăsta)
Înainte de asta, n-au ştiut decât familia „directă” şi prietenii foarte apropiaţi.

Şi de armonie. În afară de cele mai sinistre arsuri gastro-esofagiene şi de tona luată în plus, aş zice (comparativ cu ce-am mai citit / văzut / auzit) c-am avut o sarcină absolut sublimă. Lăsând, retroactiv, paranoia la o parte...

Nu l-am născut. S-a născut. În toate înţelesurile posibile ale cuvântului... Eu doar l-am ajutat, pe ici, pe colo.


Mi l-au adus târziu... După mai bine de 3 ore, şi după ce ameninţasem suavo-răcnit că eu mă urc pe tavan şi urlu dacă nu mi se aduce nici acum bebeluşul. (aerul blajin-instabil de tip dă-mi ce-ţi cer, fă-mă să zâmbesc acum, e singura garanţie că n-o să-mi înfig instant dinţii în beregata mătăluţă avea să se dovedească a-mi fi de maxim folos în maternitate)
Când a venit, soarele deja răsărise.
El privea blazat, fără ţintă, prin ochii întredeschişi. Părea simultan foarte înţelept şi etern plictisit. Era pufulos şi blonduţ, strălucitor. M-am îndrăgostit pe loc. Iremediabil.
Fără să ştiu că domnul afişa, de fapt, privirea de „nu văd nimic, îmi bate soarele-n ochi”. Aceeaşi cu cea de acum, şi, sunt convinsă, absolut identică & la fel cu cea pe care o va prezenta şi la maturitate.

Una din multele fotografii intitulate cea mai dragă îl arată, la vreo 5 zile, dormind înmănuşat şi botos. Pare mult mai mare. Singurul lucru care denotă că e nou-născut e aerul absolut absorbit, întors spre înlăuntru, cu care doarme.

Acum, sunt zile în care mă uit lung şi mirat la el, mic omuleţ întreg, distinct, vioi, zvelt, capricios.
A cui eşti tu, minune mititică?
Că parcă nu îmi vine-a crede că al meu...

Cumva, îmi simte privirea, mi-o întoarce, lung şi intens, şi răspunde:
- Ma-ma!

vineri, 12 februarie 2010

La aniversară


La mulţi ani Micului Urecheat, lui Ra’ şi lui Pau.
Să ne trăiţi sănătoşi şi veseli!

Şi, pentru Micul Urecheat, să facă mari descoperiri la microscop, într-un fel care să nu presupună, pentru mumă-sa, ore de dereticat ulterior prin casă..

joi, 11 februarie 2010

Rutina de blogger - leapşa de la Belle

Mi se pare că la mine e (în practică!) mai degrabă vorba de haos decât de rutină... în general, nu doar în materie de blogging!

Scriu (sau încerc să scriu) o dată pe zi, de luni până vineri (de cele mai multe ori, reuşesc). Tot atunci răspund (de cele mai multe ori incoerent!) şi eventualelor comentarii.
Nu-mi propun să blogăresc la sfârşit de săptămână. Se mai întâmplă, da’ mai rar.

De citit, citesc tot zilnic cam vreo oră, ori dimineaţa devreme, ori seara târziu - doar că am sentimentul că nu e întotdeauna suficient, că nu ţin pasul!
Încerc, odată la câteva zile, să recuperez.

Comentez destul de rar (comparativ cu ce văd pe la case mai mari). Fără vreun motiv anume...

Mă uimesc continuu cei care apucă să scrie mult, frumos, structurat, documentat, însoţit de imagini - aşa, ca Belle, ca X...

luni, 8 februarie 2010

duminică, 7 februarie 2010

Poznaşul

Vocaţia te găseşte când te aştepţi mai puţin: Muţunau dă mari semne de interes în materie de decoraţiuni interioare.
Cel puţin aşa s-a interpretat ultima şi, momentan, cea mai intensă dintre tendinţele lui: cea de-a pleca la plimbare prin casă ţinând într-o mână un obiect cât mai voluminos (gama variată include cizmoaiele lui Mami, dar şi rucsacul ei, nu tocmai mic) şi-n cealaltă, pisica. Birmaneza. Pentru aia persană e nevoie de ceva mai mult tupeu.
Nu destul că fiara-i bolnavă, o mai şi agresează junele.
(am decis că nu-i arătăm, deocamdată, cum s-o mângâie: o să-i interzicem direct să se apropie de mâţe; nu-şi dozează forţa (ceea ce înseamnă c-o să le pocnească oricum) şi-apoi, până nu demult, le ignora cu succes; avem, deci, modelul).
Biata mâţă a ajuns
a) să se ascundă prin casă
b) să miaune pierit şi isteric de cum îi apare Muţunau în raza vizuală.

