miercuri, 31 august 2016

În care se dovedeşte (iar) ce fiinţă nasoală este Mamiţuni


Muţunau, la Bunica. Unde este, în mod tradiţional, puternic căutat în coarne & suflat în fund până zboară, da’ nu chiar non-stop.

Aşa că atunci când calcă puternic pe bec (îşi ascunde pasta de dinţi, refuză să se spele şi să-şi poarte gutiera) şi prin urmare se trezeşte lipsit de privilegiul de-a se mai holba la televizor, musiu răbufneşte:

- Eşti mai rea ca mami!!! 

Felicităm Bunica, aceasta este o mare realizare!

miercuri, 24 august 2016

Cum s-a făcut de n-a primit Crucea Roşie nişte haine de donat


- Auzi, unde sau cui dau eu nişte haine care nu-mi trebuie?
- De adult sau de copil?
- Ambele. Sunt curate, purtabile, dar nu le mai folosim - fie sunt vechi, fie demodate, fie avem destule. Pe unele le-am primit şi noi, la rândul nostru. 
- Ăăă.... erau ceva asociaţii... Da’ nişte oameni mai nevoiaşi nu ştii şi tu? Sau să le duci la ţară? 
- Nu mai am ţară, de când au vândut ai mei casa bătrânească. Şi e oricum departe. Caut ceva în Bucureşti. 
- Păi să căutăm pe net.

Îmi place ideea de-a dona haine (tribul din care cu onor fac parte cred că practica asta de pe vremea când nu erau de purtat decât frunze de smochin... ne putem lăuda cu haine de copii care au peste 30 de ani de purtare (infrecventă, ce-i drept) şi, ce să vezi, încă mai merg o tură) 

Îmi aduc aminte de halul în care nu-mi mai încăpeam în piele, copil fiind, când primeam vreo chestie mai deosebită. E drept, pe vremea aia opţiunile nu erau cine ştie ce variate...
Da’ ce tristă am fost când n-am mai încăput în tricoul cu ABBA... (dintr-un material sinistru, de care astăzi aş fugi urlând, dar care atunci era un fel de platină textilă....)

Când le dai, hainele-şi schimbă şi-şi recapătă valoarea... uneori peste evaluările iniţiale, pentru că li se-adaugă semnificaţia darului.

Aşa c-am privit cu ochi cât se poate de încărcaţi de nostalgie apreciativă povestea cu donatul.
Deci, cui dai haine? 

Avem aşa, la prima strigare gugălească (pe necunoscutelea, neavând nicio idee despre cine-s şi ce fac asociaţiile astea):

Paranteză: N-am nici cea mai vagă idee despre unde ajung hainele.
Sper că nu aici:



Deci, unde?

- Social XChange, care funcţionează pe principiul schimbului (donezi şi primeşti puncte pe care le poţi schimba pe altceva ce-ţi trebe). Interesant concept, adecvat comunităţilor fără posibilităţi. Povestea pare a fi derulată de consiliul local (sau măcar afiliată lui...)

- Împarte.ro - o comunitate care pare să-ncerce-a pune laolaltă doritori şi donatori. (poate şi reuşeşte, n-am informaţii despre cum se petrec lucrurile). Nu pare a fi locul în care dai un sac odată - cererile de donaţii sunt particulare.

- Atelierul de Zâmbete - care strânge haine şi materiale educaţionale pentru copiii aflaţi în Centrul de plasament Sf.Iosif din Bucureşti.  Nu e clar cum donezi haine (probabil mergi la ei?). E mai clar cum donezi cei 2% redirecţionabili şi cum poţi deveni voluntar. Bun şi aşa, dar nu e ce căutăm.

- Containerul milei - nu foarte inspirat intitulat, dar există, funcţionează, primeşte haine, iar cel puţin unul din paznicii de la Centrul Ceh e o persoană civilizată şi drăguţă.

