luni, 30 noiembrie 2009

Poreclele lui Muţunau - partea a doua

Prima parte, aici.

Fireşte că, între timp (de la dinţi...) a devenit Băluţă Băluţescu. (esquire...). A! şi Clonţosu’.

De la multiplele curiozităţuri, Butonilă Dărâmătorul. (este descriptio de modus operandi)

De la vocalizările nocturne, Na-na-naaaa! (alias Răcnilă)

Din când în când (mai rar, că-l supraveghem vultureşte şi-l cam placăm la timp), e Vidanjorul. Da, vasul de WC, coşul de gunoi... din astea...

Talentul pentru strâmbături îl (re)califică drept Maimuţote. Căscaturile şi blegelile serale: Somnorote. Fiţele de la unele mese: Mofturote.

Abilitatea de a "reloca" telefoane mobile, breloace şi tot felul de alte obiecte mari sau mici îl recomandă indubitabil: Hoţomănilă (sau Hoţomenghea). Felul în care se alintă ca să se scoaţă din belele, ţaţo, (în care... ia ghici cine-l bagă...) drept Alintăciozen şi (sau) Şmecheriluuuni.

Dar nu ăsta e esenţialul. Se pare că se dezvoltă o nouă identitate, culmea! asumată: Billy. Pardon, Biii-iii! Iacătă personajul de la care ni se trage:

(între noi fie vorba, Şoarecu’ Billy, pardon, Biii-iii ăsta face o mulţime de năzbâtii...iar asemănările ne cam pun pe gânduri... de asumarea identitară... ce să mai zicem?)



E un pic ciudat, dacă stai să iei în calcul variantele cu iz grecesc (Defilakis) sau slav de sud (Năstruşnicov).

Ca să rămânem în context, de la cartea cu urlete (plus unele accese de timiditate pe ici, pe colo...) ne-am ales cu supranumele de Sperioja.(de care sperăm să ne dezbărăm cât de curând!).

Ei, şi, din când în când (măcar aşa, pentru relaţii cu publicul), este Cuminţilă. (doar că nu-l ţine mult!)

Pe pariu că sezonu’ ăsta, cu sărbătorile lui cu tot, ne mai aduce câteva porecle noi?

vineri, 27 noiembrie 2009

Cărticele pentru cei mici-mici

De care:

Textile - de la 3 luni. Dacă şi foşnăie sau chiţăie... sau dacă mai au şi porţiuni ronţăibile... uau!!
De aici.
De aici.


De baie
- unele de la 3 luni, unele de la 6. Atenţie la margini, trebuie să nu zgârie!



De unde? Se găsesc realmente peste tot.


Cântăreţe: de când doresc părinţii să le cumpere... de exemplu, de aici.


Cărţi zbierătoare: de când nu se mai sperie copilul de ele...

De aici.


Cartonate
- de la 6 luni. Dimensiunile şi numărul de pagini - după gust, dimensiunea mânuţelor destinatarilor şi (nu în ultimul rând!) după îndemânare.



Cartonate „atinge şi descoperă” (touch&feel; recomandate tot de la 6 luni; merg şi mai devreme...).
Cele de la Baby Touch sunt excelente. Se pot găsi şi aici.

Cu puzzle
. (dacă piesele sunt mari, merg de pe la 6-9 luni; cu precizarea că nu e cazu’ să se aştepte nimeni ca puzzle-urile să se şi compună corect înainte de 15-18 luni...)
De la Allfa.



Cu magneţi
. Numai sub foarte atentă supraveghere, merg şi mai devreme de 3 ani. Vor ţine foarte ocupaţi un adult + un copil vreme de cel puţin un sfert de oră. Atenţie mare! Magneţii înghiţiţi au prostul obicei să se atragă, sfâşiind toate ţesuturile care le stau în cale; chestie care se poate lăsa cu hemoragii interne. Dacă survine vreo îngurgitare, urgent cu mâncătorul de magneţi la spital. Nu e de glumă!



De tip „scrie şi şterge”. De când se manifestă interesul pentru mâzgâlit. Cam pe la 1 an, +/- 2 sau 3 luni. Vor fi folosite intens până pe la cel puţin 3-4 ani, aşadar merită „conservate” cu atenţie.
(de aici)



3D: fie din cele care se „deschid”, fie din cele care se decupează. Să zicem... nu mai devreme de 12-15 luni. Cred că fetiţele le pot primi mai repede... presupunând că-s mai puţin distrugătoare decât Muţunau, care sfârtecă paginile & le roade-n dinţii lui cei din ce în ce mai mulţi.
De aici.


Cu foi „normale” (adică ne-cartonate): de pe la vreo 2 ani, zic eu. Tot din motive de bibliofilie...
Tot de la Peter Haddock. În România, descoperite la târgul de carte... trebuie numai să-mi amintesc şi la care stand...



Combinaţii: cu scris, magneţi, foi cartonate, foi moi, animale, fructe, tot tacâmul...
Tot de la Prut.

Ce să conţină:
Texturi. Culori. Forme. Opuse (mic-mare, scund-înalt, din astea). Asocieri.
Animale (domestice, sălbatice). Gângănii. Peşti. Fructe. Flori. (cât mai realist desenate, dacă se poate; sau poate chiar cu fotografii, cum sunt cele de la Teora, din seria „Priveşte şi recunoaşte”)

Mijloace de transport. Fructe. Flori. Hărţi.
Numere. Litere.
În varii limbi străine.

Mai vreţi? Oho, câte mai sunt!

joi, 26 noiembrie 2009

Descoperiri dinţoase şi detectiviste

Anunţul urma să fie: 10 diiinţi!!! Uraaa!!! Mai avem încă un caaaniiin!!! (maxilarul superior, stânga) - cu rugăciunile obişnuite privind limitarea peripeţiilor nocturne legate de erupţiile dentare. Cu chiu, cu vai, cu algoritmul de rigoare, jucat în duo (deschis discret gură, băgat sonda-deşt maternel, verificat rapid, muşcat, sărit, scuipat deşt), s-a făcut, ieri seară, investigaţia.
Şi, (dacă tot avem parte de împlinirea unor dorinţe... ne „cresc” altele! să profităm de timpul de emisie & de sezon!) cu întrebarea: să m-apuc de jucat la Loto? Ca parcă mi-aş dori o casă cu oarece curticică... şi: Putem, măcar, să renunţăm mai rapid la pampers? Aud că se scumpesc (şi mai) groaznic la anu’....

Doar că... s-a dovedit apoi că Mamiţuni nu prea are calităţi reale de detectiv - investigator.
Că nu mai departe de azi dimineaţă, la momentul festiv de ţopăială matinală anti-staţionară & anti-pus chiloţi (absorbanţi), tânărul june a făcut bine de şi-a tras accidental una-n cap cu Omida mâncăcioasă (recte cartea-momeală, obiectul tentant primit în situaţiile-n care se impune o cât de scurtă perioadă de distragere a atenţiei).
Ni, de ce se impune distragerea: (ceva de genul ăsta face de absolut fiecare dată; adică de fo' zece ori pe zi)
Cu ocazia răcnetelor imediat următoare auto-pocnirii, emise via gură căscată à la boa constrictor, s-a lăsat cu o vedere panoramică şi Mamiţuni s-a-ncruntat ridato-gânditoriu: Ce Dumnezeu, copchilu’ ăsta mestecă gumă???
Muţunau avea ceva alb pe gingie. Aşa, ca un ghemotoc. În spatele caninului ieşit acu’ vreo câteva zile...
O a doua holbare, mai atentă, a dat răspunsul. Nu-i gumă. De unde gumă? E un premolar. Mare. Cu 4 „colţi”. Ieşit, după toate aparenţele (=cât de repede au crescut incisivii, după erupţie), de mai mult de o săptămână...
Aşadar, iar am ratat momentu’ erupţiei dentare. Na-na-naaa!!!

Apărutu' dinţilor „pe sărite” n-ar fi, în sine, o aşa mare problemă (deocamdată nu-s încălecaţi), chit că ... da’ di ce atâta grabă?
Însă, cu toată bucuria că s-or termina istericalele nocturne şi-or mai apuca unii oarece somn... cândva.. oare aceşti dinţani ieşiţi cam ca precum ciupercile după ploaie au destul calciu? (mai ales că ăia vechi nu stăteau grozav la capitolu’ ăsta)
Sau tre’ să ne-apucăm de pe acum de căutat stomatolog-pediatru?
Prima măsură: frână la dulciuri. (nu că până acum dădeam în brânci...)


În altă ordine de idei: e momentul să ne-apucăm de exerciţii de memorie.
Iată de ce: Muţunau, butonator, dă intens şi perseverent atacul la tot ce se poate trage & suci. Ocazie cu care, cum am zis, a „operat” deja maşina de spălat. Mamiţuni a reuşit să reconstituie butonul, Muţ l-a şutit iar. De data asta, ia plasticu’ gradat de unde nu-i.
- Muţunau, unde e butonul?
Împricinatul ridică din umeri.
- Butonul! Butonul de aici! Unde l-ai pus?
Nici o reacţie.
- Caută-l!
Sherlock se mobilizează (da’ nu grăbit... aşa, lejer...) şi face câţiva paşi mai încolo. Dă cu piciorul în geanta de lângă căruţ, dar nu se apleacă. O face bunica. Evident, recuperând butonul abandonat acolo acu' vreo 15 minute.


