marți, 2 februarie 2010

Ştirile pe scurt, iar

Am instaurat politica grupului de joacă. Duminica trecută a avut loc prima rundă. Bipartită, deocamdată, până ne prindem ce şi cum. Am lansat şi restul de invitaţii. Aşteptăm cu interes săptămâna viitoare. Sfârşitul ei, de fapt.
Începutul a fost ezitant - planurile fuseseră făcute pentru sâmbătă, da’ orarele diferite de mâncare şi somn (ale participanţilor) s-au opus...
Poze, mâine.


Mâţa birmaneză trebuie dusă la doctor. Vomită cel puţin odată pe zi, ceea ce nu ne miroase a bine... nici la propriu, nici la figurat! Şi are şi un nodul suspect pe burtă.
Noroc c-am găsit un veterinar bun care să aibă program şi sâmbăta.


Am găsit bonă. A început de la 1 februarie. Sub vultureasca supraveghere bunicească.
Am un sentiment ciudat vis-a-vis de ea.
Pe de o parte, are recomandări entuziaste de la o prietenă care o ştie bine - c-au stat împreună aproape 3 ani... de când avea copilul prietenei 9 luni şi până când a putut fi dat la grădiniţă...
Pe de alta... n-aş şti să spun de ce, nu mi-a prea inspirat încredere... de la prima vedere... deşi e evident că se descurcă. Şi că lui Muţunau îi face plăcere să stea cu ea.
Nu-mi dau seama ce anume-mi măcăne la ea. Are experienţă, copiii trag la ea, ei îi convine programul meu, nu mă ruinează salariul ei... teoretic, toate premisele-s minunate.
Sper să nu fac descoperiri la modul tragic.
Omuleţul paranoic de pe umărul meu stâng îmi susură non-stop: montează camere, montează camere!!!


Şi tocmai azi, pe fondul apogeului zăpăcelii mele (noaptea e prea scurtă, somn insuficient, ziua trece prea repede, eu-s obo, mă mişc în reluare şi rar apuc să fac ce mi-am propus - deşi lista este foarte scurtă!), am fost întrebată de ce n-am ales să stau doi ani acasă.
M-am gândit.
Pentru că s-a ivit o ocazie civilizată. Cel puţin, eu aşa am crezut.
Pentru că s-a lăsat cu o schimbare (dorită) de loc de muncă. Nu mai fac 90 de minute dus (cu maşina!) până la birou. Fac 15. Dacă aş merge pe jos, ar fi 45. Altă viaţă.
Pentru că ziua de muncă se termină la 17.30. Nu la 20.00, după o şedinţă care a început dobitoceşte la 17.30...
Pentru că am scăpat de prostia aia de dress code. (bine ar fi să am minţile la mine... mind code e din plin în vigoare!)
N-am răspuns atât de elaborat. Am ridicat din umeri şi-am zis doar că aşa mi s-a părut potrivit.


Muţunau are 12 kile. A fost cântărit cu chiu, cu vai - că doar n-o să stea locului!
Când vine careva în weekend şi-l/o întâmpin eu, domnia sa stă de pază la locul faptei şi, cum deschid uşa, se uită lung la intrus, arată instant spre mine şi declamă (hotărât!) ma-ma!


Am rămas fără noul hăinoi muţunautic de iarnă (luat pentru că ăla vechi, excelent de altfel, rămăsese mic - mai precis, scurt la picioare).
Celui nou i-au pocnit spectaculos fermoarele. Ambele mecanisme. Cu totul. L-am pus în cutia cu obiecte de restaurat.
Retur la cel vechi. Cu greu...
Sper să găsesc o soluţie reparatoare...



Azi am fost să văd o minune. Mare. Doi gemeni, băiat şi fată, de 3200 şi respectiv 2200, născuţi la 38 de săptămâni, prin cezariană la cald, c-au dat ei semne că vor să vină pe lume cu 2 zile mai repede, unei mame sărite de 40 de ani, care, după eşecul (?!?) unui tratament de fertilizare, renunţase la ideea că i se mai întâmplă.
O sarcină îngrozitor de grea, cu nedormit, reflux, minuni, mai ales spre final.

Copii s-au născut ieri dimineaţă. Nici până azi nu i-au fost aduşi mamei copiii la alăptat... iar fetiţa a făcut deja hipoglicemie... aşa c-au băgat-o în perfuzie... Mama vrea să-şi ia câmpii.
Azi i-a venit pe etaj o asistentă trăsnind a băutură, care i-a scăpat, printre altele, perfuzia pe jos.
Spitalul, aflat într-o clădire veche, nu are lift.
După operaţie şi ziua de terapie intensivă (unde totul a fost OK), proaspăta mamă a trebuit să urce pe scări până în salon. Nu l-au lăsat pe tată s-o care.
- Avem regulile noastre.
O s-aveţi în curând şi nişte dinţi lipsă, aş fi zis eu. Mulţi.
Pe drum, evident, ea a leşinat.
Abia atunci a putut fi luată în braţe.