- Ceva eveniment prin septembrieal Asociaţiei Social Activ

Crucea Roşie sector 6. Care zice că e uşor să faci bine.
Frumos, teoretic. 
Practic.... 
Acu’, înţeleg că nu-i cazul să-ţi asumi că primeşti toate împăduchirile pământului. E chiar recomandat să nu...
Beleaua e că din text (tâmpiţel redactat, oarecum în divorţ şi cu logica, şi cu limba română...) nu reiese profund negru pe alb (ci doar dacă ţii morţiş să zici că-i aşa...) că onor Crucea Roşie se ocupă de curăţare, dezinfecţie, etc, şi că tu donezi 6 lei pe kg pentru asta (dacă n-am cântar, ce fac, donez după ochi? cântărim acolo?). 
- Aşadar, cui le dai? 
- La Crucea Roşie ar fi nevoie să mă duc în timpul orelor de program, şi cu bani, aşteptându-mă, eventual, să nu fie primite pentru că nu le-am spălat la Nufarul? 
- Cred că le spală ei.... aşa ar fi logic.
- Neah. Unde ziceai că e Centrul Ceh?


(Mofturoşi tare, donatorii ăştia, după ce că dau şi ei trei batiste, acolo...)

Notă: Centrul Ceh habar n-are de acest text. Nu e scris în colaborare cu ei sau pentru ei. Pur şi simplu, din informaţiile disponibile la o primă căutare, opţiunea oferită la poarta lor a părut cea mai convenabilă. 


PS: Altă opţiune (netestată, via comentarii): lucrurigratis.ro. 
Drăguţă, dar, din nou, potrivită pentru cine are timp şi răbdare să posteze despre fiecare articol în parte. 

vineri, 19 august 2016

Sportive


Muţunau m-a anunţat, acu' vreo două săptămâni, că intenţionează să participe şi el la Olimpiadă.
În calitate de fotbalist. (cred că nu chiar anul ăsta... parcă zicea ceva de Tokio...)

'Mnealui consideră de la sine înţeles că din toamnă va fi înscris la fotbal. Mie mi se ridică periul pe ceafă când mă gândesc:

1. la drumurile pe care le-aş mai avea de făcut în plus, prin acest oraş minunat, ca să-l plimb pe musiu la fotbal...
2. la impresia mea mai mult decât proastă despre practicanţii acestui sport. (da, (şi) din media vine... mai am până să cred c-am dat peste vreun fotbalist inteligent... iar de suporteri mai bine nu mai zic nimic.)


Nu-mi plac manierele antrenorilor figuranto-danubiano-pontici, cu ifose de spartani amatori şi mari campioni nepremiaţi încă.

Nu cred că spiritul competitiv e o virtute. Dimpotrivă: sunt sigură că-i o prostie, şi-ncă una dramatic gonflată dincolo de orice proporţii rezonabile (în viaţa reală accentul cade, sau ar fi bine să cadă, pe colaborare, nu pe "dă să-ţi iau faţa, fraiere"; restul sunt pretexte, categoria "da' ce era să facem şi noi...").
Dacă nu poţi fără comparaţii, n-ai imaginaţie. (Inspiraţia e altă poveste).
(în caz că te buşesc protestele la lectură, dragă cetitoriule, adu-ţi aminte cât de mişto era când te-ntreba şi câinele portarului "tu cât ai luat la teză? da' Gigel? pfai..." mai ales când Gigel luase mai mult...da. am mai dat exemplul ăsta. şi intenţionez să-l repet pân' la receptarea sensului, la destinaţie...)

Nu-mi place accentul pe "nu e bine", cu ochi daţi peste cap când îndrăzneşti să indici că nu prea-nţelegi cum ar fi bine...
(aşa, ca idee, "nu e bine" nu imprimă nicio direcţie şi nicio acţiune. doar exteriorizează pretenţiile de arbitru, aerele de superioritate şi lipsa de răbdare / pricepere....)

Variantele de "motivare"  via intimidare, insulte ori violenţă de orice fel mă stârnesc teribil să răspund în aceeaşi limbă, folosindu-mă, fie şi doar demonstrativ, de-o tigaie de fontă.