Alte ştiri:

Muţunau a intrat într-o perioadă „lipicioasă”. Îi e dragă Mamiţuni, ceva de speriat! (din 3 în 3 minute se prezantează cu un aer pisicoso-seducător, solicitând suav să fie luat în braţe. el, independenţa întruchipată.) Culmea, nu neapărat în scop „lucrativ” (meşterit de întrerupătoare de-altminteri inaccesibile; doar aşa, de alint...). De văzut cât îl ţine.

În plus, pare să fi dat în glosolalie. La un moment dat, vor fi notate doveditor câteva combinaţii fonetice. În afară de foarte frumos pronunţatul (cu intonaţie!) beeei-bi. (Merită. Sunt halucinante!)

Mamiţuni are, pe pagina 2 din „Pământul de sub tălpile ei”, autograf de la Salman Rushdie. Obţinut personal, prin stare la coadă 15 minute, la Gaudeamus. (Asta după ce am murit de ciudă că n-am mai prins bilete la lectura de marţi de la Odeon.) Eeee?

Gaudeamus, ăsta târg. Cu reduceri adevărate. Nu ca la Baby Expo, unde multe dintre „oferte” erau, de fapt, mai scumpe ca-n magazinele din oraş. (Deşi... am o vagă şi harpagonică impresie că la târgul de cărţi din vară ofertele fuseseră chiar mai bune...)
Ocazie cu care, dacă tot eram acolo (la Gaudeamus) ni s-au legat de mână încă vreo 15 kile de cărţi. (Nu, nu le-am cântărit. Pur şi simplu ştiu că asta e greutatea maximă pe care o pot duce pe o distanţă mai mare de 1 metru. Iar cărţile cu pricina m-au rupt!)
Plus Domnişoara Firicel! Foarte drăguţă & foarte gustată - de întreaga familie. Şi la propriu, şi la figurat!
Bunica, „virusată” literar, s-a apucat de citit „Seducătoarea din Florenţa”. (N-am cules încă impresii.)

Revenim mâine cu o postare dedicată (ta-na-nam...) cărticelelor! (ce, când, cui dăm).

marți, 24 noiembrie 2009

Lamentabilul eşec al Operaţiunii Oliţa



Pe scurt, tu-l pui, el nu face.

Nu la oliţă. Ci în pampers, de cele mai multe ori în primele 5 minute de la reîmbrăcare. La oliţă e mult mai interesant să ne cocoţăm în ea (cu ambele picioare) imediat ce ne-am plictisit de trântit şi răs-trântit capacul.
(aş băga mâna-n foc că şi asta e, de fapt, o formă de continenţă)

Sigur nu e prea devreme. (Are bifate reperele esenţiale care-l atestă drept apt-combatant...)
Trebuie să regândim strategia.
Da’ oare cum?
Hm....

Notă ulterioară: cenzură!! nudismul online se va face la iniţiativa posesorului nudului :)

luni, 23 noiembrie 2009

Nocturne de sezon

Noaptea se doarme, nu?


Hai, poate că nu chiar aşa:

Da' măcar aşa:

Îhî. Desigur. Aş!!!

Noaptea se mârâie. (de-aia e bun dormitul în altă cameră, pentru cine se încumetă să-l practice sistematic; nu mai sari ca ars(ă) la fiecare chiţăială). Importante, aici, sunt două aspecte: cât de des şi cam la cât timp survine semnalul zgomotos...

Şi dai de următoarele variante post verificatoro-consolatoare:

- cum laşi copilul jos, în pat, cum zbiară. (Muţunau a perfecţionat alternativa; cum simte că-l înclini ca să-l laşi jos, cum zbiară; plus, mai nou, se şi agaţă (de haine sau, ah, de păr), ca să-şi exprime clar şi plastic dezaprobarea)

- cum apuci să faci un pas după ce-ai lăsat copilul jos... ştiţi povestea.

Sau:
- cum te întinzi în patul mătăluţă... (adică ai apucat, ptiu, bată-te să te bată, să ajungi la el, patul mare!) iiiaaaaaaaaaaaa!!!

-
cum ai apucat să te termini de învelit... îîîîîî!!! (zang, îţi vine să te dai cu capul de perete; doar că, ştii bine, asta nu va opri copilul din plâns)


Cea mai uber-mega-ultra-hiper-naşpa: cum ai apucat să adormi un pic mai adânc (n-aş şti să spun cam cât de adânc, pentru simplul motiv că sper să nu descopăr din experienţa proprie, via serie suficient de mare din punct de vedere statistic!), ta-na-nam!!! Răcnete. Din nou.
Ăsta e genocid de neuroni.
Şi, pentru Mamiţuni, e sursa ochişorilor binişor telescopaţi de a doua zi (stil ghirlande 3D de pom, că tot e sezonul...) şi a privirilor înceţoşate de tip mistreţul neprietenos... ca să nu mai spun că nici cu auzul nu se mai prea stă bine...
Memoria? Hă? Ce ie aia?

Ce e şi mai „frumos”? Procedura asta, ultima, uber-etc, se repetă.
Pardon. Se tot repetă.

No, uite-aşa ajungi emo. În materie de aspect, cel puţin, că se lasă cu nişte cerculeţe negre-vineţii în jurul ochilor cu care, cum ziceam, nu mai vezi, de altminteri, mare lucru. Sau, ca să privim (!!!) versiunea cu paharu’ pe jumătate plin, ai o privire bolând-romantico-pierdută. (Nu e cazul să te mai dai cu creion negru. Vine au naturel.)
Şi-ajungi să emiţi varii profunde consideraţiuni filosofice, taxate drept cel puţin de neînţeles pentru restu’ lumii.
Cum e cea de mai jos.

Profani, dom’le.

Ce poate fi mai ... mult (!!!) decât asta?

He-he-he.

Sonoru’.

Faptul că se mai şi răcneşte. Da’ nu aşa, de spart urechi. De sunat apa-n cap. De luat ameţeala. De spart termopanele, ca sopranele.
Nţ.
Nu de chemat Protecţia Copilului (de către vecinii urcaţi demult pe pereţi, ca Spiderman).
De convocat echipele SWAT ale Inspectoratului Inter-galactic pentru Situaţii de Urgenţă, că urlă de parc-ar fi venit jihadul, braţ la braţ cu un cutremur de 99 pe Richter, un meteorit de tip adio-dinozauri, o explozie atomică soră cu Big-Bang & ’a mai mare erupţie vulcanică. Na-na-naaaa!!! (plus înc-o chestie pe care nici n-o ţin minte, nici n-aş putea-o reda)

Pe scurt: îi ies caninii. Ăilalţi 3.
Eu sper că toţi odată.
Vise...

duminică, 22 noiembrie 2009

Politichii à la Mamiţuni


Na, evident că şi pe Mamiţuni a atins-o „virusul” alegerilor.
Atâta doar c-a interpretat totul în stilul caracteristic. Pe o tonalitate mai degrabă social-utopică decât politică. Total pe lângă subiectele arzătoare la ordinea zilei. (deşi... cam prea în ton cu ele...)

Cum ar fi dacă ar exista, ca mişcare politică serioasă, consacrată, un partid al părinţilor? Dacă am vedea o platformă-program care să militeze dedicat pentru oraşe curate, cu mai multe spaţii verzi şi spaţii de joacă, pentru absenţa poluării, pentru mâncare cel puţin la fel de sănătoasă precum cea pentru bebeluşi, pentru educaţie şi bun simţ ca manifestări predominante, pentru blândeţe, dialog, răbdare? Pentru jucării? Pentru ziua de lucru mai scurtă de 8 ore (care 8? 10-12...), ca să fie mai multe orele de stat cu copilul?
Pentru care reperul primordial ar fi, în loc de (să zicem) consumerism (egal cursa înarmărilor în materie de chiverniseală şi fandosire), atenţia acordată (creşterii) copiilor?
Că doar pentru asta pretindem că trăim.
L-aş vota. M-aş înregimenta. Muţunau ar fi preşedinte! (am zis că nu stă deloc rău cu piarul)

De la ce m-am luat?
(nu am să aduc în discuţie politica la nivel macro. ci doar o serie de aspecte implicite ale ei...)
Cred că trăiesc într-o ţară teribil de neprietenoasă cu copiii. Dacă iau Bucureştiul drept etalon... oraşul ăsta pare a fi duşmănos cu locuitorii de toate vârstele! (Bine, dacă stăm să ne gândim un pic, ne despart abia 20 de ani de statul-criminal. Ar fi fost bine şi frumos dacă progresam mai mult, mai repede, mai elegant. Ar fi fost. Nu e.)