Motiv pentru care el a concluzionat (oarecum logic...) că pisica face (cu o mutră chinuită!) ai-ai-au.....

Mamiţuni trebuia să se fi făcut arheolog. Are un spor la căutat pe sub paturi... se găsesc multe lucruri. Judecând după adevărurile scrise pe cutiile de jucării cu multe piese (inventarul interiorului!) niciodată toate.
Ghiciţi cine, unde şi ce aruncă! Cum cu ce frecvenţă? Non-stop. (singurele pauze: când doarme)

Mamiţuni e restaurator - de tot feliul de obiecte casnice. De câteva săptămâni încoace degetuţele dumisale prezintă întreaga paletă de substanţe adezive existente pe piaţă, de la lipiciurile pentru lemn, plastic, sticlă ori materiale textile până la banalul aracet. Acu’ meditează intens la modalitatea cea mai sigură de a lipi „pălăria” unei aplice (partea de sticlă) pe care a spart-o personal, prin ambalare deficientă combinată cu o-nşfăcare tip degete rare cu ocazia renovării casei (da, demult). Până se găseşte soluţia, becurile şed graţios la vedere.

În afară de susnumita, pe lista de spărgători de frunte din casă mai figurează Bunica (recordul e de un obiect pe zi timp de o săptămână! nu toate „operele” fiind recuperabile via restaurare!) şi bona (subţire, până una-alta; a fărâmat mânerul deja spart şi lipit al unei căni).
Mâţele se abţin, iar Muţunau nu sparge. Deocamdată. El pur şi simplu calcă în picioare şi/sau rupe. Tot. La nivel de centură neagră, aş zice...
Până şi cele mai rezistente cărţi sunt flenduri. Nu ne mai apucăm de lectură decât cu badigard. Cărţigard, de fapt.

E... da’ pe lângă astea, musiu a dezvoltat un sistem: cum scapă ceva pe jos (unde prin scapă se înţelege şi trânteşte), emite cel mai ipocrit hââââiiii din lume (inspirat, evident, de imprudentele onomatopee buniceşti, reinterpretate). După care rânjeşte şarmant, cu gropiţă.
(mai fă-i ceva. ţi-a rupt puşca şi te-a şi bătut cu ea la cur, instant).

Lucrurile nu se opresc aici.
Puterea uau-lui este atât de mare, şi abilitatea atât de înnăscută, încât se vede şi dincolo de starea de trezie.
(da, Muţunau vorbeşte prin somn. prima ocazie observată s-a notat cam pe la 7-8 luni, când adormilă s-a întors de pe o parte pe alta scandând zgomotos şi clar ta-ta-ti-ta! -care, în perioada respectivă, reprezenta nu’ş ce reper anume, diurn. ne aşteptăm la mai multe, căci are de unde moşteni: Mamiţuni, la oboseală, e somnambulă. obicei documentat sistematic, întru amuzamentul familiei)
Nu mai departe de astă noapte, Mamiţuni, oarecum lucidă, s-a prezentat corespunzător la pătuc, să ostoiască oarece mormăieli intense. (Muţul chifneşte nopţile când vrea să se întoarcă pe cealaltă parte, dar e prea adormit ca să mai ştie cum, când doreşte, în circumstanţe similare, să-i fie extrasă (de sub el!) una dintre mânuţe, când (credem) mai visează chestii ciudate, când îi e sete sau (dimineţile) foame; când e pipilit până la subsuoară, din motive de chiloţi incompetenţi, nu zice nici pâs).

A „reasamblat” (teleghidată) Muţunaul într-o poziţie mai puţin pretabilă la înţepeneli (pe burtică) şi l-a învelit, simbolic, cu păturica.
Muţunau, în somn, s-a ridicat un pic pe coate şi-a emis un uaaaau zgomotos, clar şi cu un aer vag recunoscător. Bunica a pufnit în râs şi-apoi toată lumea s-a culcat la loc.

Pen’ că puterea piarului personal e mare, şi nici cu intuiţia muţunautică nu ni-i ruşine (dimpotrivă!), iaca model de situaţiune în care ne mai trezim, ţaţo: pe seară, Mamiţuni cea chiaună se echipează întru cărare în oraş, la oarece concert de cârciumă. Muţunau urmăreşte, sporadic, procesul.
Mamiţuni îşi termină cu greu de zugrăvit mecla, trage o bluză peste maieul cel colorat şi plonjează pe hol.
Muţunau, cu un aer mega-golănesc de hai-să-te-fac-să-te-simţi-bine-că-s-băiat-bun, exclamă emfatic, cu intonaţie:
- Uaaaaau!
Mai lipsea să fluiere, cu două deşte-n gură.
Nu cred că mai aşteptăm mult.