Şi la majoritatea antrenorilor locali cam asta am văzut.

De ce-ar trebui să-mi dau copilul pe mâna cuiva ne-echilibrat emoţional (ca să nu zic neterminat...)? Şi să mai şi cotizez pentru asta?
A, ca să ajungă să câştige medalii întru satisfacţia Eroului Necunoscut Tip Putoare de Canapea?

Istoria cu sporturile practicate de Muţunau e următoarea:

- Pe la ilustra vârstă de 4 ani, Muţunau a fost dus la patinoar.
După o primă lună, am stabilit că mai venim. Nu de alta, dar junele părea să nu fie prea preocupat de propriul său echilibru şi intra din senin cu căpăţâna-n diverse "obstacole" cum ar fi uşa, dulapul, peretele...
Cu toate protestele dumisale (apărute doi ani mai tarziu), am perseverat. De ce? Pen' că onor antrenorimea se purta încurajator şi relativ civilizat. Da, se văd încă, pe la colţuri, tendinţele vehemente, da' oamenii şi le ponderează remarcabil.
(a propos, acum pare-a fi un moment bun de achiziţionat patine, cu precizarea că nu are sens să-nfiletezi copilul în patine de piele decât când e măcar la intermediari, dacă nu la avansaţi)



- Am încercat, la un moment dat, înot, unu-la-unu.
Antrenorul avea oarece probleme de disciplină (în sensul că întârzia sau nu venea....) şi, la un moment dat, am cedat nervos şi-am renunţat la ultimele două şedinţe din abonament, plătite, mare greşeală (că deja ar fi trebuit s-o văd venind...) în avans.


- De la 5 ani jumătate, musiu prestează escaladă.

La asta nu renunţăm decât dacă pleacă instructorul pe Marte.
Într-o vreme, Muţunau îl înnebunise de cap pe bietul om (nu mai asculta de nicio culoare, nicio indicaţie, nimic). Onor instructorul s-a prezentat cu dificilul studiu de caz la îndrumătorul de lucrare de dizertaţie şi, încet-încet, a scos-o la capăt.
Am căzut de acord (spre regretul instructorului, care-ar fi vrut şi el să aibă un premiant la activ) că mă cam doare la başcheţi de concursuri, şi că vreau să-i placă escalada copchilului, nu să devină motiv de plâns şi stres. (instructorul are însă libertatea să-l convingă pe Muţunau să participe din proprie iniţiativă, n-am interzis asta)


Cu patinajul o s-o-ncheiem, că şi-a atins scopul.
Junele nu mai intră atât de des cu capu'n gard, uneori se uită pe unde merge şi de stat pe picioarele proprii, cu patine cu tot, stă.
Nu se dă în vânt nici după antrenamente, nici după ideea de patinaj artistic, şi nu cred că lăsându-l să renunţe lipsesc patinajul de vreo stea...

Era un pic altă treabă dacă existau posibilităţi de antrenament pentru patinaj viteză - aici cred c-ar fi existat interes semnificativ din partea sportivului - şi de hochei nu mă ţine nervul (nici când mă gândesc la izbituri, nici când mă gândesc la costul echipamentului).

Beneficiul suplimentar scontat e că la iarnă vom avea  weekendurile libere pentru schi.... (cursurile de patinaj au fost şi vor fi în weekend).

Cu escalada sper să nu.

Nu cred că scap fără fotbal (cel puţin o vreme va dori să meargă). Nu-mi rămâne decât să caut antrenori normali la cap, preocupaţi de plăcerea jocului, nu de milităreală prostească.

Trag speranţe pe partea de înot şi mai am nişte vise de yoga şi aikido (care nu au cum se materializa simultan, că ziua are doar 24 de ore).


luni, 8 august 2016

Cu ce ne mai ocupăm noi





Muţunau? Se plimbă pe Rarău.

Mamiţuni? Şmotru.

(nu, nu vor exista poze cu această strict necesară activitate)

Păi, dacă nu mi-a plăcut cartea...