Un exemplu de minim necesar ar fi trotuarele „netezite” de-adevăratelea în dreptul trecerilor de pietoni (momentan, lui Muţunau îi clănţăne dinţii-n gură la fiecare traversare, oricât de încet i s-ar manevra căruţul, pentru că tot mai există o bordurică = denivelări seminificative!).

Sau mijloacele de transport în comun în care să te poţi cocoţa fără probleme cu căruciorul (în autobuzele noi se poate, pe uşa din mijloc; dar în cele vechi, în tramvaie şi-n metrou, nu; în metrou nu la urcare-n tren e problema, ci la ajunsul până la peron... e, practic, interzis copiiilor!).

Sau locurile de petrecere a timpului pentru copii (de la parcuri, terenuri de sport, locuri de joacă de tip mall până la chestii gen Cité de Sciences).

Nu le avem. Nu ca regulă de bază. Aşa cum, de fapt, ar trebui.

Aş zice că trăim, la nivel mediu-statistic, sub dictatura adulţilor naşpa, stresaţi, îmbrăcaţi urât, mort, în culori închise, asortate cu mutrele lor veşnic prost dispuse. (da, ştiu c-ar trebui să mă consider adult, c-acolo mă încadrez, teoretic... da’ nu prea intru-n standard!).
Noroc cu disidenţele cromatice şi nu numai...
Noroc cu copii.

Mă duc să mă tăvălesc pe covor cu Muţ, să-mi treacă angoasele social-întunecate şi nu numai :))

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Siguranţa s-a mutat la un alt nivel

(sursa)

Muţunau a învăţat să deschidă fermoare.
Vestea bună e că, acum, aşa, are ocupaţie (şi-şi exersează motricitatea fină).
Vestea ailaltă e că, evident, mai nimic nu mai e în siguranţă. Se vor cotrobăi poşete, valize, genţi, ghiozdane, buzunare şi, în plus, se vor dezbrăca musafiri. Musafire, de fapt, dacă stăm să ne gândim, croitoristic vorbind, la hainele cui prezintă, mai des, fermoare.

(Vizitatori, aţi fost avertizaţi/te! Vă aşteptăm dornici de aventură.)

vineri, 20 noiembrie 2009

Întâmpinare

Mamiţuni se-ntoarce acasă. Deschide încetişor uşa de la intrare, nu cumva să dea Muţunaul cu roatele-n sus. (Micul personaj iubeşte, evident, cheile şi uşile - pe care le tot zdrăngăne intensiv. Nu poţi şti când e fix după uşa pe care vrei s-o deschizi tu.)

De data asta, pe hol e întuneric. Nici în bucătărie nu e lumină. Poporul e, evident, în sufragerie.

Dintr-o dată, prin geam (uşa aia, de la sufragerie, are geam) se vede cum apare (în contre-jour) o siluetă mică şi tropăitoare, care deschide, competentă, uşa, o contemplă fugar şi zâmbitor pe Mamiţuni, după care se repede să-i sară de gât.

joi, 19 noiembrie 2009

Dresură de copil

- Câţi ani ai? întreabă Bunica, autoarea „scenariului”.
Muţunau adoptă instant o meclă sobră, se concentrează, strânge pumnul drept şi-ţi ridică, în faţă, arătătorul.
La vederea privirilor admirativo-uimite, zâmbeşte şăgalnic (aşa, ca unul foarte sigur de farmecul lui...)

În rest, mai performează pe teme onomatopeice (cum face cutare ori cutare animal). Şi face „uoooaaaauuuu”!!!

Da’ cu zâmbetu’ ăla... o să mai avem ce povesti!

vineri, 13 noiembrie 2009

...şi cam ce să mănânc...?


1. Cât eşti gravidă... mănânci ce poţi. (câteodată, şi cât poţi. deşi n-ar trebui - în sensul că nu e cazul să te îndopi)
Povestea se învârte, după caz, în jurul poftelor /disgravidiei /greţurilor /arsurilor stomacale /gusturilor &preferinţelor modificate /variilor probleme intestinale. Fiecare cu povestea proprie.
Ideal ar fi fără pâine. Da, ideal.
Un sincer adio către conservanţi, coloranţi, aditivi (adică o să stai la supermarket ca la bibliotecă până te prinzi, citind şi răscitind etichete, ce poţi mânca fără grijă).
La capitolul lichide: aloooo, 2 litri de apă pe zi nu ajung! E nevoie de cel puţin 3, dacă nu chiar de 4!
Apa e unul din „ingredientele-cheie” pentru diviziunea celulară; având în vedere că pasagerul clandestin creşte şi tot creşte, iar tu tot ai de eliminat toxine, nu e aşa greu de dedus de ce riscul de deshidratare e mai ridicat...
Iei mătăluţă frumuşel la purtător una bucată sticloanţă de plastic de 0.5 sau 1 l pe care o reumpli periodic, peste zi. Uite-aşa împuşti doi iepuri - ţii socoteala şi îţi şi aduci aminte să (tot) bei.


2. După naştere, cât alăptezi, e posibil să-ţi vină să te tai cu lama (şi) pe teme alimentare.
Nu mâncaţi fructe şi nici legume cu seminţe.” Alooooo, dacă nu m-a minţit pe mine, demult, botanica, cam toate fructele au seminţe!!! Şi nesimţitele alea de legume, la fel!
Adică trebuie să curăţ seminţele şi să mănânc numai pulpa, nu?” Mi s-a răspuns că nu, e bine să le evit complet. Am înghiţit în sec. Eu una mi-s ierbivoră, mi se limitau dramatic opţiunile...

Anumite proteine din laptele de vacă trec în laptele matern şi e posibil ca bebeluşul să nu le poată tolera.” Da. Aşa e. Cu precizarea că intoleranţa asta poate fi temporară. Se rezolvă trecând pe brânzeturi şi iaurt (nu ştiu exact de ce; presupun că fermentarea mai schimbă din datele iniţiale ale proteinelor cu pricina...), şi/sau lapte de capră (dacă îţi place gustul... ceea ce nu e tocmai controlabil...)

Alimentaţi-vă bine, ca să daţi lapte mult/bun!” (în traducere, mâncaţi zdravăn. non-stop, dacă se poate!)
Vă trebuie cel puţin cinci mese pe zi!” Sincer, eu cred ca se exagerează. 500 de calorii în plus nu înseamnă neapărat încă două mese. Şi nu văd de ce nu aş încerca să-mi ascult propria poftă de mâncare, numa’ pentru că o serie de doamne dolofane mă încurajează să mă îndop ca porcu’, poate-poate ajung cât ele şi intru în sfârşit în rându’ lumii.

Ia cu pâine”. „De ce te temi să nu te îngraşi?” (da’ chiar? pentru că primesc numa’ porţii cu echivalentul a 6000 de calorii???)
Ca să nu intrăm în subiecte delicate legate de comentariile pe care le-am primit / emis, iată ce-am reţinut pozitiv cu privire la dieta mamei care alăptează:
Bei cel puţin 4 litri de apă - pentru că 750ml-1litru „pleacă” spre destinatarul lăpticului, ca parte din produsul finit.

Cu alimentaţia, faci cum simţi / crezi / ţi se pare potrivit şi comfortabil. Nu e, cu siguranţă, momentul pentru regim de slăbire. Dar trebuie să nu sari calul şi să mănânci echilibrat. Ia să vedem şi ce:
- dacă nu ai nici un „pitic” legat de mâncat carne, grătarele de pui cu salată verde sunt o opţiune minunată, care va ferici pe toată lumea, deşi, după mine, e cam prea monotonă;

- altfel, o sursă bună de proteine animale sunt lactatele, iar proteine vegetale se găsesc din plin în legume (năut, linte, soia, anghinare (de evitat însă, din cauza gustului amar...) broccoli, sfeclă roşie (foarte bună, e şi sursă de fier), castraveţi, vinete (eu le-am evitat), ceapă, ardei gras, salată verde (am mâncat cel puţin 3 hectare), ciuperci, cartofi, spanac, roşii (fie şi numai pulpa...), dovlecei, zucchini), cereale (orez, mai ales cel brun şi cel sălbatic, ovăz, quinoa, orz, germeni de grâu), fructe (mere, banane, cantalup, struguri, papaya, pere, ananas), nuci şi seminţe (migdale (excelente din toate punctele de vedere!), cashew, arahide (le-am evitat), seminţe de susan (la greu!), nuci.

- de inclus în meniu: oarece grăsimi - fie animale (unt, brânză grasă), fie vegetale (nucile şi seminţele mai sus menţionate, stafidele, uleiul de măsline) şi glucide (ciocolată albă cu cocos... bun, bun!! sau miere. mierea e interzisă pentru bebeluşi, pe temeri de botulism, dar nu şi pentru mame)

- de evitat: cofeina (dacă nu vrei istericale!), alimentele picante şi cele cu gust prea pregnant (de exemplu anghinarea...) şi/ sau cele prea „grele” pentru ficat (care munceşte, nu glumă, în perioada asta...), conservanţii, coloranţii, aditivii şi tooot neamuuul looor...