PS. gemenilor pare să le meargă mai bine. ţinem pumnii.

vineri, 5 februarie 2010

Mamiţuni cea obosită

Aş vrea să dorm non-stop. Timp de vreo 48 de ore. După care să mă trezesc proaspătă ca o garofiţă şi să nu mai fiu obosită niciodată.
Cred că vreau să fiu iepurul Duracell - da’ nu roz. Şi nici aşa blănos.

Am ajuns să-mi detest toate aparatele posesoare de alarme audio (de trezire). Nu-s puţine.
Umblu ca anesteziată oricâte cafele şi ceaiuri verzi aş bea. Pardon, câte tone de cafele şi ceaiuri....
Gândesc în reluare. O dată la două zile - că mai des nu mi se mai poate întâmpla nicicum să gândesc.
Sunt pe pilot automat - şi ori e defect, ori în concediu fără plată.
Mănânc, de oboseală, mult mai mult decât ar fi cazul.
Totul îmi ia de cinci ori mai mult - ceea ce nu face decât să continue să mă încarce cu întârzieri şi lucruri neterminate.
Sunt suspect de leşinată, cu energia la minus infinit.
(Singurele momente în care nu se vede asta sunt cele serale, de tăvăleală muţunautică pe covor şi/sau de alergături plus dansuri chiuite prin casă.)

Fiecare veste nu tocmai bună mă dă peste cap în sistem pocnit cu leuca-n meclă. Şi, eventual, cu tesla... Mă rog, metaforic vorbind...
Ideea e că mă simt bătută.

Visez la măcar o dimineaţă trezită domol. Nu la ceas, nu la chemare de copil. Poate mâine?

joi, 4 februarie 2010

O rugăciune

Fetiţa prietenei mele (proaspăta mămică de gemeni, cea recent pomenită) este în stare gravă.

Spuneţi, vă rog, o rugăciune pentru ele, trimiteţi-le un gând bun. Trebuie să conteze.

miercuri, 3 februarie 2010

Oarece poze

Un chinez:


Un... eschimos?


Un cititor:
şi acum, cu cartea invers:


Cel mai bun dispozitiv de blocat vasul de WC:
E de e nedemontat.

marți, 2 februarie 2010

Ştirile pe scurt, iar

Am instaurat politica grupului de joacă. Duminica trecută a avut loc prima rundă. Bipartită, deocamdată, până ne prindem ce şi cum. Am lansat şi restul de invitaţii. Aşteptăm cu interes săptămâna viitoare. Sfârşitul ei, de fapt.
Începutul a fost ezitant - planurile fuseseră făcute pentru sâmbătă, da’ orarele diferite de mâncare şi somn (ale participanţilor) s-au opus...
Poze, mâine.


Mâţa birmaneză trebuie dusă la doctor. Vomită cel puţin odată pe zi, ceea ce nu ne miroase a bine... nici la propriu, nici la figurat! Şi are şi un nodul suspect pe burtă.
Noroc c-am găsit un veterinar bun care să aibă program şi sâmbăta.


Am găsit bonă. A început de la 1 februarie. Sub vultureasca supraveghere bunicească.
Am un sentiment ciudat vis-a-vis de ea.
Pe de o parte, are recomandări entuziaste de la o prietenă care o ştie bine - c-au stat împreună aproape 3 ani... de când avea copilul prietenei 9 luni şi până când a putut fi dat la grădiniţă...
Pe de alta... n-aş şti să spun de ce, nu mi-a prea inspirat încredere... de la prima vedere... deşi e evident că se descurcă. Şi că lui Muţunau îi face plăcere să stea cu ea.
Nu-mi dau seama ce anume-mi măcăne la ea. Are experienţă, copiii trag la ea, ei îi convine programul meu, nu mă ruinează salariul ei... teoretic, toate premisele-s minunate.
Sper să nu fac descoperiri la modul tragic.
Omuleţul paranoic de pe umărul meu stâng îmi susură non-stop: montează camere, montează camere!!!


Şi tocmai azi, pe fondul apogeului zăpăcelii mele (noaptea e prea scurtă, somn insuficient, ziua trece prea repede, eu-s obo, mă mişc în reluare şi rar apuc să fac ce mi-am propus - deşi lista este foarte scurtă!), am fost întrebată de ce n-am ales să stau doi ani acasă.
M-am gândit.
Pentru că s-a ivit o ocazie civilizată. Cel puţin, eu aşa am crezut.
Pentru că s-a lăsat cu o schimbare (dorită) de loc de muncă. Nu mai fac 90 de minute dus (cu maşina!) până la birou. Fac 15. Dacă aş merge pe jos, ar fi 45. Altă viaţă.
Pentru că ziua de muncă se termină la 17.30. Nu la 20.00, după o şedinţă care a început dobitoceşte la 17.30...
Pentru că am scăpat de prostia aia de dress code. (bine ar fi să am minţile la mine... mind code e din plin în vigoare!)
N-am răspuns atât de elaborat. Am ridicat din umeri şi-am zis doar că aşa mi s-a părut potrivit.