Copiii sunt pe alt etaj. Neonatologul i-a zis că nu i-i aduce, să coboare ea, dacă vrea. Cu maţele-n mână, în plin sevraj post-frână la calmante.
(m-am felicitat de mii de ori că n-am optat pentru cezariană. nu că, la cum s-au petrecut lucrurile cu noi, ar mai fi fost timp de ea...
nu, ei nu i-am spus cât mă felicit eu)

Asistenta de noapte (de altfel o femeie foarte sufletistă) a verificat lactaţia ca la carte (la rubrica aşa nu) pişcând zdravăn (fără avertisment!) mama, după ce-a descheiat-o rapid şi brutal la piept.
- Aveţi lapte!
- Dacă mă doare aşa, mai bine nici nu mai încerc să mai alăptez.
Cum o convingem? Suntem două care-ncercăm. Plus asistenta anterior menţionată, pe care am corupt-o (verbal! cu argumente! cu model!) să fie mai blând-perseverentă şi mai puţin dictatoare şi smucită.


Arunc o privire la televizor (ceea ce nu-mi stă în caracter; da’ acu’ se uită Bunica, şi nu am unde butona, decât în sufragerie, că dincolo doarme junele) şi constat că mi-ar plăcea să fac o excursie în Srinagar. India.
(eventual, chiar de mâine)

Somn.

5 comentarii:

alina spunea...

Bafta cu bona si grupul de joaca, sanatate la matza, putere in campul muncii (pentru rezistat pana la orle reintalnirii cu Mutzunau)!
Iar prietenei cu gemeni spuneti-i atat: ca POATE!!! Faceti-i galerie!

ayandari spunea...

bafta multa cu bona-eu n-as angaja asa ceva si daca l-as lua cu mine de gat, la job-, matei sanatate si sa nu va dea probleme emotionale, cezariana nu este grea daca ai vointa de recuperare grabnica - eu as mai face 10 cezariene in schimbul unei nasteri normale-, felicitari pentru noul job si sa auzim nuami de bine!
P.S: cred eu si cu bunica vedem aceeasi telenovela :-)) ca si eu as pleca maine pana-n India.

Sinziana spunea...

De ce ai luat bona daca ai bunica disponibila? Cu toate ideile si teoriile de puericultura din anii '70 parca tot mai buna e bunica din dotare decat o bona.
Parca ai spus mai demult dar noptile scurte isi spun si la mine cuvantul.

Mamiţuni spunea...

Alina,
multumim! Sper ca grupul de joaca sa devina o obisnuinta. Una placuta!
Cand ajung acasa, e bine. Problema e ca, deocamdata, cam dorm peste zi, la birou... cu tot hectolitrul de cafele baute.
Ma tem sa n-o fi speriat pe prietena cu gemeni... Ar fi bine sa poata din prima!

Ayandari,
cu toata bunavointa companiei la care lucrez acum, nu-l pot lua cu mine la birou! Cel putin nu inainte ca el sa fie in stare sa stea locului, cu o carti de colorat, cu ceva... (am o colega care vine din cand in cand cu fetita ei, dar e vorba de un copil de 7 ani, care citeste, se joaca... e din alt film).
Noi am mai avut bona, si, pana sa plece in Italia (pe niste sute de euro pe care as fi vrut sa le castig si eu!!!), ne-a mers tare bine! (a fost, insa, epopee curata pana am gasit-o...)
Deci eu sunt mai putin reticenta in privinta asta.
Si nu am angajat pensionare. Mutunau e mult prea energic, nu i-ar face fata. Ambele mele bone (fosta si prezenta) au in jur de 30 de ani.
Cu cezariana: ma bucur ca ti-a mers bine! Prietena mea parea sa sufere ingrozitor. Sper sa n-o tina durerile post-anestezie mai mult de 24 de ore...
Sa te anunt cand iau bilete spre Srinagar? :)))

Sinziana,
Din martie, onor bunica se intoarce si ea la munca (preda timp de un semestru)
Oameni muncitori, dom'le...

ayandari spunea...

Intai sa verifici daca exista locuri disponibile, sunt atatia care vor sa ajunga acolo, de cand cu filmul :-))))).