3. După înţărcare: în sfârşit, cura de slăbire! (nu credeam c-am să ajung să zic vreodată asta!)
Există o veste bună şi una proastă.
Vestea bună e că absolut oricine poate slăbi, dacă ţine cont de regulile potrivite.
Vestea proastă e că nu există dietă. Există stil de viaţă. Asta trebuie schimbat.
Visul secret al tuturor dolofanilor de pe planetă (inclusiv al meu) nu e să slăbească (asta e doar pretenţia); visul este să se poată îndopa oricât rămânând supli - fără să se îngraşe deloc; fără să-şi bată capul cu consecinţele răsfăţurilor alimentare...
Sanchi.
Nu se poate.

Iaca, în lipsa miracolelor periodic necesare, lista de şmecherii utile (să te şi poţi ţine de ele este o cu totul altă poveste) pentru noi, poporu’. Ordinea prezentării e aleatorie.

- jurnalul alimentar (notezi tot ce bagi în tine. nu trişa. ar fi ridicol!). aşa afli care ţi-s dezechilbrele (prea mult / concentrat excesiv pe o grupă de nutrienţi)

- adio sucuri. serios. bun venit apă, ceai. cafeaua e permisă.

- adio conservanţi, coloranţi, aditivi (adică n-o să stai mult la supermarket, că ştii deja ce să alegi!)

- excluderea zahărului din alimentaţie. într-o primă fază, din ce pregăteşti tu (de pildă în ceai, cafea, budinci, înlocuieşte cu miere dacă nu poţi omite complet), pe urmă, şi din ingredientele cumpărate.

- hidratarea: când te încearcă foamea, bea un pahar de apă înainte de a sări la masă. câteodată, mai ales în cazul persoanelor cu diete dezordonate, creierul confundă senzaţiile (e rezultatul unor studii, nu concluzia mea).

- managementul culinar - planifică (săptămânal) meniurile şi nu cumpăra alte ingrediente decât cele necesare - decât dacă-s fructe sau legume. atât. fără biscuiţi, chiscuiţi, cioco, chipsuri (huooooo!!!)

- evitarea tentaţiilor: cară-ţi mâncarea cu/la tine (fructe, punguţa cu migdale, sticluţa cu smoothie).

- substituirea: dacă pocneşti de foame/nervi, etc, măcar „fă-ţi plinul” cu chestii neregretabile. ronţăie morcovi. au meritul că taie/redefinesc pofta de dulce (au destule zaharuri cât să re-educe gustul). merele sunt o altă opţiune.
- rigurozitatea: nu fă excepţii. nu e cazul să ragi de foame, da’ nu-ţi fă concesii peste concesii... mai ales din cele pe care „omiţi” să le treci în jurnal.

- (un fel de) detoxifiere(a): exclude periodic din alimentaţie anumite substanţe/categorii, cum ar fi, de exemplu, glutenul şi amidonoasele, fie şi numai pentru 2 zile pe săptămână. adică: în loc de pâine, rondele de orez; fără cartofi; fără biscuiţi, prăjituri, etc...

- simplificarea: nu te stresa cu cântăritul. greutatea oricărui adult variază, pe parcursul unei singure zile, cu cel puţin 2 kilograme - are sens, dacă ne gândim fie şi numai la aportul de lichide!

- limitarea orară: încearcă să nu mai mănânci după ora 18.00 (pentru antrenament, prima săptămână, după ora 20.00)


Iată 3 reţete mega-simple (pentru că talentul meu culinar e cel mai bine rezumat de expresia „cum îţi fac eu un lapte fiert, nu-ţi face nimeni!”), potrivite pentru oricare din cele trei etape:

1.Smoothie de banane: se amestecă în blender 2 banane potrivite + 500ml lapte (de vacă, de capră sau de soia) + 2 cuburi de gheaţă + 1 vârf de cuţit de nucşoară (condiment „bun”, acceptat). E şi uşor laxativ.

2. Smoothie de migdale: peste juma’ de cană de migdale prăjite se toarnă lapte până se umple cana (migdalele pot fi cojite, decojite, nu contează; nici unde sunt prăjite, în tigaie de teflon sau de fontă (fără ulei!) sau la cuptor). Minunata cană se lasă peste noapte în frigider. (migdalele se vor îmbiba de lapte, devenind mai moi, uşor crocante).
Se pot amesteca în blender - da’ asta presupune o răbdare pe care eu n-am avut-o niciodată (m-am repezit sistematic să le ronţăi direct!).

3. Roşii cu mozzarella şi oregano: tăiate rondele, aranjate alternativ, stropite cu un pic de ulei de măsline şi presărate darnic cu oregano.

joi, 12 noiembrie 2009

Am născut. Acu', ce fac?

Poi, dacă eşti Mamiţuni, analize de sânge şi o ecografie transfontanelară copilului (încă neporeclit Muţunau!), rugându-te la toţi sfinţii să n-aibă toxoplasmoză congenitală (via mamă cu versiunea cronică). N-are. Mulţumim tuturor sfinţilor pentru ajutor, şi doamnei doctor Jianu pentru rigurozitate.

De fapt, nu, mai întâi, imediat după naştere, te rogi timp de trei ore de tot personalul medical apărut prin salon să-ţi aducă bebeluşul. Pe urmă, alternativ, te pisiceşti & ameninţi că urli şi te urci pe pereţi. Pe urmă te potoleşti, că s-a făcut ziuă şi ţi-l aduce o asistentă, aşa că încerci să-l pui la sân, iar el, înfundat deja din greu cu glucoză, doarme nepăsător & blazat.

Pe urmă dai telefoane şi sms-uri să anunţi poporu’. Care, pentru că numa’ cu nicio zi (câteva ore) în urmă te văzuse ţopăind prin oraş, zice „ceeee??? tu faci mişto de noi???”, de parcă ar fi scris în toate ziarele că tu ai să te duci pân’ la Polu’ Nord să naşti, iar chestia asta cere timp, nu glumă, şi despărţiri pompoase, cu invitaţii formale, discursuri şi toasturi.

Pe urmă faci lista cu toate catrafusele care trebuie să-ţi fie aduse la spital - pen’că tu, fireşte, ai luat o grămadă de chestii, ditamai valizoiu’ (portocaliu, cu role!) numa’ nu chiar ce trebuia.
Pe urmă primeşti vizitatori care se miră cât de vioaie eşti (via Marele Duş de Endorfine care te va face, apoi, să pretinzi că pricepi într-o oarecare măsură anumite ceremonii şamanice).
Pe urmă te mută în alt salon.
Pe urmă primeşti alţi vizitatori...

Şi, la un moment dat, în toată sarabanda asta, undeva între atacul de panică făcut la ieşirea din spital şi a n-şpea zi de lipsă de somn, îţi pică fisa că e ceva permanent. Că ai o nouă slujbă full-time, din care nu îţi prea poţi da demisia, şi un şef mic, extrem de autoritar & de iritabil.

Am citit tot ce se putea citi despre sarcină şi naştere. Dar despre perioada imediat următoare, n-am găsit mare lucru... oare de ce?
Mamiţuni dixit: pentru că (printre altele):
- deşi e grea, uneori chiar mai grea decât naşterea, lăuzia trece relativ repede;
- în primele săptămâni după naştere (cel puţin la primul copil), nu ţii minte prea bine chiar tot ce se întâmplă, aşa că nu prea ai ce povesti... (în afară de eventuala depresie post-natală, de coşmaruri, de transpiraţiile intense, de izbucnirile ocazionale de orice fel, de la teamă paralizantă la furie absolută, şi la certurile furibunde cu toţi cei din jur, de care nu doreşti cine ştie ce să-ţi mai aduci aminte, dar’mite să le împărtăşeşti...);
- alăptarea (ori tentativele legate de ea...) îţi ocupă mai tot timpul;
- aprovizionarea cu catrafuse bebeluşeşti de maximă importanţă & urgenţă ocupă restu’;
- experienţele sunt extrem de diferite, în mult mai mare măsură decât cele din sarcină;
- oricât de greu ţi-ar fi, uiţi. crizele se estompează, treci peste o mulţime de lucruri... (deşi, pe loc, n-ai prea zice...)

Şi atunci, ce (ne) facem? Îngroşăm rândurile celor care se plâng că „nimeni nu-ţi spune nimic” (nimic=nimic realmente folositor), da’ tac ca peştele când încerci să afli la ce se referă? Ne ducem în extrema cealaltă şi bombardam poporul cu sfaturi nesolicitate şi nerelevante?
Ceva de genul. Sau nu.