Muţunau are 12 kile. A fost cântărit cu chiu, cu vai - că doar n-o să stea locului!
Când vine careva în weekend şi-l/o întâmpin eu, domnia sa stă de pază la locul faptei şi, cum deschid uşa, se uită lung la intrus, arată instant spre mine şi declamă (hotărât!) ma-ma!


Am rămas fără noul hăinoi muţunautic de iarnă (luat pentru că ăla vechi, excelent de altfel, rămăsese mic - mai precis, scurt la picioare).
Celui nou i-au pocnit spectaculos fermoarele. Ambele mecanisme. Cu totul. L-am pus în cutia cu obiecte de restaurat.
Retur la cel vechi. Cu greu...
Sper să găsesc o soluţie reparatoare...



Azi am fost să văd o minune. Mare. Doi gemeni, băiat şi fată, de 3200 şi respectiv 2200, născuţi la 38 de săptămâni, prin cezariană la cald, c-au dat ei semne că vor să vină pe lume cu 2 zile mai repede, unei mame sărite de 40 de ani, care, după eşecul (?!?) unui tratament de fertilizare, renunţase la ideea că i se mai întâmplă.
O sarcină îngrozitor de grea, cu nedormit, reflux, minuni, mai ales spre final.

Copii s-au născut ieri dimineaţă. Nici până azi nu i-au fost aduşi mamei copiii la alăptat... iar fetiţa a făcut deja hipoglicemie... aşa c-au băgat-o în perfuzie... Mama vrea să-şi ia câmpii.
Azi i-a venit pe etaj o asistentă trăsnind a băutură, care i-a scăpat, printre altele, perfuzia pe jos.
Spitalul, aflat într-o clădire veche, nu are lift.
După operaţie şi ziua de terapie intensivă (unde totul a fost OK), proaspăta mamă a trebuit să urce pe scări până în salon. Nu l-au lăsat pe tată s-o care.
- Avem regulile noastre.
O s-aveţi în curând şi nişte dinţi lipsă, aş fi zis eu. Mulţi.
Pe drum, evident, ea a leşinat.
Abia atunci a putut fi luată în braţe.

Copiii sunt pe alt etaj. Neonatologul i-a zis că nu i-i aduce, să coboare ea, dacă vrea. Cu maţele-n mână, în plin sevraj post-frână la calmante.
(m-am felicitat de mii de ori că n-am optat pentru cezariană. nu că, la cum s-au petrecut lucrurile cu noi, ar mai fi fost timp de ea...
nu, ei nu i-am spus cât mă felicit eu)

Asistenta de noapte (de altfel o femeie foarte sufletistă) a verificat lactaţia ca la carte (la rubrica aşa nu) pişcând zdravăn (fără avertisment!) mama, după ce-a descheiat-o rapid şi brutal la piept.
- Aveţi lapte!
- Dacă mă doare aşa, mai bine nici nu mai încerc să mai alăptez.
Cum o convingem? Suntem două care-ncercăm. Plus asistenta anterior menţionată, pe care am corupt-o (verbal! cu argumente! cu model!) să fie mai blând-perseverentă şi mai puţin dictatoare şi smucită.


Arunc o privire la televizor (ceea ce nu-mi stă în caracter; da’ acu’ se uită Bunica, şi nu am unde butona, decât în sufragerie, că dincolo doarme junele) şi constat că mi-ar plăcea să fac o excursie în Srinagar. India.
(eventual, chiar de mâine)

Somn.

luni, 1 februarie 2010

Mega activităţi

Ia’n să mai punem noi mâna pe carte...

Pare a fi visul vieţii oricărui copil de 4-5 ani.

Cadorisită Micului Urecheat cu întârziere (că, de, Moşu’ mai întârzie câteodată...), cartea a dat lovitura din prima, chiar de la momentul deschiderii:
- Mami, are poze cu magie!!!

Achiziţionată de la Cora, a costat mult mai puţini bani decât cei ceruţi de varii site-uri de cărţi & cadouri pentru copii. În materie de cărţulii, bun magazin!

Mai are rost să spunem cât de greu s-a despărţit Mamiţuni de carte? (pentru că, evident, ar fi vrut să citească & să se joace ea!)