Ce aş fi vrut eu să ştiu (suficient de bine cât să-mi dau seama că tre’ să şi pun, sistematic, în practică! zilnic!):

- că, atunci când ţi se spune că-n perioada de lăuzie nu e cazul să faci nimic, nici un efort, chiar asta înseamnă. Ni-mic!!
Trebuie să stai liniştită. Oricât de greu ar părea.
Sau, altfel spus, că, indiferent câtă energie ţi se pare c-ai avea, vreme de câteva săptămâni nu te ocupi decât de tine şi de copil, ceea ce e oricum muncă 24 din 24 (până şi musafirii cei mai dragi pot ajunge să însemne un efort imposibil de susţinut; şi nu e cazul să te apuci să (re)devii Eroul Bucătar al Oalelor cu Ciorbă, chiar nu crapă nimeni dacă iei o pauză).
Recuperarea completă (atenţie, nu rapidă, că nu e concurs) = mai multă rezistenţă ulterioară. Şi, pe cuvânt, de rezistenţă vei avea mare nevoie!
Dormi.


- că, dacă îţi poţi permite o bonă (sau orice fel de ajutor peste zi), e mai mult decât indicat să-l/s-o chemi din prima zi; chiar dacă nu face mare lucru, n-ai senzaţia că se dărâmă casa dacă începe copilul să plângă cât eşti tu la duş; şi că e de preferat ca bona să nu facă parte din familie... prietenii ştiu de ce... (un pic de ton protocolar = puţină dezamorsare emoţională nu strică)
Ai vreme să te dai Hercule tot restu’ vieţii... nu te grăbi! Ocaziile realmente n-or să-ţi lipsească!

- că nu e cazul să pierzi în exces vremea cu spălarea minuţioasă a tuturor chestiilor. Hăinuţele căcăcioase pot fi clătite „din gros”, lăsate câteva ore (chiar şi peste noapte) în apă rece (fără alte soluţii) şi apoi băgate la maşină. Se curăţă. Pur şi simplu cumperi ceva mai multe, să ai de schimb cât jumate-s la uscat. Merită.

- că lăuzia merită sanctificată.
O femeie gravidă are întotdeauna dreptate. Una lăuză are mega-dreptate. Non-stop. Chiar dacă tace. Sau doar se strâmbă. Tot ce zice are valoare de lege. Sau aşa ar trebui... (motiv pentru care intră înaintea ta la consultaţii, deşi nu are programare; dar, spre deosebire de tine, încă autonomă şi ne-atârnată, ea are un urlător acasă ori în maşină)

- că vei intra în mari conflicte cu entităţile buniceşti. pe cele mai tembele teme din lume. pe toate. de la căciuliţe (de ce nu are şaptişpe pe cap? ui’ ce frig e, îs numa’ 23 de grade...), hăinuţe şi înfăşat până la alăptatul la ore exacte, completarea obligatorie (nu zău) cu lapte praf, diversificarea la 2 luni şi alte „reguli de aur” de mult uitate; şi că nu e cazul să te oftici; simpla ameninţare (oricât de nerealistă) cu interzicerea accesului la copil face minuni!

- că minunata carte roz a soţilor Căpraru este nesimţit de ne-editată, drept care trosneşte de contradicţii şi de aberaţii, şi că Dr. Spock e o alegere mult mai bună în materie;

- că proba suptului e de maximă caterincă; (rarisim e altfel decât inutilă & enervantă!)
O vreme, Bunica-l tot proptea pe Muţunau pe cântar, cu o perseverenţă demnă de 6/49; de cel puţin trei ori la fiecare „sesiune”; cântarul, evident, nu indica deloc corect; prin urmare, anunţată, la un moment dat, că „are 5200! şi-acum, 5210! nu, 5225!”, m-am trezit debitând: „Ştii ceva, ia mai ţine-l acolo, poate mai creşte!” După care m-am enervat & am dat cântarul, cadou. Şi-apoi, subit, ne-am liniştit.

- că, dacă-ţi faci griji în materie de greutate (a ta, nu a copilului), esenţialul nu e să slăbeşti (e aberant să ţii cură de slăbire când alăptezi), ci să nu iei în greutate. Pentru că pui pe tine mult mai uşor (mai ales că toată galaxia te înfundă cu mâncare), şi vei da jos mai mult & mai lent.
(cel puţin, dacă eşti Mamiţuni!)


În loc de post-scriptum: cu ce bagaj minim de haine & altele te duci la spital?

Tu: 2 cămăşi (sau bluze care se descheie în faţă), ca să ai cu ce te echipa comod; în aceeaşi ordine de idei, 2 sutiene pentru alăptat (cele de bumbac, de la Mothercare, sunt scumpe, da’ fac toţi banii; mai ales că le poţi spăla la 60 de grade...); 2 perechi de nădragi comozi (da, detest cămăşile de noapte; îmi place să le văd pe alţii, nu suport să le îmbrac); o juma’ de duzină de „chiloţi de lăuză” (= din cei cu fund, nu cu aţă-n cur, ca să nu se ia asistentele de tine; eu am purtat cu succes şi lycra, nu doar bumbac; da’ dacă transpiri intens, ia bumbac), papuci de casă, 1-2 prosoape, şosete (2 perechi; dacă e vreme rece), trusă de toaletă (pastă de dinţi, periuţă, săpun, de-astea).
În spitalele de stat din Ro îţi va mai trebui şi vată (minim 1 pachet). Şi, evident, e bine să ai bani mărunţi (celebrele bancnote de 5 RON...).
5-6 pungi mici de plastic sunt iar o idee bună (de pildă, să ai în ce pune rufele murdare).

Bebe: 30-40-50 de chiloţi absorbanţi (o să schimbi, în medie, vreo 10 pe zi, pentru început), 1-2 căciuliţe (nu-mi plac, dar, dacă e anotimp rece, sunt necesare, alături de şosete; nu pentru că n-ar fi cald în spital, ci ca să te scuteşti de comentarii &bătăi de cap...), 6-8 body-uri + pantalonaşii aferenţi; la body-uri, de preferat e să fie parte peste parte, din cele care se încheie pe lateral, cu capse; nu din cele care se trag peste cap, pentru e posibil ca, pentru început, să te înspăimânte operaţiunea, şi nici din cele cu un singur rând de capse, în faţa, direct pe piele, pentru că o să te temi că vei agăţa buricul. Un flacon de gel de duş / spumant pentru bebeluşi (Mustela şi Sanosan sunt excelente), o cremă protectoare pentru zona scutecului (Bepanthen sau cremă de gălbenele sau ulei Sanosan cu gălbenele), una reparatoare-protectoare (denumirile îmi aparţin, sunt inventate, nu le luaţi de bune; mă refer la crema aia albă, ne-emolientă, cu oxid de zinc) un prosopel pentru bebe şi / sau câteva scutece pătrate (de şters sau de pus sub copil, nu pentru înfăşat), o păturică (layette) în care o să-l înveleşti când plecaţi din spital.

(dacă-mi mai aduc aminte şi altele strict necesare, mai completez)

marți, 10 noiembrie 2009

...în care Mamiţuni dă milităria jos din pod

Cu seturile astea de exerciţii am slăbit, acum 6 ani, 15 kile. În 4 luni, cu un simulacru de dietă (nu mai mâncam după 6 seara şi încercam să limitez cantităţile îngurgitate, da’ cam atât), şi, pentru început, cu trânteli epuizate pe jos plus o tonă de înjurături la adresa lui Cindy Crawford - care, săraca, n-avea nici o vină! (alta decât de a fi putut face, la foarte scurt timp după naştere, chestii pe care eu nu le puteam face nicicum.)

E fain că-s grupate în 3 „capitole”: A, de 10 minute, cel mai uşor, B, de 20 (parcă...), solicitant pentru cine n-a mai „prestat” de mult, şi C, de 45 de minute. Ăsta se lasă cu înjurături. E nevoie de 2 gantere mici (1.5kg, de pildă), 10 cărţi de joc (vor fi pescuite de jos, una câte una), covoraş (opţional) şi, la unele exerciţii, un scaun solid. Şi de apă.
(Faci ce vrei, când vrei/poţi. da’ zilnic.)

Este vremea să ne întoarcem la bunele obiceiuri. (Nu de alta, da' am cam ruginit. Scâââârţţţţ!!!!) Şi, din păcate, la dietă (uuufff.... adio, ciucalată!!! ce mă fac fără tine? sevraj scrie pe mine!)


Ce vom face în acest timp cu Muţ? (Care Muţ debordează de energie. Hâţâitul &trântitul tuturor uşilor &sertarelor a devenit sport olimpic. E în stare să dea gata o echipă de supervizori. Una de rugby.)

Păi, la sport (şi) cu el. În cadru organizat. Nu, nu tot pe/cu Cindy Crawford! Deşi ar putea fi utilizat pe post de ganteră la nişte exerciţii pentru pectorali - ridici încet copilul cât de sus poţi, în timp ce el se cocârjează de râs.

Plus, cu menţiunea că mi se pare aberant să am vreo aşteptare legată de performanţă. La vârste preşcolare, sportul ar trebui să însemne joacă şi distracţie, nu competiţie. La competiţie mă bag eu!

Înotul poate începe oricând. Cu chiloţi absorbanţi speciali (60 RON pentru 11 perechi de chiloţani de unică folosinţă. Huggies. cââââât??? horcăieli pe fundal) Şi cu precizarea că, pentru câţiva ani, e prudent să nu ne aşteptăm să înveţe de-adevăratelea să înoate... e doar bălăceală. Cu tot cu un adult!
Căutăm locul potrivit şi-i vom da înainte.

În rest, e de văzut cât de bine stă micul cetăţean cu motricitatea şi, nu în ultimul rând, cât interes manifestă pentru activităţile propuse. Dacă n-are chef... chiar nu e cazul să insist aiurea. Ia să vedem:

De tăvălit pe jos se tăvăleşte (cam toţi o fac, la vârsta asta), deci putem bifa relativ devreme (poate chiar de pe la 1 an jumătate - 2) şi gimnastica - un anume fel de gimnastică... proto-gimnastică! pentru că, de fapt, ideea de „regulă”, de rutină, de exerciţiu, nu se deprinde decât mai târzior... şi-apoi, vreo nouă Nadia sigur nu iese din el.

La alergat se bagă dumnealui singur. Deja. Intens. Non-stop. Nu trebuie decât să-l lăsăm.
Ne mai scălămbăim noi cu un soi de fotbal - şutează mingi, pas cu pas, cât e casa de lungă.
Am putea încerca, eventual, şi oarece prins de mingi (din zbor). Chestia e că, după aia, o să se şi apuce să le arunce... (altă sesiune de securizat chestii prin casă!)

Pentru bicicletă mi se pare încă prea necoordonat. Poate la vară? (faptul că n-avem încă o bicicletă mică e trecut cu vederea!)

Cred că ne-am mai putea juca de-a motricitatea şi cu o mulţime de chestii simple (da’ foarte captivante până pe la vreo doi ani jumate), tip „strânge pumnul” (merge), „îndoaie degetele pe rând” (mai aşteptăm), „lasă-te pe vine” (da), şamd. La un moment dat s-ar putea apuca să şi danseze!

Ce mai avem în vedere:
Anumite surse dau 4 ani drept vârsta minimă pentru ski. Până atunci, amatorii pot tricicleta, respectiv bicicleta, chiar de pe la 3 ani. (Micul Urecheat, care însă a mers de la 10 luni, tricicleta majestuos, cu spor, de la 2 ani). Sau pot sări & ţopăi cu spor, aşteptând vârsta de 6 ani, când te poţi apuca de patinaj. Sau, eventual, de escalade (la modul organizat, că, la cel spontan, de mult nu mai constituie o noutate...)

Mai departe nu-mi bat capul, e prea devreme.
Da’ mă gândesc să ne luăm un tobogan ...

Tristeţile Micului Urecheat

- Cum se cheamă un prieten care nu mai vrea să-ţi fie prieten? întreabă familionul urecheat.
- Inamic, sugerează sora 13- Alina.
- Ăăăă... neprieten? zice Mamiţuni.
- Trădător, tună (mai târziu) Nănaşa.
- Niet, zice Mama lu’ Micu’ Urecheat. Se cheamă Cosmin.

L-a anunţat pe Mic să-şi caute alt prieten, că el (Cosmin) vrea să fie prieten cu Andrei...

(povestea se întâmplă la matusalemica etate de 5 ani)

luni, 9 noiembrie 2009

Alfabetul sporturilor Muţunautice (A-K)


Atletism: când alergi chiuind cu mâinile fluturând în toate direcţiile.

Body combat: cu Mamiţuni, printre tonele de jucării de pluş din Patul Mare (vom reveni cu fotoreportajul de rigoare)
De box sperăm să nu se apuce aşa curând...

Ciclism: în varianta de tentativă de cocoţare pe bicicleta eliptică, pe care o tot verifică şurubăritor la toate încheieturile...

Dans: deocamdată, numai sub supervizarea directă a lui Mamiţuni (= ţinut de mânuţe. noroc că l-am convins să se mai bâţâie şi pe picioarele lui, nu numai în braţe de adult...)

Echitaţie: călărirea calului-de-mare-balansoar.

Fotbal: şutăm intens mingea de plajă.

Gimnastică: faza de tumbe.

Haltere: cu orice prezintă interes. da’ cu o singură mână, că s’tem şmecheri, da?

Iiiiii.... (ce sporturi încep cu i?)

Înot: am trecut la bălăcirea în cadă.

Judo: da, trişăm la numărătoare. (vezi body combat)

Karate: exersăm preventiv răcnetul: Kiaaaaaaiiiiii!!! (cu variaţiuni). În rest, sperăm că ne-om abţine mai multişor de la discipline caftitoare... (că, nu de alta, da’ e clar cine va fi „încasatorul de serviciu”!)

Lumbago: stai, că ăsta nu e sport. Şi are de-a face cu Mamiţuni, nu cu Muţunau...

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Agonie şi extaz, cu chei

Preambul:
După ce-am constatat că unui zombie nedormit şi 6 minute de linişte (de la re-cocoţarea în pat până la saltul înapoi către pătuc) i se pot părea o veşnicie, m-am hotărât să fac ceva concret în legatură cu desele treziri nocturne ale lui Muţ. Am să notez de câte ori se trezeşte, la ce intervale de timp, şi am să joc numerele rezultate la 6/49.
„De câte ori” o să acopere numerele mari, iar intervalele de timp, pe cele mici.
Simt!!!

Revenind la ziua de azi:
aveam de gând să mergem la zoo. Ne-am şi lăudat, de altfel. Făcând în ciudă prognozelor meteo pesimiste, era un soare....
Pe scurt, e simplu de ghicit ce s-a-ntâmplat. Pe (foarte) lung-larg, mai jos:

Buuun... Rutina de dimineaţă, cu ochii scoşi de nesomn (mai puţin Muţ, care era, evident, înfloritoriu), statul pe oliţă (util, de-altminteri, doar ca perioadă de pauză, pentru că scopul principal se ratează sistematic), micul dejun, echipatul. O tulesc până jos, ocazie cu care constat că afară era... de tricou! (Bunica pregătise, ca de obicei, şase mii de haine groase, nu cumva să răcească scumpişorul...)
După boscorodelile de rigoare (e cald! cald, ca vara! pricepi noţiunea de cald? nu înseamnă că-i dăm „doar o haină”, înseamnă că nu-i mai dăm nici una!!!), fac rucsacul de voiaj.
Muţunau, între timp, străbate ţopăind casa, pescuind şi cerând lucruri, pe care le găsesc apoi aruncate prin toate ungherele. Trânteşte, ca de obicei, toate uşile, se împiedică, mai chiţăie, mai sporovăieşte o tură pe limba lui, mai bagă mâinile in WC (da... mai nou...).
Lămuresc şi aspectul vestimentar bunicesc „tu de ce te îmbraci ca ursu’? e CALD!!!”, şi, după n-şpe consfătuiri şi bâlbe (n-am pus aia/nu luăm aia), când să ieşim pe uşa... pauză. Frâna, Costele, la loc comanda, ctrl+z.

Cheile, nicăieri.

Am murit instant. Eu nu pierd lucruri. Ştiu, pur şi simplu ştiu unde şi când le-am pus. Chiar dacă-mi ia uneori o juma’ de minut să-mi amintesc cu exactitate cotlonelul în care le găsesc. Am o mulţime de tehnici băbeşti, de la întorsul din drum până la un soi de mini-transă, pe durata căreia îmi refac traseul, pornind de la ultimul moment în care am fost în contact direct cu obiectul căutat.

De data asta, n-a mers. Nimic. Nu-mi aminteam de nici o culoare când le avusesem în mână ultima dată.
Am întors totul pe dos, cu o viteză demnă de forţele speciale. Buzunare, mănuşi, poşetă, rucsace... Tot ce purtasem sau cărasem în ultimele două zile. Îmi veneau în minte numai momente care, logic vorbind, nu puteau fi ultimele. Am pus mâna pe chei în maşină. OK. Da’ pe urmă? Încuiatul maşinii şi deschisul uşii de la intrare nu mai figurau pe hard-disk.

Mai trist e că nu ştiu nici acum cine a deschis uşa la sosire: eu, sau Bunica?

Blank. Film rupt. Nu doar rupt, da’ şi amestecat din greu cu secvenţe care, iarăşi, după logică şi ceva cronologie, aparţineau altor zile. Eventual, altor vieţi.

Deci, mister.
Am pierdut eu cheile? Sau le-a şutit & abandonat Muţunau? Ambele, variante extrem de plauzibile. A doua, aparent, ceva mai simplă la rezolvare.
Blestem intens, cu spume la gură, următoarele (de-a valma): nesomnul, lipsa de disciplină, dezordinea din casă, senilitatea-mi precoce, inoportunele şi de cele mai multe ori inutilele bodogăneli buniceşti (are centură neagră-n redundanţe, via sublinierea evidenţelor, şi nu avem decât prea puţine gusturi comune; drept care, evident, opiniile-s mega-divergente, drept care pierdem aiurea enorm de multă vreme, vorbind discuţii), lipsa de prevedere, incapacitatea mea de-a ţine lucrurile sub control, felul în care o să ducă totul de râpă, faptul că nu ne vom putea deplasa ca până acum... şi nenumărate altele care-mi mai trec prin cap. Multe. Prea multe.
Iau două capsule de Persen. Forte. Tâmplele continuă să mi se zbată ca la balamuc.
Mi-e clar că „excursia” până la zoo e ratată, aşa că expediez rapid (nu fără proteste) copilul şi Bunica. La plimbare.

Încerc să mă dezmeticesc. Strâng, metodic, lucrurile de toate felurile, aruncate absolut peste tot prin casă: jucării, cărţi, lucruri convertite în jucării, hăinuţe, resturi de mâncare, alte flecuştete. Caut pe jos, peste tot. Sub paturi. Sub mese. Sub fotolii. Sub orice.
Cheile, nicăieri.
Deja mi-e clar c-o să mă distrez intens cu asigurarea. Şi cu schimbatul cheilor şi broaştelor de la maşină. (care e, evident, împrumutată, că de-aia nu am rândul doi de chei).
Mă uit pe geam. Poate n-am pierdut, totuşi, cheile pe-afară. Maşina n-a dispărut.

Atunci, unde sunt???

Vreau să mă ascund imediat sub covor şi să nu mai ies de acolo.
Sau, mai „matur” spus, simt nevoia să dorm.

Ziua se „îmbunătăţeşte” la întoarcerea plimbăreţilor. Cum nu se putea mai „bine”, în ton cu toate cele petrecute până atunci, Muţunau aţipise pentru câteva minute. Pe urmă, la intrarea în bloc, s-a trezit.

Ceea ce se traduce, de obicei, prin adio somn.

Evident că, pe urmă, sună şi telefonul. Mâţele nu mai au mâncare, una din ele s-a rănit, nu se ştie nici unde şi nici când şi nici dacă îi e mai bine. Şi noi de ce nu mai trecem pe acolo? Şi de ce nu mai sună nimeni? (palme peste cap)
Când să adoarmă Muţ, de-alături se-aude bormaşina. Pe urmă vine şi vecinul să ceară o lanternă. Sau o lumânare. Asta n-ar fi, în sine, o problemă. Faptul că bate ca zmeul în uşă şi vorbeşte cât poate de tare, e.

Îmi vine să urlu. Moment în care copilul cade din pat. Şi urlă el.

Aarrggh.

...

După alte câteva ore (de căutări şi de nesomn), timp în care se pune la cale Strategia Naţională de Obţinere a Dublurilor de Chei, sună Mama lu’ Micu’ Urecheat. Persoană implicată.
Care, printre alte texte consolatoare, rosteşte şi formula magică „scoate, drace, ce-ai furat!”.

În următoarele 5 minute am găsit cheile. Că mi-a venit ideea să caut în singurul loc rămas nerăscolit: rucsacul lui Muţ. La fundul fundului, sub toate cele.
Cum au ajuns cheile acolo... asta rămâne ne-elucidat. Variantele sunt: mână cremenală maternă (& uitucă), mânuţă cremenală-criminăluţă (imitatoare), o combinaţie a lor sau... varianta soluţionată de incantaţie?

E... lăsaţi. C-am obosit.
Încercăm să mergem mâine la zoo.

PS. Se pare c-a mers, cu aparatul foto. Cel puţin încă două poze am mai putut face!

vineri, 6 noiembrie 2009

Părerile lui Muţunau

Mamiţuni asta nu înţelege nimic. Cred c-au încurcat-o la spital. Nu se poate să merit (tocmai) eu atâta lipsă de perspicacitate. (de empatie, ce să mai vorbim...)

Arunc ostentativ jucăriile pe jos (aşadar, mă asigur c-a prins faza) şi pe urmă zic: dăăă-iiii!. (Sunt sigur că s-ar speria groaznic dac-aş începe să vorbesc cursiv. I-am apărut în vis spunând clar creion şi nu numai că s-a trezit subit de spaimă, da’ de două săptămâni numai de asta pomeneşte. Ce, nu v-a spus? Nu mă mir. Uită des, în ultima vreme. Ea zice că e de la nedormit. Eu nu cred. Cred că e din naştere. A ei, nu a mea.)
Aşaaaa... dăăă-iiii! Şi ea, nimic. Se face că plouă. O privesc cât pot de elocvent, poate se simte şi execută comanda. Am chef să mai arunc odată.
- Îmi pare rău, zice, nu înţeleg. Ce anume să-ţi dau?
- Dăăă-iiii, bat eu din picior.
Poi nu vezi câte am aruncat, fumeie? Dă şi tu ceva, acolo, cele mai recente....străduieşte-te... cât să mai muncesc la comenzi cu tine?
(Până şi Boxie ar fi priceput mai repede. )

Altele: cică şinele de tren nu se demontează. Aiurea. Se vede că nu te uiţi la ştiri. Păi se demontează alea adevărate, darămite astea, de jucărie... (mai ales că le face la loc în doi timpi şi trei mişcări).

Pixurile nu se rod. Cănile nu se trântesc de gresie. Şi cică mi le confiscă la modul diplomatic, mulţumindu-mi că i le-am adus... Pe cine crede ea că păcăleşte?
Doamne, ce amabil pot fi eu!
Mă lasă, totuşi, să dau de toţi pereţii o bilă. Şi m-a surprins că n-a obiectat când m-am apucat să joc fotbal cu ditamai fructul de pomelo. Aş fi jurat că nu e voie. Ca să fiu sigur, m-am apucat să-l trântesc de podele. De câteva ori... Tot nimic. L-am lăsat în pace, dacă e permis, pe cine mai interesează?

Nu mă lasă la laptop. Mă trimite la al meu, ăla portocaliu, care dintr-o apăsare mai fermă pe buton se şi deschide, şi închide, simultan. Enervant. Niciodată nu ştiu cât de tare să apăs. Sau (să) nu...
Am reuşit să-i smulg modemul de câteva ori. Fără urletele scontate, că cică tocmai se deconectase. Plănuiesc să-i trântesc laptopul cât de curând. Am încercat să rod cablul, dar nu e bun la gust, aşa c-am renunţat.

Mă felicită când întind mâinile, să mă îmbrace mai repede. Păi ce, cât poate să aştepte omu’???

Nu ştiu unde a dispărut aparatul foto. Noroc că-n casă sunt destule oglinzi...

Şi cică mâine mergem la zoo. Hm. Am să văd eu...
Uaaahhh... ce somn îmi e. Obositor scrisu’ ăsta. Pa. Nani.

joi, 5 noiembrie 2009

Ştirile pe scurt, iar

9 dinţani
Avem (adică are!) şi un canin. Pe partea stângă. Cu preţul unei detente record (fireşte, Muţunau muşcă. zdravăn), Mamiţuni s-a putut convinge că dinţoiul nou:
1. există
2. are cel puţin 4-5 zile. (deci iar am ratat momentul erupţiei!)


Vocalize:
- Bună seaaaraaa!

- ... sseeaaa!!!
- Uau! (cu intonaţia de rigoare; Mamiţuni, la vederea nu ştiu cărei realizări domestice majore)
- Uooooaaaaaaoouu! (cu imitaţia de rigoare...)
... etc.


Motricităţuri şi alte şmecherii:
Se deschid şi se închid sistematic, prin trântire, toate uşile posibile şi imposibile. Şi toate capacele.
Se şutesc toate cănile. Unele dintre ele se izbesc de podea. Până una-alta, am scăpat, miraculos, fără spărturi majore (a asasinat numai o cană deja compromisă).
Se preiau, de asemenea, şi telefoanele, cheile, cataramele (cu tot cu curelele sau poşetele adiacente) şi se pun la loc sigur. Atât de sigur că recuperarea necesită câţiva Şerloci Holmşi, Herculi Poiroţi şi Missuri Marple. Plus un batalion de câini lupi, mirositori de elită.
Se înhaţă peria lui Mamiţuni şi se piaptănă cu ea juma’ de bostănel din dotare. (încă nu s-a prins c-o poate trece în mâna cealaltă, pentru repetarea operaţiunii)
Se pornesc toate aparatele potenţial producătoare de sunete.
Se învârt neobosit toate butoanele şi butonelele.
Se zbiară incoerent după ajutor la momentul urcării pe calul-balansoar. La coborâre, iaca nu. Se descurcă.
Se cerşesc bucăţi de ardei gras care se mestecă sistematic şi conştiincios, pentru a putea fi stuchite ulterior, în cantităţi industriale (de, mărunţirea...) pe o rază cât mai mare posibilă. Apoi se calcă în picioare. Pe urmă, dacă tot le-am frăgezit, se preiau cu intenţia declarată de a fi ronţăite din nou!


Întristare:
Ni s-a stricat aparatul foto (pe parte mecanică, aş zice; pentru că softul încă „merge").
Nasol.


Dorinţele lui Mamiţuni:
Să nu-l mai chinuie mult caninii pe Muţunau, ca să doarmă micul AK-47 „întins” toată noaptea, şi să prindă şi zombiloiul de mumă-sa ceva somn...
Momentan, când zici că pui şi tu capul pe pernă s-adormi după a n’şpea sesiune de consolare, cum scânceşte din nou... cu o ritmicitate de 7-8-9 treziri când ţi-e lumea mai dragă, între 2 noaptea şi 4-5 dimineaţa... (mitralieră).
(dezvoltăm rezistenţă temeinică la tortura privării de somn...)

Să fie soare. Măcar câteva zile. Chiar dacă tot frig ar fi.

Să nu bage Muţunau deştele-n priză.

Să se facă bine (singur!) aparatul foto. Şi mai repede, da?

miercuri, 4 noiembrie 2009

marți, 3 noiembrie 2009

Sobre los viajes y otros demonios


- Aşa, şi tu pe unde ai mai umblat?

Phuuu. Recent? Mult, prin casă şi prin parc!
Povestesc despre o ţară anume, vizitată pe fugă acum mulţi ani. Îmi povesteşte despre excursia din Peru şi despre regretul de-a nu fi putut încerca, din motive medicale, o poţiune şamanică făcută dintr-o liană (despre care cred, acum, c-ar putea fi Ayahuasca; da' nu ne amintim, pe loc, nici unul). Îmi spune câte ceva despre un englez întâlnit în Peru; tipul e acum undeva prin Asia de Sud Est; când l-a întrebat despre costuri, englezul a răspuns că totalul cheltuielilor lui pe primul an de globtrottereală (=America de Sud, Asia de Sud-Est, Honk-Kong şi un pic din Australia) nu a trecut de 16.000 lire sterline. Nu-mi dau seama cam ce-a mâncat (şi mai ales cam ce nu!) în tot acest timp - deşi în zonele indicate mâncarea e fabulos de ieftină; da’ ştiu că doar să petreci un an la Londra te poate costa mai mult.
Şi despre varianta locală, românească, de curaj & inconştienţă & nebunie voiajoră: trei tipe „de la Alpha Bank” care au vândut tot ce aveau şi au plecat să hălăduie prin lume.

- Aş vrea să-mi iau un an sabatic, să plec aiurea prin lume, să văd nişte locuri care mă interesează de mult, mai spune.


Mă gândesc la propriile mele peripluri. Mai aşezate (varianta domestică oferită de agenţiile de turism) sau mai din senin. Mai spectaculoase sau mai domoale. Planificate sau la voia întâmplării: „uite, aici e un mic canion / o cetate / o peşteră, ce zici, facem dreapta?” (da).
Cu bagaj sau fără, cu, vorba mamei, trei chiloţi într-un rucsac. Cu bani destui sau pe sponci.
Mai aşa sau mai aşa şi pe dincolo.
Toate, cu ceva în comun. Faptul că nu aveam (încă) un copil.

Îmi amintesc de o dimineaţă spectaculoasă la malul franţuzesc al Atlanticului, când, întorcându-mă în parcare, am putut vedea trezirea unei familii (de nemţi, judecând după numărul de înmatriculare) venite cu o dubiţă. Şi cu nu mai puţin de 6 (şase!) copii, cu vârste între 8 şi 2 ani. N-am idee nici dacă erau toţi ai lor, sau dacă doar înnoptaseră împreună, de joacă, şi nici cum Doamne-iartă-mă reuşiseră să încapă toţi 8 în maşină.

Şi de poveştile călătorilor/călătoriilor cu copii pe care le-am tot citit/auzit între timp.
Şi de mine, hămălind în stânga şi-n dreapta milioane de bagaje bebeluşeşti.
Şi de toate marile schimbări aduse de înaintarea în vârstă a unui copil.

De aici, întrebarea: cum faci să călătoreşti cu un copil? Indiferent că e vorba de plimbări (mai lungi!) de weekend, de vacanţe de trei săptămâni sau de (nu văd cum, da’ hai să zic) sabaticul de rigoare.

Păi, cât ai bebe mic, e simplu. Cu toate că, dacă te iei după volumul de bagaje, ai să crezi că te muţi. E adevărat că trebuie să fii zâna planificării & adaptabilităţii (cu centură neagră în depozitare eficientă & găsire rapidă a lucrurilor) şi că, pentru călătoriile prelungite, ajută mult să te poţi deplasa noaptea, când piticozen doarme. Şi că de cele mai multe ori oboseala proprie te împiedică să savurezi evadarea.

Aha. Mic. Mic... adică...?
Adică deţinător de autonomie limitată de mişcare, orice va fi însemnând asta pentru fiecare piticot în parte. Pen’că pe urmă cresc pretenţiile. Şi va trebui să poţi, eventual, difuza desene animate în maşina / mijlocul de transport.

Da’ de pe la ce vârstă încep să-i intereseze călătoriile?
Alea în mijlocul naturii îi interesează dintotdeauna. Restu’... poate după 8-10 ani. Cel puţin cele care includ muzee & alte spaţii închise. (cel puţin aşa susţin, pe tema asta, independent da’ la unison, cele 14 persoane intervievate!)

Şi ritmul?
De călătorie, adică. Hăăăă. Evident că mult mai lent. Şi uber-ancorat, atât cât se mai poate, în rutina anterioară somn-masă-oliţă-baie-etc.

Şi destinaţiile? Şi duratele călătoriilor?
Deocamdată nu mă bag să răspund. Ţine prea mult de preferinţe & de bugete personale. Dar mă angajez să investighez în continuare!
Mă gândesc (aşa, pe fugă!) la Valea Loirei, ce frumos ar fi s-o putem parcurge pe bicicletă; să putem vedea căprioarele şi vulpile de la Chambord; să mâncăm dulceaţă de violete la Château de Brissac. La Parcul Naţional Retezat şi la statul în cort. La simplul mers la mare (oricare mare cu plaje decente) şi la cules scoici & făcut castele. La Camino de Santiago de Compostela (care îţi ia, pe jos, cam o lună).

Discuţia despre călătorii e, esenţialmente, una despre libertate? (şi, implicit, despre presupusele ei limitări, când pleci cu copiii?)
Sau despre experimentare, trăiri, adăugiri, instruire, cunoaştere? (pentru că în lumina asta luarea copiiilor „la bord” are cu totul alt sens.)

A... şi cireaşa de pe tort. Aş vrea s-o luăm cu noi şi pe potaia Boxie! (să aflăm în direct cum aleargă şi-n Franţa pe lângă biclă & ce părere are despre violete!)

luni, 2 noiembrie 2009

Bursa timpului



Am instituit (şi sunt pe cale s-o comunic cu succes întregului mapamond) o nouă regulă privind cadourile.

Vizitatorii noştri, simpatici şi atenţi, ne tot aduc, de fiecare dată, câte ceva pentru Muţ, chiar dacă ne-am tot văzut / ne tot vedem. Hăinuţe, jucării, pampers... Iubesc cadourile. Indiferent cine e primitor şi cine cadorisitor. Sincer. Aş muri fără. Cred, de pildă, că măcar jumătate din plăcerea de a primi constă în momentele de contemplare, respectiv jumulire, a ambalajului (adică sunt la avansaţi).

Pentru că:
1. nu stăm grozav la capitolul spaţiu; (la ordine, nici atât! managementul giucăriilor e o facultate grea, încă neabsolvită, din motive de repetenţie sistematică, aş zice... de hăinuţe, nici nu mai aduc vorba...)
2. nu-mi prea place risipa; (ce e prea mult... e prea mult!)
3. pe lângă faptul că Mamiţuni e hăinuţomancă („tot ce e brodat/pictat/cusut/imprimat/decorat cumva cu maimuţe se cumpăra automat”) moştenim sistematic doi verişori, adică am cam avea deja bulendre pentru următorii 2-3 ani (după care e de aşteptat să intre pe rol pretenţiile, gusturile şi hotărârile vehemente ale înveşmântatului), se apreciază că, dintre toate cele dorite, momentan ne lipsesc doar pianul (de la Imaginarium... sau de la alţii...), bicicleta (varianta piticoată) şi echipamentul de schi... (pentru oricare din cele 3 fiind, totuşi, cam devreme...)
am decis să rog poporul vizitatoriu să ia-n calcul, pentru o vreme, următoarea variantă:


Dragi musafiri: în loc să pierdeţi nu ştiu câte ore la cercetări & cumpărări, veniţi direct încoa' şi petreceţi duratele cu pricina jucându-vă cu Muţunau.
Avem ceai, biscuiţi de orez, şerbeturi şi dulceţuri. Vă puteţi tăvăli intens pe covor, alături de micul nostru specialist în materie. Vă încurajez să-i solicitaţi mai multă implicare verbală, cred c-o să-i/să vă facă bine.

Între timp, vorbim şi de ale noastre.
Şi pentru cine insistă să cotizeze, putem institui şi-un purcel-puşculiţă. (Fără dop, ca să nu-l poată inspecta Mamiţuni imediat după zburdarea musafirilor! - deşi va găsi ea o cale...)

Cum (cu cât) mai merge timpul, zilele astea?